DEMITERI DE SUCCES

Cu toate că, nu de azi de ieri, ci încă de la, ca să spun aşa, prima lui înfiinţare, în 1990, sunt un antipatizant declarat, înverşunat şi, foarte probabil, perpetuu a tot ce înseamnă actualul principal partid de guvernământ, trebuie să recunosc că vineri, nimerind pe unul din posturile de ştiri în plin breaking-news dedicat demiterii lui Sebastian Lăzăroiu după nici patru luni de mandat, am avut, preţ de câteva secunde bune, un sentiment de aproape apreciere pentru oricine s-ar fi aflat la originea ei, inclusiv, dacă el o fi fost, Emil Boc, chestie care, imediat după aceea, m-a înspăimântat cu adevărat, fiindcă mi-am dat seama cât de uşor se poate schimba percepţia publică despre un cabinet corupt, incompetent şi criminal, cum este cel în funcţie: cu câteva luni înainte de alegeri sunt puşi în fruntea unor ministere, de preferat importante, câţiva caraghioşi de-ăştia, care chiar dacă, indiferent de prestaţie, nu au cum să atingă culmile de penibil stabilite de Lăzăroiu, pot măcar să încerce, după care, la momentul oportun, pe rând sau, şi mai bine, în bloc, sunt daţi afară cu ample şuturi în cur printr-o “remaniere de substanţă” şi înlocuiţi, nici măcar cu vreunii mai breji, ci doar necunoscuţi. Iar dacă stau să mă gândesc bine, de prima parte a operaţiunii nici nu mai e nevoie, findcă cei aflaţi deja în funcţii sunt pe deplin corespunzători.