"SPIDERS"

PROSTIE SAU TICĂLOŞIE?

Pe sistemul “cred că am mai spus-o cândva, iar dacă nu, o să repet”, de fix enşpe ani de când sunt client, carevasăzică fidel, al companiei Vodafone, timp în care să tot fi făcut vreo cinci-şase, poate şi zece schimbări de plan tarifar, nu încetez să mă minunez de modul pervers cum realizează cei de-acolo operaţiunea, întrebându-mă de fiecare dată dacă e pe bază de ticăloşie premeditată sau doar pentru că inteligenţa lor, şi-aşa precară, de biete fiinţe omeneşti e neputincioasă în faţa sofisticatelor programe de calculator care o realizează mai mult sau mai puţin automat.

Ce se întâmplă?... De-un par egzamplu, foarte asemănător cu realitatea, să spunem că am un abonament cu 60 de minute naţionale şi trec la unul – corespunzător mai scump – cu 120 de minute naţionale. Şi să mai spunem că am ca dată obişnuită de facturare ziua de 1 a fiecărei luni, iar cererea de schimbare am făcut-o pe-un 20. Până în urmă cu ceva vreme (respectiv, inclusiv penultima oară când am făcut eu o schimbare), operaţiunea stranie pe care o voi descrie în cele ce urmează se petrecea prin “fracturarea” abonamentului, începând cu ziua cererii, în timp ce acum s-a simplificat, astfel încât noul abonament devine, teoretic, activ chiar de la următoarea dată de 1 (ora 00.00), până atunci ducându-l la capăt pe cel vechi.

Am spus “teoretic”, deoarece, din motive care, cum recunoşteam, îmi scapă, în ultima zi de abonament vechi, m-am pomenit având, în avans, un fragment de o zi din abonamentul nou. Exemplificare: pentru că eu, cum mi se întâmpla frecvent, nu consumasem toată luna din cele 60 de minute naţionale decât 40, în ultima zi, pe data de 31, puteam da un telefon de 20 de minute fără să fac “adiţionale”. După care, pe 1, intrau în vigoare cele 120 de minute naţionale din noul abonament, pe care să le gestionez cum am eu chef de-a lungul lunii. Simplu şi logic, numai că, în ziua de 31 cu pricina, m-am pomenit că mai am la dispoziţie numai 4 minute, reprezentând cota parte din, cum ar veni, viitorul abonament cu 120 de minute pe lună (adică 4 pe zi). Aşa, hodoronc-tronc. Chiar şi dacă ora mea de sfârşit/început de abonament n-ar fi fost 00.00, ci, să spunem 14.23, normal ar fi ca până la 14.23 să beneficiez de TOATE minutele (“economisite”) din vechiul abonament, iar de la 14.23 să intre în vigoare TOATE minutele din noul abonament. Cu schimbarea de tarif aferentă.

Fireşte că, la bafta mea, taman în ziua aceea fatidică de 31 am avut de dat un telefon de vreo 15 minute. Ghiciţi ce! Cu toate că nu-mi consumasem cele 60 de minute din vechiul abonament (mai aveam la dispoziţie 20, vă amintiţi?) şi cu toate că trecusem la unul mai scump şi mai generos, cu 120 de minute (care cu siguranţă îmi vor prisosi mai mereu), m-am trezit că sunt facturat pentru cele 11 minute “adiţionale”. Cât de absurdă/tâlhărească din partea Vodafone este chestia asta?!

P.S. Pentru cârcotaşii care se întreabă de ce dracului am trecut la un abonament cu mai multe minute incluse, deşi am recunoscut că mi se întâmpla frecvent să-mi prisosească şi minutele de la cel vechi, fac următoarele precizări:

1. N-are de ce să vă frece pe voi grija.

2. Am avut eu motivele mele.

(EURO)SPORT

Vorbeam ieri despre foarte prostul obicei al Eurosport de a transmite în direct competiţiile de la început până… aproape de sfârşit, adică tocmai fără marea finală, situaţie întâlnită nu doar la snooker, ci şi la sporturi mai populare, cum ar fi tenisul. După ce se alocă zi de zi ore în şir, uneori de-a lungul a două săptămâni, pentru fazele inferioare, fix la momentul culminant apare de nicăieri o altă transmisiune socotită drept mult mai importantă. De obicei e vorba de o cursă (obscură) de ciclism, gen Turul Québecului, dar încă şi mai enervantă este pasiunea diriguitorilor postului pentru sporturile exotice.

Nu mai departe de săptămâna trecută, de pildă, turneul “meu” de snooker (ce e drept, tot o disciplină cam exotică!) a fost puternic perturbat de nu ştiu ce mare competiţie de… cricket. Bun, la urma urmelor, să spunem că e şi ăsta un (fel de) sport, de sorginte britanică, deci europeană, dar de unde până unde atâtea meciuri de fotbal AMERICAN şi, mai ales, AUSTRALIAN la un canal ce se intitulează, totuşi, EUROsport?! La acestea se adaugă transmisiuni exhaustive de la tot felul de competiţii de fotbal-fotbal, de-al nostru, însă la niveluri despre care nici n-am bănuit că pot exista, cum ar fi Campionatul Mondial de fotbal feminin pentru sportive sub 17 ani! Sau un fel de Ligă a Campionilor Europeni pentru echipele de juniori! Să zicem că meciurile din campionatul Poloniei (!) şi cel al Germaniei ar mai avea un sens, chit că nu sunt deloc pe gustul meu…

În condiţiile astea, e superfluu să mai spun că absolut toate sporturile – în fapt, numai vreo trei sau patru la număr – care mă interesează pe mine sunt persecutate cu regularitate în favoarea celor de mai sus şi altora similare. Iarna, de exemplu, dacă o probă de schi alpin se desfăşoară la aceeaşi oră cu o întrecere de sărituri cu schiurile, de schi fond, de bob, de sanie, sau chiar de... snowboard, prioritate are oricare dintre acestea din urmă. Asta, fireşte, dacă nu cumva e în plină desfăşurare vreun campionat regional de curling, care să le eclipseze pe toate.

(ALŢI) DOI PAPAGALI

Aseară, după ce că eram eu deja cătrănit atât de ceea ce se întâmplase în cursa de Formula 1 din Singapore – unde maşina lui Lewis Hamilton a cedat (din nou) hodoronc-tronc în timp ce britanicul se afla pe prima poziţie, cu mari şanse de a câştiga şi a mai recupera în clasamentul general câteva puncte bunicele din distanţa faţă de Alonso – cât şi de faptul că, în conformitate cu o penibilă tradiţie, la care mă voi mai referi în zilele următoare, canalul Eurosport, după ce transmisese (de bine de rău) în direct (mai) toate meciurile (importante) din fazele inferioare ale turneului de snooker de la Shanghai, difuza sesiunea decisivă a finalei într-o înregistrare şi-aşa trunchiată, un fel de “amplu rezumat”, cei doi comentatori – altminteri pricepuţi şi de obicei (relativ) simpatici – s-au apucat încă din debut să facă pe misterioşii în legătură cu deznodământul, dar cam în maniera lui Benny Hill din scheciul acela în care personajul masculin nu vrea să afle scorul final al unui meci de fotbal pe care se pregătea să-l urmărească într-o reluare, iar nevasta, respectându-i – după mintea ei – dorinţa, nu-i spune decât că... nu se marchează niciun gol.

Aşa şi cu papagalii ăştia, pe numele lor nu Coco şi Fifi sau Stan şi Bran, ci Daniel Bontea şi Marius Ancuţa (sau invers?), care după ce au repetat de câteva ori că nu vor să strice plăcerea celor care s-au abţinut să se intereseze pe internet cum s-a sfârşit partida, i-au dat înainte că a fost una fenomenală, “de colecţie”, cu nemaipomenite răsturnări de scor şi încheiată în joc decisiv! Asta în condiţiile în care la finalul primei sesiuni şi a transmisiunii în direct de pe Eurosport, scorul era 7-2 (!) în favoarea favoritului meu, englezul Judd Trump, care ar mai fi trebuit să câştige doar trei jocuri, finala desfăşurându-se pe sistemul “cel mai bun din 19 jocuri”, respectiv “primul la 10”.

Ca să nu aflu prematur din gurile slobode ale nătărăilor noştri şi care a fost câştigătorul, am preferat să urmăresc restul înregistrării cu coloana sonoră originală, în limba engleză, comentatorii britanici având bunul simţ să relateze ca şi cum meciul ar fi fost în direct (dacă nu cumva îşi înregistraseră comentariul chiar la ora desfăşurării lui.) Acum, nu ştiu dacă pe Bontea şi Ancuţa chiar nu i-au dus tărtăcuţele să facă la fel, sau au vrut să se răzbune (pe telespectatori) pentru că şi duminica lor a fost ruinată, trebuind să vină în studio la orele serii pentru o simplă înregistrare. Cert e că au reuşit să mă umple de nervi.

P.S. Nu cred că mai e cazul să menţionez că victoria (cu 10-9) a fost obţinută de scoţianul John Higgins, adversarul favoritului meu.


P.P.S. Paranteza din titlu e cu referire la ăştialalţi doi papagali, tot de la Eurosport.

"ONE WITH THE WORLD"

UN MECI CIUDAT

Abia ce spuneam ieri că nu-mi (mai) pasă nici cât negru sub unghie de soarta echipelor româneşti de fotbal (în cupele europene), că m-am pomenit urmărind cu sufletul la gură victoria lui CFR Cluj (formaţie care de când a început să se afirme pe plan intern a reuşit să detroneze într-un clasament personal al antipatiei inamicele mele de-o viaţă Rapid şi Steaua!) la Braga cu 2-0.

După cele nouăzeci şi vreo trei de minute, mă gândeam totuşi, cu luciditate, la ce meci bizar asistasem de fapt: unul în care “ai noştri” au evoluat mult peste condiţia unei echipe româneşti, apărându-se nu doar cu (tradiţionalul) stoicism (ca să nu-i spun disperare), ci şi organizat şi contraatacând în multe rânduri temeinic, cu destule pase consecutive reuşite, dar în care, pe de altă parte, gazdele, dincolo de posesia zdrobitoare şi foarte adesea complet nerelevantă, de 65%, au şutat spre poartă de 35 de ori (!) şi PE poartă de 23 de ori (!!!), portarul clujenilor scoţând în mod absolut miraculos cel puţin cinci-şase, dacă nu spre zece şuturi… imparabile. În concluzie: o victorie meritată(?!)

K ROMÂNII

Nu ştiu cum naiba se face că, la fel ca aseară în meciul de la Madrid, dintre Real şi Manchester City, când gazdele au dominat autoritar întreaga primă repriză, expediind şaisprezece şuturi spre poartă faţă de unul singur al oaspeţilor (!), după care, în cea de-a doua, au încasat, tot împotriva cursului jocului, un gol ciudăţel, au egalat, s-au văzut din nou conduse cu 2-1 în minutul 85 (!), pentru ca într-un final fabulos să răstoarne scorul şi să învingă cu 3-2, ditamai echipele engleze, favoritele mele, arată, în mai toate confruntările cu (şi mai) marile forţe ale continentului, fix la fel de jigărite, naive şi norocoase-doar-până-la-un-punct ca amărâtele echipe româneşti în acelaşi gen de confruntări!

Cu diferenţa, pentru mine, că de soarta alor noştri nu-mi mai pasă de multă vreme nici cât negru sub unghie, în timp ce pentru eşecurile englezilor – poate paradoxal – încă îmi mai fac mult sânge rău.

NEAM DE SCHIORI

Trebuie să mărturisesc din capul locului că nu sunt un practicant al sporturilor de iarnă, cu toate că an de an urmăresc la televizor – cu un interes depăşit poate numai de cele pentru hocheiul din NHL, cursele de Formula 1 şi fotbalul din Premier League – întrecerile de schi alpin din cadrul Cupei Mondiale, iar din patru în patru ani pe cele de la Jocurile Olimpice. În plus, n-am nici cea mai vagă idee cum au fost create pârtiile din ţările (europene) cu tradiţie în domeniu, gen Austria, Elveţia, Italia sau Franţa.

În urmă cu vreo două săptămâni însă, am fost pur şi simplu şocat de ceea ce am văzut la Poiana Braşov, unde, cu o frenezie pe care nu mă aşteptam s-o (mai) întâlnesc pe meleagurile noastre, se lucrează de zor la amenajarea unor (noi) pârtii, însumând – din câte am citit ulterior pe o pancartă – peste 20 de kilometri! Ei bine, imaginea este absolut dezolantă, de parcă întreaga zonă ar fi fost devastată de incendii sau alunecări de teren. Traseul turistic din staţiune până sub Vârful Postăvaru, de pildă, care odinioară se parcurgea, în cea mai mare parte a lui, prin pădure, acum intersectează la fiecare pas ceea ce pare a fi o vastă reţea de drumuri forestiere circulate de tot felul de vehicule utilitare şi străjuite de stâlpi metalici destinaţi – am presupus eu – instalaţiilor de zăpadă artificială. E adevărat că n-am mai ajuns de foarte multă vreme în Poiană (nici) iarna, dar, în timp ce înghiţeam praful ridicat de jeepuri şi camioane, încercam să-mi imaginez ce nebunie trebuie să fi fost în ultimii ani pe vechile pârtii, dacă deveniseră neîncăpătoare?! Al dracului neam de schiori ce suntem şi noi! În aceste condiţii, nu înţeleg totuşi cum de o mulţime de pensiuni şi hoteluri aveau lacătul pus şi afişe conform cărora erau scoase la mezat!

Nu ştiu exact cine o face (deşi am o bănuială), dar investiţia  (inclusiv într-o grămadă de noi instalaţii de transport pe cablu şi în amenajarea unui lac artificial!) mi se pare uriaşă şi, din punctul meu de vedere, demnă de multe alte cauze mai bune, cum ar fi, de pildă, reconstrucţia Cabanei Cristianu Mare, arsă în urmă cu deja aproape un deceniu. Ce e drept, zona în care se afla se asortează acum de minune cu restul peisajului, fiind la fel de deprimantă!

NOU… DIN NOU

Nu ştiu câte săptămâni sau chiar luni de muncă asiduă a unei vaste echipe de graficieni şi tot soiul de alţi experţi în IT necesită schimbarea imaginii unui post de televiziune pentru a deveni “mai dinamică şi mai modernă, bazată pe o grafică în culori vii, puternice şi pe elemente dinamice, în acord cu evoluţia [postului] din ultimul an şi cu standardul la care acesta a ajuns”, însă după o foarte trâmbiţată campanie de radicală înnoire, noua siglă a canalului de filme Pay-TV al RCS & RDS a constat (iniţial) în scriere numelui său, “Digi Film”, în două (non)culori, respectiv “Digi” cu negru şi “Film” cu alb.

După care, foarte curând, gogomanii ăia de mari specialişti, plătiţi probabil regeşte, au constatat în direct şi la o oră de vârf că la filmele a căror imagine nu umple întregul ecran, fiind încadrată sus şi jos de câte o bandă neagră, cuvântul “Digi” nu se vede, fiind negru pe negru, astfel încât, rapid, după o muncă de numai câteva ore sau cel mult zile, au înnoit încă o dată imaginea postului, dar pe şest, noua combinaţie de culori vii şi puternice fiind argintiu cu alb.

Iar ca să-şi confirme şi “evoluţia din ultimul an” şi “standardul la care a ajuns”, cea dintâi premieră cu (şi mai) proaspăta siglă a fost un film din 2012 preluat pesemne direct de pe internet, cu tot cu subtitrarea fără diacritice!

PE FACEBOOK

Ca să nu rămân mai prejos decât vânzătoarele adolescente de la minisupermarketul din spatele blocului, pe care într-o bună zi le-am auzit vorbind cam agramat, dar cu însufleţire şi chiar un soi de încântare chicotindă şi oarecum misterioasă despre conturile lor de Facebook, în urmă cu… să tot fie un an, dacă nu de-a dreptul doi sau deja, la cum trece de la o vreme timpul, trei, mi-am făcut şi eu unul, care de atunci s-a populat pe diverse căi cu exact 560 de “prieteni”, ceea ce înseamnă de vreo sută de ori mai mulţi decât cei reali, cu menţiunea că niciunul dintre aceştia din urmă nu se numără printre ei.

Ideea de la care am pornit şi la care de altfel m-am şi mărginit a fost aceea de a “socializa” cu oameni având preocupări similare, dar şi, mai ales, de ce să nu recunosc?, de a-mi promova oleacă blogul, aşa încât imensa majoritate a celor 560 e alcătuită din persoane interesate în primul rând de politică (bloggeri, jurnalişti, analişti, însă, cu vreo două-trei excepţii, nu şi politicieni!), apoi de film, teatru şi literatură, de unde şi cele două contingente de (tineri) actori, respectiv (mai puţin tineri) scriitori. Cum s-ar spune, oameni (relativ) educaţi, între care, de pildă, cele două tinere vânzătoare sus-menţionate nu prea şi-ar fi găsit locul.

Ei bine, cu toate că – uşor paradoxal – cei 560 nici măcar nu reprezintă o sumă impresionantă în comparaţie cu MIILE de prieteni (cu sau fără ghilimele) pe care le au chiar mulţi dintre ei, ori de câte ori mi se întâmplă să nu-mi accesez contul câteva zile – fie din lipsă de chef, fie (ca acum) pentru că am fost plecat din localitate –, când în sfârşit o fac găsesc un număr uriaş de “notificări”, uneori şi de ordinul zecilor! După ce, în prima fază, mă entuziasmez, imaginându-mi, cu naivă infatuare, că sunt “like”-uri date la articolele mele, mă dezumflu brusc, deoarece, cu excepţia a cel mult două-trei anunţuri legate de diferite acţiuni, eventual chiar culturale, absolut toate celelalte sunt invitaţii la tâmpenii (jocuri?!) de genul Zynga Slingo, The Ville, Bubble Safari, Lost Bubble, Hidden Chronicles, ChefVille, Diamond Dash, Magic Land, Barn Buddy, Buggle, Birthday Calendar 2012, Solitaire Blitz, Armies Of Magic, Bingo Blitz, Zynga Poker, Township, Astro Garden, FarmVille (2)… ş.a.m.d., ceea ce spune multe despre timpul liber în exces şi adevăratele preocupări ale românilor. Mă întreb cum dracului ar fi fost dacă aveam şi eu nu cinci sute, ci patru-cinci mii de prieteni, şi nu recrutaţi cu mare grijă dintre “oamenii serioşi”!