INVIDIE

Tare bine trebuie să fie de cei care ţin cu Barcelona la fotbal şi cu Djokovic la tenis! Numai succese şi bucurii. Eu, în schimb, nu ştiu cum naiba îmi aleg favoriţii, că parcă aş fi masochist. Şi nici măcar nu e vorba doar de sporturile astea două. Adică nici doar de astea două şi nici doar de sporturi. În fine, discuţie lungă…

Dacă în privinţa lui Arsenal am tot lămurit-o (de-a lungul timpului) (în paginile blogului), cu tenisul e şi mai şi. Cum am mai scris la un moment dat, mulţi ani am uitat aproape complet de el, din diferite motive. Până în urmă cu vreo doi ani abia dacă ştiam câte ceva despre Federer (fiindcă ne bătuse în Cupa Davis), pe Nadal îl credeam fotbalist în liga a doua spaniolă, iar de Djokovic şi Murray nici nu auzisem. Acum nu doar că îi ştiu pe toţi după feţe, dar am şi o ierarhie bine stabilită a preferinţelor, după cum urmează:

Atunci când joacă Murray cu Federer, ţin cu primul, pentru că, în ciuda înfăţişării lui cam antipatice, de struţ hăituit, e britanic. Iar eu sunt filo. În mod firesc, câştigă cam de fiecare dată şi se califică Federer. În turul următor îl întâlneşte în general pe Nadal. De data asta, ţin cu Federer, că e băiat simpatic, elveţian, joacă frumos etc. Bineînţeles că bate Nadal, care ajunge în finală cu Djokovic. Unde, în mod uşor paradoxal, deoarece în general îmi sunt mai simpatici sârbii decât spaniolii, sunt trup şi suflet alături de Nadal. Care – nici nu mai e nevoie să spun – pierde, spre satisfacţia celor care, cum spuneam la început, ţin cu Barcelona la fotbal şi cu Djokovic la tenis.