REABILITARE... FĂRĂ REABILITARE

Îmi place să cred despre mine că, în general, sunt un tip lucid şi obiectiv. Atât de lucid şi obiectiv, încât nu mă sfiesc să admit că pot avea şi eu micile sau mai marile mele accese de paranoia. Am mai vorbit, de pildă – în legătură cu extinderea nefirească a lanţului de magazine Mega Image –, despre convingerea lăuntrică, nu tocmai irefutabil argumentată, dar fermă pe care o nutresc de multă vreme că absolut toate lucrurile rele care se întâmplă în sectorul 2 sunt indisolubil legate de acţiunile voluntare ale primarului Onţanu. Ba chiar şi o parte din lucrurile bune, atunci când sunt dubioase. Printre acestea din urmă se numără reabilitarea termică a blocului meu.

Cu toate că discuţiile şi demersurile propriu-zise în legătură cu această acţiune au început cu atât de multă vreme în urmă, încât de atunci s-au schimbat vreo doi preşedinţi de bloc şi trei administratori, dintre care unul am senzaţia că între timp a şi răposat, iar altul sigur s-a mutat la curte, lucrările – de la care, cu scepticismul meu legendar, îmi luasem deja gândul – au demarat subit şi în forţă de vreo două săptămâni, tocmai când, coincidenţa naibii, se află în stadiu de finalizare şi nenorocirea aia de bloc aproape lipit (la nivelul faţadelor, nu pe lateral) de al meu, despre care de asemenea am (tot) scris că nu putea răsări acolo decât cu complicitatea cel puţin suspectă a autorităţilor locale. Ce vreau să spun e că probabil proprietarul s-a gândit că dacă tot nu poate oferi potenţialilor viitori clienţi-locatari decât priveliştea mastodonţilor de beton care practic înconjoară noul edificiu, măcar poate interveni pentru ameliorarea înfăţişării lor, altminteri din cale-afară de scorojită. Cum “pila” deja o avea în primărie (altfel nu căpăta în veci autorizaţie de construcţie), trebuie că nu i-a fost prea greu să o convingă să continue aleatoriul program de reabilitare la nivelul sectorului fix cu respectivii mastodonţi înconjurători (la derută, se mai lucrează şi prin alte locuri). Aşa se face că nu doar blocul meu a intrat în reparaţii, ci cam toate cele din zonă (unul era deja făcut).

Pe de altă parte, tot la capitolul acţiuni dubioase, una din primele amenajări (interioare) la blocul meu a fost instalarea unor detectoare de gaze în fiecare apartament. Trec peste imbecilitatea unor amănunte, cum ar fi acela că s-au mai dat un milion de găuri (majoritatea în peretele exterior al apartamentului meu, inclusiv câteva greşite), deoarece firele care ar fi trebuit de fapt să meargă de la aparat la propriul aragaz (unde se monta o electrovalvă), sunt scoase pe holuri şi trase până la subsol, astfel încât dacă apar scurgeri la un apartament, se opreşte alimentarea cu gaze a întregului bloc sau (alt amănunt) că detectorul ăla nenorocit consumă curent (pe banii mei!) cât vreo zece alte aparate electrocasnice, gen televizor, DVD Player, combină ş.a.m.d. la un loc. Ce aş vrea eu să ştiu este dacă peste tot – şi în special la blocurile reabilitate prin alte sectoare – s-au pus minuni de-astea, chipurile “obligatorii, conform normelor europene”, cum m-o fi minţit în faţă un ceva inginer. Fiindcă eu am impresia că şi aici e mâna primarului, care nu m-ar mira să aibă interese pe la firma producătoare/importatoare a detectoarelor, pe care, în buna tradiţie românească, le-o fi achiziţionat cu câteva mii de lei bucata, ele costând de fapt câteva sute, sau cu câteva sute, dacă valorau câteva zeci.

Şi pentru ca întrebarea de mai sus să nu rămână retorică, aştept răspunsurile celor care au trecut prin aşa ceva pe adresa de e-mail a blogului, aflată în capul postărilor. Cu ocazia asta o să mă şi lămuresc, măcar parţial, dacă într-adevăr sunt eu paranoic sau chiar e un sâmbure de adevăr în năzăririle mele.

AŞTEPT SĂ NU SUNE TELEFONUL

Există pe lumea astea nenumărate lucruri mărunte care – aşa mărunte cum sunt ele – depăşesc cu mult capacitatea mea de înţelegere (în ambele sensuri de dicţionar ale termenului). Undeva în fruntea, dacă nu chiar în capul listei, se află atitudinea oamenilor care promit că te sună la un moment dat la telefon şi n-o fac nici la momentul dat, şi nici la unul ulterior, cel puţin într-un interval de timp rezonabil, cum ar fi în decursul aceluiaşi mileniu. Şi da, oricât de puţin tânăr aş fi deja, şi cu oricâte situaţii de genul acesta m-aş fi confruntat de-a lungul vieţii, mă refer inclusiv, sau mai cu seamă, la vremurile recente, de după inventarea şi răspândirea telefoniei mobile pe scară largă, când nu mai există nici măcar scuza că n-ai putut să suni din cauza cuplajului care a vorbit o zi şi-o noapte încontinuu cu vărul Frăsel din Bojocu Mic sau n-ai găsit pe drum nicio cabină telefonică (funcţională), iar când ai găsit n-aveai fisă. (Minitehnicuşii ăştia sub 20 de ani nici n-au habar despre ce vorbesc, că şi dacă ar fi putut afla din cărţi sau filme, n-au cum să se informeze din jocurile oligofrene de pe Facebook. În fine.)

Fireşte că, iscoditor din fire cum sunt, am încercat să găsesc tot felul de explicaţii raţionale, mergând până în pânzele albe cu empatia, dar în afară de cazurile, din fericire rarisime, în care protagoniştii trecuseră fix în intervalul respectiv prin încercări dramatice, cum ar fi, de pildă, contractarea unei afecţiuni grave, pierderea unui membru al familiei sau măcar a telefonului (mobil) însuşi, n-am găsit decât una singură: nesimţirea. Până şi amnezia, dacă nu poate fi încadrată la capitolul “afecţiuni grave” (cum ar fi în Alzheimer), intră tot aici.

Şi mai de neînţeles, mai ales după criteriile lumii noastre supermaterialiste, cu indivizi ahtiaţi după profit, este împrejurarea – poate cea mai frecventă, de altfel – în care nesimţiţii sunt reprezentanţii unor firme care prin telefonul ăla nedat, sau prin vizita contramandată fără a se anunţa printr-un astfel (sau mai curând altfel, adică dat) de telefon, riscă să-şi piardă un client altminteri dispus să plătească o căciulă de bani, în vremuri de criză, pe ceva ce oricum nu valorează nici jumătate din preţ. Spun doar “riscă”, pentru că, la drept vorbind, într-o ţară în care situaţiile amintite sunt mai degrabă regula decât rara şi regretabila excepţie, probabil că marii majorităţi a clienţilor nu li se pare nimic în neregulă, de vreme ce tot aşa procedează şi ei în profesiile lor sau în viaţa particulară. Pe mine, în schimb, mă pierd automat.

Asta voiam, de altfel, să-i transmit şi pe această cale dobitocului de la firma de termopane, care, după ce m-am conversat de vreo zece ori cu el, să mă copleşească cu oferte, preţuri şi aşa mai departe, când a trebuit să vină să ia şi dimensiunile exacte ale ferestrelor şi să semnăm ce era de semnat – contract, înţelegere etc. – ieri, duminică, de Florii (zi oricum nepotrivită şi care nu-mi convenea, dar am acceptat-o la propunerea lui disperată, fiindcă săptămâna asta nu ştiu unde mă-sa pe gheaţă trebuia să plece), bineînţeles că nici n-a venit şi nici n-a sunat să explice de ce, eventual să-şi ceară scuze şi astfel să se asigure că o să mai am chef să-i văd mecla vreodată şi, poate, dacă era convingător, chiar să încheiem nenorocita de “afacere” împreună.

Culmea e că, scos din sărite de tărăşenia asta, azi-dimineaţă am făcut un mic studiu de piaţă şi nu doar că am găsit o ofertă mult mai bună, dar am rezolvat şi cu măsurătorile, contractul şi avansul. Deja mâine aştept să sune muncitorii ca să vină pentru montaj. Sau, desigur, să NU sune.

UN VIITOR FRUMOS, DAR IMPROBABIL

Două dintre cele mai aprig dezbătute subiecte recurente printre cei cinci telespectatori fideli – şi foarte activi în a trimite mailuri, de le-am învăţat şi numele, repetate la nesfârşit de cei doi comentatori – ai transmisiunilor de Formula 1 de pe Digi Sport (al şaselea fidel sunt eu, dar nu mă omor cu mailurile, iar când, totuşi, rar, trimit câte unul, e critic şi nu-l bagă nimeni în seamă) sunt: 1. Când vom avea un pilot român în Marele Circ? şi 2. Când va debuta prima femeie-pilot (din era modernă)? În treacăt fie spus, personal înclin să cred că a doua… ciudăţenie se va petrece oricum mult mai curând decât prima.

Treaba asta cu femeia-filot în cursele de Formula 1 (pentru că despre ea voiam să vorbesc) e aiurea din cel puţin un punct de vedere, şi nu neapărat unul strict personal, fiindcă aş fi eu misogin sau ceva. Pentru că nu-s. Cel puţin nu mai mult decât media (naţională). Însă dincolo de faptul că până anul trecut, prin vară, subiectul era de şi mai mare actualitate, aşteptându-se parcă din weekend în weekend să apară, măcar în sesiunile de antrenament, o reprezentantă a sexului sla… frumos la volanul unui bolid de F1, după care biata Maria de Villota, principala candidată, a suferit un accident pe cât de cumplit pe atât de stupid, care a lăsat-o infirmă pe viaţă, pentru că, se pare, a cam încurcat pedala de frână cu cea de acceleraţie, dincolo de asta aşadar, aş vrea să-mi înşire careva dintre partizanii ideii “lunga” listă a sporturilor în care femeile participă în aceeaşi competiţie cu bărbaţii. Atenţie! Nu în aceleaşi discipline, fiindcă în afară de rugby, cred că doamnele au intrat cam în toate, inclusiv în hochei! Am impresia însă că până şi la şah există competiţii feminine distincte de cele masculine. Altminteri ar fi ca şi cum, de pildă, echipa de handbal feminin Oltchim s-ar înscrie (spre încântarea unora!) în campionatul naţional de handbal masculin. Lucru care nu se întâmplă, din nenumărate motive diferite pe care pot să pretind – scandalizat şi pozând în modernist – că nu le înţeleg, dar aş minţi.

P.S. Cu simpatie pentru ea şi părere de rău faţă de ce i s-a întâmplat (dar şi de ideile ei), pot menţiona şi cazul schioarei Linsey Vonn, care de bine ce se plângea că nu e lăsată de Federaţia Internaţională să participe în competiţiile masculine, tocmai s-a ales cu o accidentare gravă într-una de-aia amărâtă, de-a lor, de-a fetelor, pe o pârtie cu grad mai scăzut de dificultate.

Şi da, sunt la curent cu faptul că fix în competiţiile auto de monoposturi – prin GP 3, dacă nu mă înşel – apar la start (la sosire mai rar!) şi câteva fete cot la cot (sau roată la roată) cu băieţii, dar ar trebui să ne uităm şi ce fac pe-acolo…

ACELAŞI TIP, ALTMINTERI SIMPATIC, DE DATA ASTA MUŞCAT DE FUND

Oricât de foarte simpatic mi-ar fi britanicul Jenson Button, pe de-o parte, şi de profund antipatic mexicanul Sergio Perez, pe de alta - piloţii echipei McLaren, favorita mea din Formula -, ceea ce s-a întâmplat (între ei) duminică, la Marele Premiu al Bahrainului, îmi confirmă, din păcate, o dată în plus, părerea mai veche, consemnată, în repetate rânduri, şi pe-aici pe blog, că talentul primului nu se ridică nici pe departe la nivelul jovialităţii sale, ca să nu mai spun la al talentului (multor) altora. Mai pe şleau şi pe înţelesul tuturor spus, e un pilot mai degrabă mediocru, în ciuda titlului mondial obţinut (destul de straniu) în 2009.

Sigur, în prima fază a luptei roată la... şi chiar, aproape, roată PESTE roată dintre ei, am fost tentat să-i ţin partea şi să-i dau dreptate lui Button, atunci când se plângea (prin radio) de agresivitatea coechipierului său, care la un moment dat l-a şi lovit din spate, riscând să pună capăt cursei ambilor, iar apoi chiar i-am admirat încăpăţânarea cu care a atacat şi s-a apărat, neezitând, la rândul lui, să-l scoată pe mexican de pe pistă. Ce mi-a fost cu mult mai greu să înţeleg e cum de îndârjirea asta şi-a manifestat-o NUMAI faţă de Perez, în timp ce adevăraţii adversari, de la alte echipe, treceau de el cu o lejeritate disproporţionată chiar şi faţă de starea jalnică în care se prezintă McLaren în acest (încă) debut de sezon. Părea că singurul obiectiv în cursă al lui Button e să termine în faţa lui Perez, apelând inclusiv la văicăreală şi pâra către mai-marii echipei (ca să nu mai spun că după cursă a luat şi el atitudinea aia de babă prevestitoare de rele pe care o remarcasem mai demult la piloţii de duzină când vorbeau despre Hamilton, prorocind tot felul de accidente catastrofale provocate de Perez), mai-mari care, pe undeva spre cinstea lor, n-au intervenit (cel puţin… audibil pentru telespectatori), lăsând ca lupta să se tranşeze cinstit, pe pistă. Faptul că în cele din urmă câştig de cauză a avut Perez – care măcar s-a luptat la fel de viguros (şi cu succes!) cu Ferrari-ul, fie şi uşor avariat, lui Alonso şi Red Bull-ul, în perfectă stare, lui Webber – e şi el grăitor în sine, deşi o importantă contribuţie nefastă pentru Button au avut-o şi “strategii” echipei, care au făcut cum au făcut şi l-au obligat pe acesta din urmă la un schimb de pneuri în plus.

De altfel, mişcările chipurile tactice al celor de la McLaren au fost (şi ele) absolut de neînţeles pentru mine. În calificări de pildă, cu toate că se ştia că din primii zece, ajunşi în Q3, doi vor fi retrogradaţi pe grilă, Button a fost împiedicat să efectueze un tur (rapid) cronometrat, cu care avea şansa de a ocupa măcar un loc şapte sau opt, transformat, după penalizări, în cinci sau şase. Aşa s-a mulţumit cu ultimul loc, zece, având în schimb, vezi Doamne, libertatea de a-şi alege pneurile cu care să plece în cursă (chestie de regulament). Numai că în cursă a plecat exact cu pneurile mai moi, cu care au plecat şi cei din faţa lui! (De obicei în cazurile astea se aleg cele mai dure, pentru a face prima schimbare mai târziu şi a intra la boxe cumva în contratimp cu ceilalţi, chestie care, la drept vorbind, arareori a dat rezultate spectaculoase.) Colac peste pupăză, în cursă a făcut ceea ce probabil idioţii de la McLaren sperau să fie ultimul schimb de pneuri cu mai bine de douăzeci de tururi înainte de final (Perez, de pildă, a schimbat după alte cinci sau şase tururi, aşa că pe el chiar l-au ţinut bine acele gume dure). Fără să am pretenţia că aş fi cine ştie ce mare cunoscător, eu am prevăzut de atunci că pentru Button va mai fi necesară încă o oprire. Treaba e că dacă ar fi prevăzut şi cei de la McLaren, în acel “ultim” schimb (dovedit a fi de fapt penultim) i-ar fi pus nu cauciucuri dure, ci soft, cu care măcar ar fi rulat mult mai rapid. Aşa, bietul Button a terminat pe locul… zece (ăla de pe care a plecat, în loc să plece cu cel puţin două-trei poziţii mai bine), în timp ce Perez, cu toată agresivitatea lui devoratoare de pneuri şi exasperantă pentru coechipier, a încheiat pe şase, depăşindu-i, cum spuneam, în ultimele tururi, inclusiv pe Alonso şi Webber. În condiţiile astea, chiar nu m-aş mira ca mexicanul să devină (sau să continue să fie?!) pilotul favorizat în sânul echipei.

PE VREMEA MEA…

Poate şi pentru că am, totuşi, deja o vârstă şi nu mai pot ţine pasul cu noile “tendinţe” din IT şi cu gusturile tot mai sofisticate (ca să nu spun fandosite) ale tinerelor generaţii de minitehnicuşi, cărora le e mai uşor să deschidă şi să mânuiască un laptop sau o tabletă ultimul răcnet decât o amărâtă de carte, dar de la un timp orice “relansare” a paginii de internet, fie şi a unui mare concern multinaţional, mi se pare o catastrofă, pentru că, invariabil, noul format este nu doar infinit mai prost şi mai inestetic decât precedentul, dar de cele mai multe ori devine practic inutilizabil (cel puţin pentru mine, că de-aia şi ziceam…).

Primul exemplu care îmi vine în minte este cel al ziarului Adevărul. Deoarece intru pe site-ul lui cam din an bisect în Paşte al cailor, nu ştiu cu exactitate când s-a făcut marea schimbare, însă dacă odinioară puteam găsi ce căutam, cu relativă rapiditate, poate şi pentru că prima pagină arăta aproximativ ca una de ziar tipărit, iar undeva în capul ei se aflau, sub formă de link, toate rubricile tradiţionale, gen Economic, Social, Cultură, etc., pe care le puteai accesa cu un simplu click, ultima oară când m-am nimerit pe-acolo mi-am prins urechile, fiindcă inclusiv după ce am închis toate zecile de mesaje publicitare, n-am reuşit să scap de o bandă neagră, ocupând mai bine de jumătate din ecran, pe care se afla chipurile “breaking news”-ul, despre a cărui inepţie nici n-are rost să mai pomenesc, că altul e subiectul acum. După vreo două minute în care m-am luptat zadarnic cu banda aia şi cu celelalte mesaje publicitare care tot apăreau, m-am dat bătut şi am jurat să nici nu mai intru vreodată, angajament pe care, spre deosebire de multe altele luate faţă de mine însumi, l-am şi respectat până în ziua de azi. Între timp am aflat numai, din sursă sigură, că “rebranduirea” asta de coşmar a costat o grămadă de bani, iar site-ul este greu de manipulat inclusiv de către administratorii care postează ştirile! În schimb, se pare că traficul n-a scăzut spectaculos, de unde şi concluzia mea din prima frază.

Un alt exemplu este pagina de prezentare a hipermarketului Cora. Tot aşa, pe vremuri, de îndată ce o deschideam, vedeam în faţa ochilor toate “rubricile” care mă interesau: cataloage, adresele şi orarul magazinelor, oferte speciale etc. Acum, după ce mai întâi apare fulgerător, de oricum n-apuc să-l citesc, un panou cu ceva linkuri spre paginile de Facebook, Twitter şi nu mai ştiu ce, când lucrurile par să intre în normal constat că rubricile menţionate apar, cumva, într-o formă defilantă, de trebuie să alerg cu mouse-ul după ele, fiindcă altfel dispar din câmpul vizual. E adevărat că, în funcţie de browser (eu le folosesc în paralel pe toate cele trei mari, fiindcă luate pe rând mă enervează fiecare în altă privinţă, dar asta e… cam aceeaşi poveste), fenomenul e mai foarte deranjant sau mai relativ suportabil. Din fericire pentru mine, între timp am devenit client fidel al… oricărui alt hipermarket, că ăsta s-a împuţit şi în privinţa preţurilor.

Dincolo însă de gusturile mele în materie de înfăţişare (strict estetic vorbind) a unor astfel de site-uri, sau de (ne)îndemânarea mea în manevrarea mouse-ului, unele pagini pur şi simplu se mişcă foarte greu spre deloc, de parcă aş avea o conexiune dial-up, nu una dintre cele mai rapide existente la ora asta pe piaţă. Aici exemplele de top sunt (My)Vodafone (unde în plus e sinistru să te loghezi, fiindcă de fiecare dată trebuie să-ţi introduci toate datele, chiar dacă teoretic apare casetuţa aia cu “Păstrează-mă autentificat …” şi în plus legătura “expiră” după numai câteva minute) şi mai nou chiar Yahoo Mail, tot după ultimele “îmbunătăţiri”, pe care le-am ocolit cu îndârjire până s-au instalat singure.

Cât despre nebunia cu toate firmele (inclusiv cele mari de-afară!) care îşi fac (şi) pagină de Facebook (unde uneori eşti pur şi simplu redirecţionat din prima şi ghinionul tău dacă n-ai cont!), pe care însă – dincolo de faptul că oricum nici măcar nu “socializează” cu tine vreun administrator – nu poţi găsi absolut nimic din ce te-ar putea interesa în domeniul respectiv (căutaţi, de pildă, programul TV al zilei pe pagina de Facebook a AXN!) poate cu altă ocazie, că acum prea m-am lungit.

AU MAI TRECUT CINCI ANI PRIN NOI. DEGEABA

Chiar şi până să înceapă incidentele DIN TIMPUL meciului de aseară din Giuleşti, cu obiecte contondente aruncate cu mare precizie din tribune de aşa-zişii suporteri rapidişti în capetele aşa-zişilor jucători stelişti (de mă şi gândeam că Rapid ar face mai bine să se transforme într-un club de tir sau darts, că pe partea de fotbal tot pare cam în pragul falimentului), care incidente seamănă ca două picături de flegmă cu cele din urmă cu cinci ani, despre care am şi scris la vremea respectivă, mă întrebam ce hal de naţie mai curând africană suntem şi noi, dacă la un amărât de meci cu câteva mii de spectatori, de pe un stadion neîncăpător până şi pentru competiţiile şcolare din lumea civilizată şi cu adevărat pasionată de sport, autorităţile statului se simt nevoite să facă apel la mâna de suporteri ai oaspeţilor, implorându-i să nu vină pe stadion pentru că nu le pot asigura integritatea fizică în faţa celeilalte mâini, de suporteri (turbulenţi) ai gazdelor, care încap lejer, fără încălcarea normelor europene de confort pentru huliganii reţinuţi, în câteva dube ale Jandarmeriei.

Adicătelea prin Anglia, Spania, Italia sau Germania, unde există echipe adevărate, nu imitaţii de-astea efectiv ieftine, cu un lot întreg valorând cât ultima rezervă de-acolo, şi unde un derby (dar nu numai!) strânge şi câteva zeci de mii bune de spectatori înfocaţi, poţi să te duci la meci aproape ca la un spectacol de teatru sau operă, însoţit de familie şi prieteni, în timp ce la noi nu eşti în siguranţă nici măcar în faţa televizorului, că poţi face dracului vreun atac de apoplexie pe fond de scârbă acută.


P. S. Aştept cu mort interes următoarea confruntare dintre cele două echipe, desfăşurată însă în Ghencea sau, şi mai bine, pe Arena Naţională, unde eu însumi să fi fost fan al Stelei (ceea ce chiar nu-s!), oricât de paşnic (ceea ce chiar sunt) şi tot mi-aş jura în barbă că n-are ce căuta (în veci) picior (întreg) de rapidist, după ce oi mai fi dat şi bani pe bilet să văd meciul de-aseară şi n-am fost lăsat.