Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

luni, 27 ianuarie 2014

CÂND MAIA JUCA

În urma unei minuţioase răscoliri a vastelor arhive personale, constând în tot soiul de hârţoage împrăştiate prin unghere unde nici nu prea au ce căuta, am descoperit cu stupoare şi o uşoară groază că – deşi chiar şi în anii din urmă am văzut măcar cinci-şase piese de teatru pe an, ceea ce corespunde unei medii de aproape una la o lună şi jumătate, dacă ţinem cont şi de lunga pauză de vară dintre stagiuni – s-au scurs, efectiv pe nesimţite, nu mai puţin de zece ani de când nu mai ajunsesem la Odeon. Săptămâna trecută, urmărind acolo spectacolul “Când Isadora dansa” de Martin Sherman, cu Maia Morgenstern în rolul titlular, aproape că am realizat şi de ce.

În principiu, ideea de la care porneşte autorul e interesantă: imposibilitatea de a descrie în cuvinte arta, în special cea interpretativă, cazul în speţă fiind cel al celebrei dansatoare Isadora Duncan (1877-1927), a cărei măiestrie nu poate fi percepută, şi cu atât mai puţin înţeleasă cu adevărat, decât de cei care au văzut-o cu ochii lor dansând; orice încercare de a “povesti” evoluţia ei pe scenă este sortită eşecului. Mai mult decât atât, din perspectiva posterităţii, există un anumit handicap al artiştilor interpreţi (actori, dansatori...) faţă de cei care creează propriu-zis, observaţie făcută de personajul poetului Serghei Esenin – soţul dansatoarei pentru scurtă vreme – atunci când o deplânge pe Isadora că harul ei tinde să fie uitat odată cu dispariţia sa fizică (dacă nu chiar din momentul retragerii), în timp ce opera unui scriitor, de pildă, îi va supravieţui acestuia. (În paranteză fie spus, problema asta s-a cam rezolvat între timp prin apariţia înregistrărilor video.)

Din păcate, nobilul subiect e, cumva, cam tărăgănat, iar adesea pierdut cu totul printre intrigile secundare, unele tratate într-un registru vag umoristic de regizorul Răzvan Mazilu, cum ar fi “babilonia” iscată între diferite personaje care se înţeleg cu dificultate între ele, fiecare stăpânind (doar) o altă limbă (maternă). În acest context, merită subliniat efortul actorului Mihai Smarandache, interpretul lui Esenin, care-şi susţine întreaga partitură în limba rusă. Asta dacă n-o fi cumva originar din Republica Moldova, caz în care nu i-a venit chiar aşa greu. Şi, apropo de limba rusă, oricât de mult mi-a displăcut dintotdeauna, nu mi-am dat seama pe deplin cât de îngrozitor de oribil sună decât acum, auzind recitată în original o altminteri sensibilă poezie, “Cântecul căţelei”.

Cât despre Maia Morgenstern, domnia sa evoluează în nota obişnuită (din ultimii ani), adică mult prea… teatral. De data aceasta, ce-i drept, are scuza destul de solidă că intrepretează o (altă) artistă, care se prea poate să fi avut un astfel de comportament afectat, pe alocuri chiar cabotin, şi în viaţa de zi cu zi. Tare mi-aş dori însă o piesă în care s-o văd pe Maia şi într-un rol mai “normal”. Mă întreb dacă ar (mai) şti să-l joace.

Niciun comentariu: