Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

miercuri, 27 august 2014

ŞAPTE SCĂRI ŞI PAIŞPE BĂLŢI

Aşa cum (vă) spuneam sau, mai precis, scriam (dar cum eu scriu de multe ori ca şi cum aş vorbi, e cam acelaşi lucru) ieri, oarecum tangenţial, dacă nu chiar paralel cu subiectul tratat, la sfârşitul săptămânii trecute am dat o fugă (tot) de o zi la munte, şi anume la Canionul Şapte Scări, pe care, oricât de straniu, şi chiar un pic jenant, le-ar putea părea celor care mă cunosc de-adevăratelea, nu doar din mediul online, şi ştiu că la viaţa mea am făcut ceva trasee montane, chiar şi prin masive mult mai îndepărtate de casă, nu l-am vizitat nici în anii mei (dar, pe undeva, şi-ai lui) de glorie şi nici mai de curând, la deja aproape bătrânețe, ci taman acum, când a auzit tot pantofarul de el de la televizor cu ocazia relativ recentei (re)inaugurări după o altfel bine venită reabilitare a infrastructurii auxiliare, iar străbaterea lui – în schimbul unei taxe mai mult sau mai puţin modice, de 10 lei, pentru care te alegi cu un fel de brăţară de hârtie, viu colorată în verde sau galben (funcţie de nu ştiu ce) şi neaşteptat de rezistentă la intemperii, agresiuni mecanice şi transpiraţie, încât singurul motiv pentru care ai face-o pierdută pe jos, în sânul naturii, e nesimţirea cruntă – se desfăşoară cam într-un şir indian continuu din pricina afluxului de turişti. În fine.

Pentru că fotografii minunate de la faţa locului, realizate de artişti-pozari mult mai talentaţi decât mine, şi impresii care mai de care mai pozitiv-plăcute puteţi găsi pe o grămadă de site-uri descoperite la orice simplă căutare pe Google după termenii “canionul (sau cascada) şapte (sau 7) scări”, eu o să mă ocup, ca de obicei, cu stricarea chefului şi spargerea petrecerii, spunând (sau, mai degrabă, scriind, dar cum eu... vezi mai sus) că după un drum destul de obositor, dar, într-adevăr, pitoresc, pe traseul Dâmbu Morii-Canionul Şapte Scări-Cabana Piatra Mare (bandă galbenă, între trei şi oricâte ore de mers, în funcţie de pregătirea fizică a fiecăruia şi, mai cu seamă, numărul de poze făcute în canion), la întoarcere, în cazul în care, ca mine, nu suportaţi (sau măcar preferaţi) să (nu) coborâţi pe aceeaşi cărare, şi o luaţi pe aşa-numitul “Drum Familiar” (bandă roşie), care şerpuieşte oarecum paralel (cel puţin pe hartă) cu celălalt, veţi avea marea surpriză neplăcută ca jos, destul de aproape de sosire, să treceţi prin mijlocul unei zone în care se taie la greu copacii, pericolul mai mare şi relativ ipotetic fiind să vă treziţi efectiv cu ditamai trunchiul în cap, cum era să i se întâmple unei familii care mergea în faţa mea, iar cel relativ mai mic, dar iminent, să vă afundaţi în mocirlă până la genunchi, oricât de prudenţi şi dispuşi să o apucaţi pe potecuțe ocolitoare (care în cea mai mare parte lipsesc cu desăvârşire) aţi fi, pentru că transportarea buștenilor se face (inclusiv cu calul) pe poteca principală.

Cum o fotografie cică face cât o mie de cuvinte, am să las imaginile să vorbească de la sine, cu precizarea că, da, acela a fost chiar un pomişor cu marcaj turistic pe el, ceea ce am impresia că face ca tăiere lui să constituie chiar contravenţie, dacă nu de-a dreptul infracţiune, iar buldozerul acela galben merge nu pe vreun drum forestier lăturalnic, ci prin albia unui pârâu, pentru simplul motiv că pe poteca făcută deja varză s-ar fi împotmolit.


P.S. Coincidenţa face că, după cum am citit, fix în ziua aceea autorităţile locale desfăşurau o amplă acţiune pentru prinderea celor care taie copaci fără autorizaţie. Mă întreb dacă pe ăştia i-or fi prins. Sau poate aveau autorizaţie.

Niciun comentariu: