Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

miercuri, 1 aprilie 2015

ANOTIMPURILE

Ca unul care, de ce să nu recunosc?, de când am reînceput să mă uit, oarecum regulat, la transmisiunile de tenis (odată cu achiziţionarea primului televizor Full HD, cu diagonală mare, la care se vede cum trebuie şi mingea!), aproape că le prefer pe cele din circuitul fetelor, însă mai degrabă pentru frumuseţea unora dintre sportive decât a jocului, mi se pare că, în felul ei, această ramură a devenit cam la fel de nostimă, ca să nu spun ridicolă, doar că mai puţin brutală, ca versiunea similară (adică feminină) a hocheiului pe gheaţă, şi, în orice caz, cu la fel de puţină legătură cu cea masculină. Sigur, ca orice sport, tenisul are şi el doza lui de imprevizibil, chiar pe durata desfăşurării unei partide, însă dacă un meci al băieţilor l-aş putea compara cu un anotimp, fie şi schimbător, ca primăvara, în care, după o suită de zile frumoase, tocmai când te aştepţi mai puţin şi te pregăteşti să ieşi la plimbare prin parc vine una ploioasă, care îţi strică tot cheful, o întâlnire a fetelor e ca o succesiune aleatorie de zile fără nicio legătură între ele, de pe o planetă ipotetică stranie, când după una caniculară şi secetoasă de vară apare, efectiv din senin, una geroasă de iarnă, cu ninsori abundente. Şi invers.

Iată de ce, printre altele, e cu totul şi cu totul hazardat să îmi (mai) dau cu părerea despre evoluţiile Simonei Halep, chiar şi în măsura în care voi continua să le urmăresc, câtă vreme sunt, la rândul meu, un tip destul de instabil emoţional, care se implică intens şi, pe de altă parte, n-am nicio înclinaţie pentru jocurile de noroc.

Este, aşadar, cam pentru ultima oară – dacă nu cumva mă sucesc brusc, conform descrierii de mai sus – când ţin să remar şi relativ public, nu doar în cadrul convorbirilor telefonice (în principiu private, dacă nu cumva fac obiectul vreunei anchete a DNA) de peste cinci ore cu amicul meu din Spania sau în faţa nevestei proprii, jocul excepţional, dar la valoarea ei (adevărată), prestat de româncă în compania Flaviei Pennetta, căreia nu i-a lăsat decât şansa speranţei, la 5-2 pentru italiancă, după un 3-6 mai aproape de adevăr, că va trimite meciul în set decisiv, doar pentru a i-o spulbera sec, printr-un şir de cinci ghemuri câştigate fără drept de apel.

Asta şi pentru a le răspunde, a nu ştiu câta oară şi probabil că nici măcar pentru totdeauna, celor care mă acuză că aş fi un cârcotaş fără leac, incapabil să comentez/consemnez şi lucrurile pozitive. Iată c-o fac, chiar dacă mai rar, în special acolo unde aspectele negative ar trebui să fie excepţia de la regulă. Chiar şi acum, o victorie a numărului trei mondial în faţa numărului douăzeci şi opt, la fel de normală ca şi una, eventuală, la noapte, în confruntarea cu numărul patruzeci şi cinci (!), din faza următoare a competiției are sens să fie subliniată ca realizare spectaculoasă doar într-un domeniu în care, aşa cum sugeram, uneori ai senzaţia că şi clasamentele astea sunt făcute pe bază de dat cu banul.

Un lucru e cert: la momentul acesta, Simona jucând la potenţialul ei real nu poate fi învinsă decât de prestaţiile maximale ale Serenei Williams, Mariei Sharapova și, poate, Carolinei Wozniacki. În schimb, într-o zi mai puţin fastă se poate chinui cu oricine. Iar cei care nu vor să vadă sau sunt incapabili să înţeleagă când lucrurile nu merg atât de bine pe cât ar trebui şi s-ar putea, mai ales din motive discutabile, să fie sănătoşi. Dar sunt idioţi.

Niciun comentariu: