Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

luni, 21 decembrie 2015

DE-ALE NOASTRE CU DE-AI LOR

Paradoxul e următorul: cu toate că sunt (încă) suficient de “patriot” cât să ţin, pe plan sportiv, cu naţionalele noastre de fotbal, handbal, rugbi, polo, baschet şi aşa mai departe, nu sunt – şi, trag nădeje, în măsura în care îmi voi păstra măcar o brumă de raţiune până la vârste mai înaintate, nici nu voi fi vreodată – atât de “naţionalist” încât să am vreo problemă dacă unele dintre ele sunt conduse de antrenor/i străin/i. Ba dimpotrivă!


Un alt paradox este că, în schimb, o naţiune vestită în lume pentru numărul mare de cetăţeni proprii care-şi părăsesc patria-mumă (ce-i drept, adeseori şi ciumă) în speranţa de a-şi face un rost pe meleaguri străine, cum este a noastră, are tendinţa de a-i trata cu neîncredere, dacă nu de-a dreptul ostilitate, pe altminteri destul de puţinii alogeni care încearcă să facă ceva bun pe aici.


Cel mai recent exemplu este, desigur, cel al naţionalei feminine de handbal, căreia, după începutul nu tocmai convingător de la Campionatul Mondial, i se găsise, printre alte noduri în papură, şi păcatul capital că nu e condusă de un rrromânaş sadea, cu rădăcini adânci ale arborelui genealogic înfipte până pe timpul lui Ştefan cel Mare, dacă nu chiar al lui Burebista. Ulterior, în urma rezultatelor cu adevărat excepţionale, din faza eliminatorie, încununate cu medalia de bronz, părerile s-au mai nuanţat, iar glasurile xenofobe s-au prefăcut răguşite de strigătele de încurajare din timpul partidelor pe muchie de cuţit, însă mă tem că nu pentru multă vreme, ci doar până mai trece puţin entuziasmul general.


Acum, se prea poate să fie o simplă coincidenţă (fericită), însă după ce, în urmă cu doar câteva luni, naţionala de rugbi, condusă de un antrenor galez, a obţinut câteva rezultate spectaculoase la Cupa Mondială din Anglia, handbalistele au urcat, pentru prima oară în ultimul deceniu, pe podiumul unei întreceri similare sub bagheta unui suedez. Şi într-un caz şi în celălalt, dincolo de rezultatele în sine, impresionantă şi, aş zice, total atipică, a fost evoluţia sportivilor noştri. Obişnuiţi mai degrabă “să scape victoria printre degete”, după ce conduc uneori şi detaşat, pentru că adversarii “şi-au dorit mai mult să câştige” şi/sau “au fost mai proaspeţi (pe final de meci)”, acum i-am văzut şi pe “stejari” şi pe fete luptându-se de la un capăt la altul al partidelor, întorcând aproape neverosimil scorul – ca în cazul răsunătorului 17-15 de la 0-15 cu Canada, al rugbiştilor – sau necedând (psihic) nici măcar după ce s-au aflat la un pas de triumf, dar s-a ajuns în prelungiri, cum s-a întâmplat cu handbalistele când au întâlnit Danemarca.


De altfel, principalul câştig pe care îl poate aduce un antrenor străin este tocmai la nivelul mentalităţii şi al moralului. Din păcate, după ce că oricum nu suntem nici pe departe atât de talentaţi, ca popor, pe cât ne place să credem despre noi, de cele mai multe ori nu ne valorificăm nici măcar întregul potenţial, atâta cât e, pentru că pur şi simplu clacăm psihic. Mult prea emotivi, copleşiţi de toate cele, de la “presiunea publicului” la “miza jocului”, mai avem şi prostul obicei ancestral de a ne trage unii pe alţii în jos, ocărându-ne cu voluptate între noi atunci când lucrurile merg prost, dar şi săpându-ne cu frenezie în mai puţinele ocazii când merg bine.


Iată de ce, măcar din când în când, şi pe o perioadă limitată, intervenţia cuiva din afară, faţă de care să ne fie jenă să ne arătăm năravurile, fiind, în schimb, stimulaţi să ne etalăm, fie şi cu îngâmfare, calităţile, şi care să pună puţină ordine în boema nostră latino-balcanică, nu poate fi decât binevenită. Spun “pe o perioadă limitată”, fiindcă am suficiente exemple că bubele noastre (din cap) sunt contagioase, astfel încât, după prea mult timp petrecut în compania noastră, străinii sfârşesc inexorabil prin a se molipsi!


E adevărat că “pe vremuri” (respectiv pe a lui Ceauşescu) lucrurile stăteau cu totul altfel şi România se putea lăuda cu rezultate sportive strălucite fără să fie nevoită să apeleze la asemenea “importuri”. Până să descifrăm însă misterul care planează asupra degradării noastre (şi) pe acest plan, în condiţiile în care ţări la fel de comuniste atunci şi de capitaliste acum au în continuare performanţe superioare, cred că trebuie să ne adaptăm la noile realităţi şi să încercăm şi această variantă, mai ales că se poartă şi la case (infinit) mai mari. E suficient să ne uităm la echipa naţională de fotbal a Elveţiei (cu care ne vom şi confrunta la EURO 2016), unde mai bine de jumătate dintre titularii de bază sunt jucători naturalizaţi sau la atleţii (de culoare) care reprezintă cu mult succes Suedia.


Sigur că oamenilor din interiorul sistemului, (foşti) sportivi şi antrenori, care se simt ameninţaţi sau doar complexaţi de prezenţa cuiva din, literalmente, afară, nu le convine o asemenea “revoluţie”, dovadă vehemenţa lui Gheorghe Tadici după primele rezultate negative ale echipei de handbal, atitudine care, pe undeva, mi-a amintit de cea a lui Horia Moculescu, din urmă cu câţiva ani, când România era cât pe ce să fie reprezentată la Eurovision de o excepţională piesă cu autori şi interpreţi străini, care poate ar fi făcut să ajungem şi noi printre puţinele ţări care se pot lăuda că au câştigat trofeul. Şi chiar dacă n-ar fi fost aşa, ci am fi ocupat tradiţionalul loc 12, aşa cum, la CM de handbal, am fi putut să nu trecem de optimi, măcar ne pute(a)m lăuda cu toleranţa, multiculturalismul şi, de ce nu?, deschiderea noastră către nou, care, la urma urmelor, sunt mai importante decât nişte rezultate sportive sau muzicale.



P.S. Abia aştept sosirea primului antrenor străin şi la naţionala de fotbal. Fiindcă o fi Lucescu (Mircea) Lucescu (Răzvan), Iordănescu (Puiu) Iordănescu (Puiu mai bătrân) sau Piţi barbugiu, dar tot aş prefera pe cineva care a luat un titlu prin Spania sau Germania, ca să nu mai spun o Ligă a Campionilor. 

Niciun comentariu: