Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

joi, 17 decembrie 2015

LATURA ÎNTUNECATĂ ȘI PARTEA NEVĂZUTĂ. SAU INVERS

Păcătoasă fire (de microbist) am şi eu! Nu mai departe de aseară, la meciul echipei de handbal feminin a României cu Danemarca, din sferturile de finală ale Campionatului Mondial, n-am rezistat în faţa televizorului decât până prin minutul 49, la scorul de 22-20 în favoarea noastră, când, pe sistemul “mai bine să te retragi cât eşti în avantaj”, mi-am făcut de lucru prin casă şi pe alte canale, oricum de mai mare audienţă, aşteptând ca pe ghimpi să treacă aproximativ sfertul de oră cât estimam că aveau să mai ţină cele 10-11 minute de joc (efectiv), după care am revenit pe Dolce Sport, în incursiuni repetate şi fulgerătoare, de câteva fracţiuni de secundă, cu evitarea vizuală a părţii superioare de ecran, pentru a nu vedea scorul, manevră încununată cu succes fix până în ultima secundă a timpului regulamentar, când l-am văzut şi pe el, dar şi faptul că ni se acordase o lovitură de la 7 metri, pe care, după alte câteva clipe de zapat frenetic, am dedus, din bucuria de nedescris a gazdelor, că o rataserăm, aşa încât pe durata prelungirilor nici n-am mai îndrăznit să comut la partidă, ci am aşteptat să apară titlul final de pe pagina de internet a postului concurent, Digi Sport, care măcar în privinţa asta a dat dovadă de promptitudine, dacă altfel a pierdut drepturile de transmisie pentru marea majoritate a competiţiilor cu adevărat interesante.

Toate astea după ce şi duminică, la optimile de finală cu Brazilia, procedasem la fel (şi, aş zice, cu acelaşi succes), retrăgându-mă strategic de superstiţios, pentru binele inimii mele sensibile şi aflate la o vârstă critică, prin minutul 51, când România (mai) avea un (singur) gol avantaj (după ce condusese şi cu cinci), o sud-americană fusese eliminată, noi eram în atac, dar Cristina Neagu tocmai dăduse o pasă precisă într-o zonă a terenului unde nu se afla nicio coechipieră, mingea ieşind cuminte în aut, procedură oarecum tradiţională – alături de loviturile de la 7 metri ratate cu duiumul în ultimele minute de joc – în urma căreia de obicei începe catastrofa. De dăţile astea – slavă Domnului! – n-a fost însă cazul, spre şi mai marea mea satisfacţie, inclusiv de Mamă Omida cu jumătate de normă, după ce – enervat mai tare de criticile premature şi oricum exagerate pe care anumiţi “oameni de handbal” le aduseseră naţionalei după meciurile pierdute în grupă, decât de prestaţia ei modestă, e drept, dar nu foarte surprinzătoare, mai ales ţinând cont de adversare – chiar îmi şoptisem în barbă ceva în sensul că respectivii ar face mai bine să aştepte optimile înainte de a se dezlănţui, pentru a nu risca să se facă de tot căcatul, aşa cum s-au şi făcut. Cu o menţiune specială pentru fostul antrenor Gheorghe Tadici, care într-o intervenţie televizată le-a acuzat pe (unele dintre?) fete că ar fi cam… n-a specificat ce sau cum, dar am dedus că beţive sau măcar fumătoare (viciul manifestându-se într-un restaurant şi având o relevanţă mai mare pe plan sportiv decât dacă ar fi fost, să spunem, uşuratice), şi pentru fosta colegă a lor, Narcisa Lecuşanu, care îi dădea deplină dreptate acestuia, adăugând cu un scepticism incompatibil cu funcţia ei de vicepreşedinte al federaţiei că “astea sunt, cu astea defilăm”. Din fericire, până acum defilează bine.

Altfel, meciul de aseară, al cărui final dramatic l-am văzut (gâtuit şi aşa de emoţii!) într-o înregistrare, ar merita cu prisosinţă să fie ecranizat de unul dintre marile studiouri hollywoodiene, scenariul fiind, pe lângă că strict autentic, cu mult mai palpitant decât al nenumăratelor pelicule de gen despre fotbal american, baschet sau baseball, cu sau fără Kevin Costner în rolul principal. Oricine – în afară de jucătoarele noastre înseşi – spune că a avut permanent încredere în ele, că nu s-a îndoit nicio clipă de victorie şi alte asemenea bazaconii, minte cu neruşinare încercând doar să epateze. Imposibil! Mai cu seamă că eu unul sunt păţit cu tot soiul de statistici “edificatoare” ce tocmai sunt contrazise de realitate. Aşa cum, de câte ori aud la începutul unui meci că Arsenal n-a pierdut niciodată în faţa unei echipe din Franţa, sau are enşpe victorii la rând în deplasare cu Norwich, sunt absolut sigur că urmează să ia bătaie de la echipa aia din Franţa sau de la Norwich, şi aseară mă temeam că danezele, după ce nu ne conduseseră nicio clipă de-a lungul întregului meci, o vor face pentru prima, singura şi, mai cu seamă, ultima oară, la finalul lui, atunci când contează cu adevărat!

Mărturiseam la început că, dacă nu neapărat în ansamblul fiinţei mele, măcar în calitate de microbist am o fire păcătoasă, pentru că, practic, îmi este imposibil să urmăresc (până la capăt) şi cu atât mai puţin “să mă bucur” de “un veritabil spectacol sportiv”, cum a fost cel de aseară. Fără să caut să pătrund acum în resorturile psihologice adânci care mă împing în general să mă implic atât de tare într-un domeniu altminteri caraghios de neimportant în sine şi care cu siguranţă nu-mi aduce niciun beneficiu (că nici măcar nu pariez), mă confrunt cu realitatea că, de cele mai multe ori, nu mă uit la o astfel de întrecere dacă nu am un favorit clar. Fie că e vorba de fotbal, handbal, hochei, snooker, schi, polo, rugbi ş.a.m.d., trebuie neapărat “să ţin” cu cineva, iar atunci când o fac, automat mă consum până în pragul atacului de cord, astfel încât, ca ieri şi duminică, dacă rezultatul e pe muchie de cuţit (şi mai ales când favoritul meu e… favorit, conducând de-a lungul competiţiei şi/sau fiind creditat cu şanse mai mari la victorie), ajung să nu mai suport tensiunea şi să închid televizorul, chiar cu riscul de a rata “momente memorabile”, desigur pentru cei care le şi văd ca să le memoreze.

Pe de altă parte, atunci când, de pildă, se dispută o finală de Champions League la fotbal între două echipe care-mi sunt egal de antipatice, cum ar fi Bayern şi Barcelona, sau măcar de indiferente, partida pur şi simplu nu mă interesează, chiar dacă premisele pentru spectacolul acela de excepţie sunt foarte mari şi, teoretic, aş putea să-l urmăresc liniştit, de vreme ce mi-e fix-pix cine-l câştigă. Şi atunci ajung să schimb canalul şi să ratez momentele memorabile, doar că din motive diametral opuse. 

Iată de ce nici nu ştiu cum e mai bine în privinţa meciului de mâine, dintre România şi Norvegia, din semifinalele CM de handbal, ca şi a celui de luni, dintre Arsenal şi Manchester City, din Premier League, dacă nu neapărat decisiv, în orice caz important în lupta pentru titlu: adversarii/ele fetelor noastre, respectiv ai “tunarilor” să domine copios, conducând în permanenţă (şi detaşat) ostilităţile, astfel încât să mă uit şi eu, fie şi cu o privire goală, într-o stare de prostraţie, de la început până la sfârşit, sau favoriţii/favoritele mei/mele să se bată de la egal la egal până în ultimul minut, şi eventual să obţină victoria, chiar dacă eu o să cedez nervos încă de pe la pauză?

Sigur, ideal ar fi ca România, respectiv Arsenal, să treacă fluierând de adversari, însă de aşa ceva chiar n-am mai avut parte de nici nu mai ţin minte când.

Niciun comentariu: