START RATAT, FINAL PREVIZIBIL

Ar fi o cruntă exagerare să pretind că am avut nevoie de toate cele aproape trei săptămâni scurse pe nesimţite, fără să pomenesc ceva în acest sens, de la triumful piesei mele favorite, “Moment of Silence”, compusă şi interpretată de Ovidiu Anton, în finala Selecţiei Naţionale Eurovision, pentru a-mi reveni din plăcuta surpriză şi a sărbători cum se cuvine. Mi-au ajuns doar două.

Serios vorbind, este prima oară de la prea îndepărtata perioadă de glorie a anilor 2005-2006, cu “Let Me Try”-ul Luminiţei Anghel şi “Tornero”-ul lui Trăistariu, când şi din punctul meu de vedere se aliniază favorabil toate stelele, respectiv votul juriului şi al publicului, pentru a trimite în finala internaţională a concursului nu doar cea mai bună piesă dintre cele care s-au prezentat în fazele naţionale – lucru care s-a mai petrecut din când în când, doar că şi cea mai bună era (foarte) proastă –, ci una cu adevărat valoroasă.

Apropo însă de Trăistariu, care anul acesta s-a clasat, în cele din urmă, cam fix pe locul pe care îl merita, ceva gen cinci sau şase, nu pot totuşi să nu observ atitudinea mitocănesc de ostilă a celor cinci membri ai juriului faţă de el, atât în semifinală – unde, să spunem, fiecare dintre ei avea dreptul să-şi exprime părerea în legătură cu votul propriu, chiar dacă şi atunci urma unul al publicului, pentru artiştii ce trebuiau “salvaţi” –, cât şi în finală, unde “juraţii” nu mai aveau nicio treabă şi cu atât mai puţin vreun rost, nefăcând decât să influenţeze, absolut incorect, opinia celor care urmau, practic, să decidă cine va reprezenta România. Asta ca să nu mai spun că din start ideea ca juriul să-şi “justifice”, şi încă în mod repetat, deciziile (oricum luate de luni de zile, tocmai de pe la preselecţii!) în gura mare, (de) pe scenă, mi s-a părut cel puţin stranie, iar bietul Trăistariu – care, pe de altă parte, ulterior şi-a dat în petic şi a început să bată câmpii vorbind despre măsluirea… televotului – a fost criticat cel mai vehement pentru poate cea mai reuşită parte a reprezentaţiei lui, şi anume “show”-ul propriu-zis, în condiţiile în care majoritatea celorlalţi nici nu prea au avut unul, şi cu atât mai puţin reuşit.

Cert este că anul acesta, la Stockholm, voi avea, după mai bine de zece ani, emoţii (mari!) pentru reprezentanţii noştri, fiind răscolit de două tipuri de subiectivitate, care, cumva, se potenţează reciproc: pe de-o parte, patriotismul (cu sau fără ghilimele) – altminteri înfrânt fără niciun fel de efort sau jenă atunci când ne-am prezentat cu nişte melodii jalnice, cărora mi s-a întâmplat uneori să le doresc un eşec de proporţii cât mai epice! –, iar pe de alta pasiunea mea pentru genul muzical reprezentat (prea rar pe scena Eurovision şi în general) de “Moment of Silence”. Poate (şi) de aceea, cu toate că am ascultat (mai) toate piesele celorlalte ţări participante, nu m-aş hazarda să dau vreun pronostic, a noastră putând la fel de bine să ocupe un loc între primele trei, aşa cum, din punctul meu de vedere, ar merita pe deplin, poate la luptă cu ale Rusiei şi… Australiei, sau să nu se califice în finală, dacă s-or găsi să voteze numai “maneliștii” Europei.

Partea catastrofal de proastă pentru noi este însă cu totul alta şi, de fapt, cam aici voiam să ajung. Dacă în urmă cu trei săptămâni, când, cu ocazia ascultării pieselor de la Selecţia Naţională, am dat o raită pe Youtube ca să văd ce alte ţări şi-au (mai) stabilit reprezentanţii, am rămas cu impresia că suntem printre primii, fiindcă în afară de două-trei filmuleţe cu nişte piese înregistrate în concert şi care nici nu era clar dacă triumfaseră sau doar participaseră la preselecţiile locale şi fuseseră pe placul celui care le încărcase acolo, ieri, când am repetat figura, m-am luat cu mâinile de cap: în timp ce absolut toate ţările – cu excepţia deloc notabilă a fraţilor noştri la fel de amărâţi de peste Prut şi, parcă, a unei ţări nordice sătule pesemne să tot câştige şi să fie nevoită să dea bani pe organizarea festivalului – au încărcat, inclusiv sau mai ales pe ceea ce pare a fi canalul oficial (de Youtube) al Eurovision(TV), variante de studio ale pieselor, cu sunet perfect şi însoţite de clipuri adevărate, profesioniste, “Moment of Silance” apare la o căutare de tipul “Eurovision 2016 România” cu trei variante care mai de care mai deplorabilă: cea “originală”, cu înregistrarea de studio (care sună de parcă n-ar fi nici măcar stereo!), dar cu un Anton solitar, filmat pe un soi de scenă goală şi cufundată în întuneric; cea din concert, de la Baia Mare, unde chiar şi dacă s-a prezentat cu mult mai bine decât mă temeam şi, totodată, peste marea majoritate a celorlalţi concurenţi, Anton tot a scârţâit (aproape la propriu!) de câteva ori, iar sunetul se aude ca şi cum ar fi fost înregistrat în sală de cineva cu un telefon mobil din anii ‘90; şi, în fine, o a treia, neoficială, făcută de nişte fani care au suprapus pe înregistrarea de studio imagini dintr-un film cu bătăi… ca-n filme.

În aceste condiţii, nici nu este de mirare că, în timp ce până şi clipurile Macedoniei, Bulgariei sau Maltei au câteva SUTE de mii de vizualizări, iar al Rusiei peste 5 MILIOANE, al nostru n-are decât vreo 80… de mii, chiar dacă a fost postat de mai multă vreme decât altele, iar în diverse topuri personale melodia se situează pe locul treizeci şi ceva din 42-43, partea bună fiind cea paradoxală, şi anume că nu sunt chiar atât de mulţi cei care să fi văzut şi să fi ascultat, cu ochii şi urechile lor, dezastrul. Ca să înţelegeţi pe deplin ce vreau să spun, vă invit să ascultaţi, să vă uitaţi şi să comparaţi!

Deoarece, din motivele sugerate mai devreme, în anii precedenţi recenţi nici nu m-a interesat, iar prin 2005-2006, chiar şi dacă se inventase, Youtube nu avea impactul de-acum, nu ştiu dacă această nesimţire (a TVR) s-a manifestat în raport cu toţi reprezentanţii României de-a lungul timpului, dar e inadmisibil să-ţi baţi, pur şi simplu, joc de o melodie cu care am putea face o figură cel puţin onorabilă la Stockholm.

Fără să mă iluzionez că un clip girat, indiferent în ce fel, de falimentara Televiziune Română ar putea reprezenta cine ştie ce realizare artistică grandioasă, important e să fie înlocuite improvizaţiile de-acum, cu care, din păcate, ne facem de râsul internetului deja de aproape o lună de zile din cele numai vreo două rămase cu totul până la marea finală din momentul când “Moment of Silence” a câştigat-o pe cea naţională. Dacă pentru o “promovare” adevărată, cu difuzări la posturile de radio şi televiziune din ţările participante şi cine ştie ce alte manifestări costisitoare pot să înţeleg că nu există bani, câteva sute de euro sau cel mult mii pentru un clip de Doamne-ajută şi o înregistrare într-un studio profesionist ar trebui să se găsească prin buzunarele sponsorilor pomeniţi în mod repetat şi nu foarte legal în timpul Galei de la Baia Mare.

Asta, desigur, presupunând că există prin TVR sau măcar în anturajul artistului oameni care să înţeleagă, pe de-o parte, cât de importantă este promovarea, de orice fel, fie şi numai pe Youtube, iar, pe de alta, că nicio înregistrare “live”, din concert, nu va putea concura în materie de impact audio-vizual cu un videoclip cu sunet de studio. Oricum, nu cea de la Baia Mare, cu o coloană sonoră înfundată, o interpretare… perfectibilă (de sperat că până în luna mai) şi un show mai degrabă improvizat. 

Din păcate, startul a fost ratat, fatalmente definitiv, fiindcă din sutele de mii, sau chiar milioanele, de oameni care “s-au dumirit” deja cum e cu melodia României de anul acesta (ca şi cu ale altora, de altfel) nu cred să fie mulţi care să revină pe Youtube (cu acest scop) ca să găsească o eventuală versiune nouă, îmbunătăţită, a aşa-zisului clip de acum. Poate doar să aibă ceea ce vor socoti o surpriză plăcută la momentul festivalului, când, însă, decizia lor (de vot) va fi fost luată.

Cu toate acestea, încă nu e prea târziu să încercăm, cu mintea cea de pe urmă, să dregem busuiocul şi să îngrăşăm porcul în al doisprezecelea ceas al Ajunului. C-aşa-i românul! (Şi de-aia nu câştigă niciodată!)


P.S. Apropo… Nu s-or face şi la Eurovision controale antidoping în urma cărora interpretul Rusiei – un fel de Trăistariu (puțin) mai făţos şi (mult) mai talentat – să fie descalificat pe modelul Sharapovei şi al atleţilor? Că prea au nimerit (şi anul ăsta) o piesă bună!

UN WEEKEND PLIN ŞI OBOSITOR

Am să încep – din motivul simplu că altă introducere nu mi-a venit în cap şi din cel mai complex că un prieten se întreba cândva ce Dumnezeu am eu de văzut la televizor toată ziua – cu o listă a transmisiunilor sportive pe care le-am urmărit în weekend (începând de vineri), enumerate cam în ordinea preferinţelor:

1. Antrenamentele, calificările şi cursa de Formula 1.

2. Patru meciuri de fotbal din Premier League (Everton-Arsenal 0-2, Man. United-Manchester City 1-0, Chelsea-West Ham United 2-2 şi Crystal Palace-Leicester 0-1) şi, mai pe sărite, două din Serie A (Roma-Inter 1-1 şi Milan-Lazio 1-1).

3. Meciurile (trei la număr) naţionalei de handbal feminin de la turneul preolimpic, plus cel dintre Danemarca şi Muntenegru, care ne interesa în mod direct.

4. Finalele Cupei Mondiale de Schi Alpin, în total vreo cinci curse, fără a le socoti şi pe cele din timpul săptămânii.

5. Campionateul Mondial de Atletism în sală, văzut integral, dar mai mult înregistrat, deoarece actuala ediţie s-a desfăşurat în SUA, la (unele) ore imposibile pentru noi.

6. Antrenamentele, calificările şi cursele de Moto GP, cu tot cu clasele mici, Moto 2 şi Moto 3.

7. Ultimele competiţii din cadrul Cupei Mondiale de Sărituri cu schiurile.

8. Finala turneului de tenis feminin de la Indian Wells (chiar dacă s-a disputat între două dintre cele mai antipatice jucătoare, Serena Williams şi Victoria Azarenka).

9. Câteva minute de pe la meciurile de fotbal din Bundesliga (Stuttgart-ul lui Maxim), cele de tenis masculin şi niscai competiţii de gimnastică.

Cireaşa de pe tort a fost, aşadar, debutul noului sezon de Formula 1. Din păcate, bucuria mea la aflarea veştii că în următorii doi ani pot vedea competiţia (şi) la Digi Sport – care are o imagine mai bună decât cea de la Dolce Sport şi pe care îl pot vedea pe oricare televizor din casă, în timp ce canalelor Telekom le-am alocat, din motive tehnice, unul singur, în dormitor, unde, mai cu seamă când caravana Marelui Circ ajunge în Australia, ca acum, sau în Japonia, cum se va întâmpla la toamnă, îmi deranjez aiurea soţia, trezind-o la ore absurde pentru weekend – a fost curând întunecată când am constatat că transmisiunea cursei a fost întreruptă de două calupuri publicitare, ceea ce m-a obligat să schimb pe cât de fulgerător am fost în stare pe Dolce, la timp ca să prind una dintre altminteri puţinele depăşiri (spectaculoase), pe care aş fi pierdut-o dacă rămâneam pe Digi!

Nesimţirea celor de la RCS&RDS mi se pare cu atât mai strigătoare la cer cu cât, pe de-o parte, până în urmă cu vreo doi ani se băteau cu pumnii în piept că la posturile din portofoliul lor nu se difuzează publicitate deloc, încât, aşa cum am şi scris, aproape că ajunsesem să-i suspectez că-şi asigură veniturile din te miri ce activităţi ilicite, gen trafic de arme şi de carne vie, iar, pe de alta, nicio altă competiţie nu este măcelărită în acest fel, chiar dacă unele, inclusiv meciurile de fotbal, s-ar preta mai degrabă, dat fiind faptul că, pe lângă pauze, au în mod natural mai mulţi timpi morţi. În plus, Formula 1 nici măcar nu este transmisă în exclusivitate, ceea ce înseamnă că pentru drepturile de televizare s-a plătit oricum o sumă mai mică (împărţită “frăţeşte” cu Dolce), pe care însă acum ţin morţiş să şi-o scoată cu vârf şi îndesat pe nervii telespectatorilor. Asta ca să nu mai spun că există şi soluţii mai rezonabile, de relativ bun-simţ, cum ar fi ca, pe timpul acelor pauze publicitare (admiţând, cu greu, că sunt inerente) cursa să fie proiectată măcar într-o fereastră, indiferent cât de mică, artificiu (tehnic) la care cred că n-ar avea de obiectat nici beneficiarii reclamelor, care sunt convins că-şi iau înjurături la greu, gen “băga-mi-aş… în E-mag-ul vostru!”, dacă am apucat eu să văd bine despre ce era vorba într-una din ele.

În altă ordine de idei, şi trecând peste amănuntul că până şi Sport.ro, parte a unui concern încă şi mai ahtiat după bani, pare să fi renunţat la practica asta barbară (mai vedeam acolo câte un “solo spot” băgat înaintea executării unui corner), cei doi comentatori de la Digi – infinit mai simpatici şi mai buni profesionişti decât mormolocii gângavi de la Dolce, pe care a trebuit să-i suport doi ani parcă interminabili şi mă cutremuram la gândul că nu voi scăpa de ei nici în următorii cel puţin doi – au început şi ei s-o cam ia pe arătură. Aşa, de pildă, de-a lungul întregului weekend, un adevărat laitmotiv al discuţiilor au fost explicaţiile stupide pentru care cei doi se ambiţionează să-i spună în continuare lui Daniel Ricciardo “Riciardo” (cu prescurtarea “Rici”) şi nu “Ricardo”, deşi au admis că sunt la curent cu faptul că pilotul însuşi a explicat într-un interviu care e pronunţia corectă. Iar pentru ca totul să fie de-un caraghioslâc caragialesc deplin, unul dintre ei, Florin Jean (scris Ion), a adus drept argument suprem fenomenul “asimilării”, prezent în limba româna, asta cu toate că el însuşi, la fel ca şi colegul său Antal Puţinică (scris Putinică), pronunţă cu mult patos “Giulaiăn” (prenumele Jolyon), “Batăn” (Button) şi ceva gen “Hiulcnberg” (Hülkenberg).

(Re)venind, în fine, şi cam terminând cu/la cursa din Melbourne, care nu mi-a depăşit deloc aşteptările (modeste) în privinţa (lipsei) spectaculozităţii, anunţând încă un sezon dominat de Mercedes şi de la care tot ce se poate spera e doar o mai mare băgare în seamă a celeilalte echipe la fel de antipatice mie, Ferrari, trebuie remarcate cele două întâmplări dramatice, încheiate însă cu happy-end: mai întâi, înfricoşătorul accident al lui Fernando Alonso, din care spaniolul de la McLaren a scăpat, în mod miraculos, nu doar cu viaţă, ci şi nevătămat, ceea ce, din punctul meu de vedere, e aproape echivalent cu a ieşi teafăr în urma prăbuşirii unui avion, iar britanicii ar putea folosi ani de zile imaginile epavei monopostului său pentru o campanie publicitară având drept subiect siguranţa maşinilor pe care le fabrică; apoi penibilul format al sesiunii de calificări, căruia personal, imediat după încheiere, îi anticipam o viaţă scurtă, de cel mult un sezon, actualul, dar din fericire va fi schimbat încă din cursa viitoare, în ciuda faptului că – spre, în fond şi la urma urmelor, prea mica mea mirare – nătăfleţii de la Dolce, pe care am apucat să-i aud la un moment dat, când mă uitam în paralel la cele două posturi concurente, se arătau de-a dreptul extaziaţi, considerându-l extraordinar de interesant. Cum e turcul şi pistolul!


P.S. Dacă în cei doi ani cât au avut exclusivitate pentru drepturile de difuzare a Formulei 1 netrebnicii de la Dolce, din motive (financiare?!) care îmi scapă, mai cu seamă că achiziţionaseră pachetul complet, cu GP2, GP3 şi Cupa Porche, au refuzat cu obstinaţie să transmită (şi) cele trei sesiuni de antrenamente sau măcar câte unul-două pe etapă, obligându-mă să recurg la soluţii… alternative, acum, după ce s-au înfrăţit cu ăştialalţi de la Digi, înfruptându-se din brânză pe bani mai puţini, s-au apucat – nu doar peste noapte, ci trezindu-se efectiv cu ea în cap, de pe la 3.30 dimineaţa – să le transmită şi ei, pesemne de teamă să nu-şi piardă şi puţinii abonaţi (noctambuli) care, ca şi mine, abia aşteaptă ca manevra cu F1 (pe lângă cele cu Liga 1, La Liga şi restul competiţiilor transmise în paralel) să se aplice şi la Champions League şi Europa League, iar Eurosport să-şi păstreze în următorii trei ani toate partidele din Premier League, pentru a scăpa o dată pentru totdeauna de (Rom)Telekom.

FRUMOASA (ÎN)DOPATĂ

Foto: Facebook

De parcă nu eram şi aşa îndurerat la gândul că, peste prea puţini ani – care, chiar şi conform unor studii aproximativ ştiinţifice, au început să zboare, în zilele noastre, ca, odinioară, cam tot atâtea luni –, favorita mea Maria Sharapova, întâmplător jucătoare de tenis, avea inevitabil să se retragă, dispărând cu şi mai mare desăvârşire de pe micul ecran decât acum, când oricum e mai mereu accidentată sau eliminată de prin tururile netelevizate (de Dolce), lucrurile s-au precipitat odată cu anunţul privitor la dopaj şi suspendarea ei pe termen deocamdată necunoscut.

Din punctul meu de vedere, profund subiectiv şi fatalmente părtinitor, situaţia rusoaicei e cât se poate de simplă şi albastră pentru cei care cunosc regulamentele organismelor internaţionale abilitate, ceea ce – trebuie să subliniez din capul locului – NU este şi cazul meu: dacă există prevederea limpede, fără echivoc, unei suspendări cuprinse între X şi Y luni/ani, ea trebuie aplicată neîntârziat, alegându-se, în principiu, pedeapsa mai mică (X), de vreme ce, din câte ştiu eu, jucătoarea este, “juridic” vorbind, la prima abatere; dacă, în schimb, se menţionează acolo, negru pe alb, posibilitatea invocării unor circumstanţe atenuante, cu reducerea corespunzătoare a sancţiunii, atunci ar cam fi de discutat.

Astfel, dincolo de alegaţiile mai mult sau mai puţin credibile, iar pe alocuri uşor ridicole, ale “inculpatei”, precum aceea că e-mailurile (oficiale?!) de avertizare ar fi fost confuze, dacă nu cumva – vorba unor mucaliţi – i-or fi intrat direct în “spam”, astfel încât biata de ea s-a încurcat în mesaje publicitare şi link-uri către site-uri inutile sau de-a dreptul deocheate, ar fi două elemente care ar trebui să cântărească în favoarea sa: pe de-o parte, faptul că substanţa incriminată, meldonium, a fost introdusă pe lista celor interzise abia de la 1 ianuarie 2016, cu mai puţin de două luni înaintea testului (picat), iar pe de alta cel oarecum paradoxal (şi profund condamnabil pentru unii) că o folosea de, hăt, zece ani, ceea ce, în paranteză fie spus, contrar celor aberate de diverşi imbecili, în frunte cu niscaiva doctori, nu contravine indicaţiilor de pe prospect, care prevăd un tratament de nu ştiu câte săptămâni, pentru că, de pildă, şi eu pot spune că folosesc aspirina de vreo patruzeci, dar, fireşte, numai atunci când sunt răcit sau mă doare o măsea. Chestie de semantică. (Bun, că Sharapova utiliza pastilele alea doar când avea meciuri e un aspect asupra căruia voi reveni.)

Ce vreau să spun e că găsesc totuşi o diferenţă majoră între un sportiv depistat pozitiv cu o substanţă interzisă încă de prin anii ’70 sau, de ce nu?, cu cocaină (că ştim cazuri!) sau heroină şi altul care “s-a dopat” în februarie cu o pilulă care în decembrie NU era ilegală, din motive pentru care, de altfel, ar trebui să dea explicaţii amănunţite cei de la Agenţia Anti-doping, înainte de a-şi prezenta, în bloc, demisiile, mai cu seamă dacă meldoniumul ăla e aşa de energizant, stimulator ş.a.m.d. pe cât susţine acum toată lumea că (se) ştia dintotdeauna. Cu Nurofenul (pentru răceală şi gripă) s-au dovedit mai vigilenţi, după cum poate depune mărturie Andreea Răducan!

Pe de altă parte, la câtă prostie şi invidie faţă de o femeie cel puţin superbă şi talentată, dacă nu neapărat şi din cale-afară de inteligentă, există în lume, chiar nu mă mir că s-au trezit tot soiul de moralişti care să ceară retragerea tuturor titlurilor şi premiilor băneşti obţinute de rusoaică de-a lungul întregii cariere. Asta e ca şi cum toţi boii ăştia, başca legenda rotofeie şi ratată a tenisului mondial, Jennifer Capriati, s-ar trezi cu amenzi usturătoare în poştă pentru că ani de zile au circulat cu 90 km/h pe o bucată de şosea unde cu doar câteva săptămâni în urmă s-a instalat un indicator care prevede o limită de viteză de 40 km/h.

Nu e mai puţin adevărat că povestea poate fi privită şi din perspectiva (i)moralităţii în sport. Eu, de pildă, am convingerea că şi dacă Sharapova o fi luat iniţial, acum zece ani, doctoria buclucaşă pentru o problemă cu adevărat medicală, punctuală, vreo durere în cot sau în minunatu-i fund, a continuat să o facă şi după ce s-a însănătoşit, când i-a descoperit efectele nu atât adverse, cât, dimpotrivă, doar secundare, profund benefice în privinţa randamentului ei fizic. Doar că asta fac – nici nu ştiu dacă e cazul să adaug “din păcate” – toţi sportivii, aflaţi mereu în căutarea unor metode (legale şi, de ce nu?, legitime) de a-şi creşte performanţele.

Dincolo de medicamente propriu-zise sau (doar) vitamine (administrate în exces) există şi o gamă largă de “proceduri”, gen transfuzii, sânge ţinut în frigider sau mai ştiu eu ce (a se vedea cazul Armstrong), unele deja interzise, altele, fără îndoială, (încă) nu, chestie care îmi aminteşte de un episod mai degrabă hazliu, din urmă cu câţiva ani, când, la turneul final al unui Campionat parcă Mondial de fotbal, apăruse moda unor plasturi aplicaţi pe nas de către jucători, pesemne pentru a-i ajuta la respiraţie (există asemenea “dispozitive” şi în farmacii, împotriva sforăitului), iar un ziarist se întreba, pe bună dreptate, dacă nu cumva se poate vorbi despre dopaj, de vreme ce reprezintă, în fond, o metodă artificială de a-şi creşte capacitatea de oxigenare a organismului. Cert e că au dispărut!

Sigur, pare puţin probabil ca, la un moment dat, să fie trecute pe lista neagră până şi bananele sau ce s-o afla în punguţele alea din care sug cu nesaţ jucătorii şi jucătoarele de tenis în fiecare pauză, şi să se înăsprească regulile în privinţa altei mai degrabă mode (care pe Sharapova n-a atins-o, trebuie spus), şi anume benzile alea de leucoplast (?) aplicate de-a lungul şi de-a latul muşchilor (?), dar, ca unul care, aşa cum am mai mărturisit public, folosesc din când în când suplimente alimentare şi comprimate cu multivitamine, o să fiu de-acum cu ochii-n patru şi urechile-n şase, urmărind presa şi citindu-mi conştiincios e-mailurile din toate folderele, ca să nu mă pomenesc cu mascaţii la uşă înhăţându-mă pentru posesie şi consum de droguri. Că uneori în viaţă e (mai rău) ca-n tenis.

A(FU)R(I)SEN(I)E

În cele mai puţin de zece minute cât m-am uitat aseară – de la încheierea cursei de IndyCar şi a meciului de tenis al Monicăi Niculescu până… m-am plictisit de moarte – la meciul de fotbal dintre Steaua şi Astra, din playoff-ul Ligii 1, am văzut mai multe şuturi (periculoase) la poartă din afara careului (unul chiar soldat cu gol) decât au tras cei de la Arsenal în tot sezonul, asta deoarece, printre multe alte păcate pe care le au “elevii lui Wenger” se numără şi acela de a se strădui la nesfârşit să înscrie doar din interiorul careului (mic!), în condiţiile în care, la un moment dat, exasperat că atacurile lor semănau dureros de izbitor cu cele ale unei echipe de handbal, mai puţin finalizarea de orice fel, în afară de pierderea prostească a posesiei, mi-am propus să ţin o statistică nu a şuturilor pe sau măcar spre poartă, ci a mingilor care intră, fie şi tangenţial, pentru câteva clipe, în suprafaţa de pedeapsă adversă, iar după o jumătate de repriză dominată autoritar numărasem fix ZERO. Tare bine le-ar prinde un Nicuşor Stanciu sau Alibec!

Ieri după-amiază, în timp ce urmăream zbaterile agonizant de sterile ale favoriţilor mei, care îmi amintesc tot mai mult de coşmarurile în care se face că eşti în pericol de moarte, dar picioarele nu te ascultă şi rămâi ţintuit, şi mă gândeam că, acum, după ce şi firava speranţă la câştigarea ultimului posibil trofeu, Cupa Angliei, s-a năruit ca urmare a înfrângerii jenante, dar deja fireşti, pe teren propriu, în faţa amărâtei Watford, “tunarii” – la fel ca, pe cale de consecinţă, şi mine – au scăpat de toate grijile actualului sezon, am realizat ceea ce nu înţelesesem nici când Wenger îşi menajase jucătorii în precedentele întâlniri de Cupă, cu Hull City, iar eu îl acuzam (recte pe nedrept!) că, în naivitatea lui de om ajuns la venerabila vârstă a senilităţii, încă mai trage nădejde la titlu şi la calificarea în sferturile de finală ale Ligii Campionilor după 0-2 cu Barcelona, dând cioara Cupei din mână pe vrăbiile visătoare de mălai de pe gardul competiţiilor (mai) adevărate (exagerez; de fapt FA Cup îmi este chiar foarte dragă, de unde şi supărarea mea), am realizat, aşadar, că rămâne sau, mai bine spus, reintră în joc tradiţionalul loc patru din Premier League, care (încă) asigură prezenţa în (preliminariile) Champions, şi de care Arsenal nu doar că nu mai este sigură, după ce avea un avans de… nu ştiu… vreo zece puncte faţă de potenţialele contracandidate, dar, la cum evoluează în ultima vreme, când, de pildă, s-a obişnuit să nu ia mai puţin de două goluri (stupide) pe meci (cu excepţia celui disputat împotriva rezervelor lui Hull, echipă care se concentrează pe promovarea în prima ligă), pare mai departe decât în oricare din ultimii ani, chiar şi cu cele trei puncte pe care le mai are avans faţă de West Ham şi cinci de Manchester United.

În ceea ce mă priveşte, pe lângă că am renunţat să-mi mai fac vreo iluzie, pentru a fi scutit, măcar pe finalul acestui nou sezon ratat, de ineluctabilele decepţii, am mers încă şi mai departe, propunându-mi să ignor cu desăvârşire ultimele meciuri ale “tunarilor”, care, chiar şi aşa, relativ detaşat/blazat cum am ajuns să fiu, tot îmi provoacă trăiri negative, în special un soi de greaţă neputincioasă, fiindcă adesea mă pomenesc dând de nebun cu piciorul prin pat în încercarea disperată de a degaja iluzoriu câte o minge care ţopăie necontrolat pe lângă alde Sánchez, Özil, Mertesacker sau Gabriel (apropo, de ăsta când are de gând să mă scape Barça, că nu mai am răbdare?!) înainte să ajungă la un adversar care ştie ce are de făcut cu ea. Probabil că la antrenamente Wenger le dă mingi cu toartă.

Tot ce mai îmi doresc, pe cât de sincer pe atât de cinic, este ca miercuri, pe Camp Nou, Messi & Co. să le administreze englezilor de import una din înfrângerile acelea istorice, gen 7 sau 8-0, doar-doar s-o jena până la demisie cineva din stafful tehnic, cum ar fi maseurul (Chris Harvey) sau nutriţionistul (James Collins).

EUROVISION, ETERNA POVESTE TRISTĂ

Aşa, cam hodoronc-tronc, ieri după-amiază, în loc să-mi văd de-ale mele, care sunt vraişte şi în mari întârzieri, m-am apucat să ascult, pe site-ul TVR/Youtube, cele douăsprezece piese calificate pentru semifinala Selecţiei Naţionale Eurovision (2016), care, în treacăt fie spus, va avea loc vineri seara, urmând ca finala să se desfăşoare duminică, date pe care, de ce să nu recunosc?, mi le notasem cu grijă de ceva vreme în agenda cu “memento” (extrem de) sonor a telefonului mobil, că de-aia mi-a(m) şi amintit.

Ei bine, după primele zece dintre ele, mi se conturaseră două concluzii: pe de-o parte, cea oarecum bună că anul acesta, spre deosebire de alţii, voi sta liniştit, neavând absolut niciun favorit, iar pe de alta, cea tristă că va trebui, fără nicio îndoială, să mai îmbătrânesc cu cel puţin încă o, literalmente, primăvară, până să am fie şi o minusculă nădejde că aş putea asista, pe parcursul vieţii mele, la o victorie a României, dat fiind că bucăţile chipurile muzicale prezentate se împărţeau, ca de obicei, în două mari categorii, şi anume cele doar foarte proaste şi cele cu adevărat catastrofale.

Surpriza (ne?)plăcută de proporţii a apărut când am ajuns la “Moment of Silence”, compusă şi interpretată de Ovidiu Anton, care, conform tradiţiei descrise pe larg anul trecut, dar instaurată încă de la primele noastre participări, va fi, cu certitudine, piesa ce va… rata (la mustaţă) şansa de a ne reprezenta cu (oarece) succes la Stockholm, probabil nici măcar în (de)favoarea uneia dintre cele doar foarte proaste, ci uneia dintre cele cu adevărat catastrofale, precum “Nai Nai” (Andra Olteanu?), “Come On Everybody (Jukebox), “Paradisio” [Mihai (Trăistariu)] sau “The Voice” (Doru Todoruţ? feat. Irina Baianţ?), despre care citeam că ar fi deja preferata “aranjorilor” de culise.

Sigur, masiva mea doză de subiectivism provine (şi) din faptul că “Moment of Silence” aparţine cu atâta, să-i spunem, pregnanţă genului meu preferat, un (soi de) power metal melodios, încât nu m-ar mira să apară şi acuzaţiile că ar semăna cam prea mult cu una sau alta dintre piesele trupelor consacrate, mai cu seamă că prin părţile de lume unde se va ţine finala internaţională e destul de răspândit. În plus, mă tem că, din păcate, şi-aşa prea puţin charismaticul ei compozitor şi interpret va avea o misiune deloc uşoară când va trebui să o cânte “live” şi va da cu – pardon de expresie – mucii în fasole, ca-n urmă cu aproape fix un an (că altfel e un tip perseverent!). Asta ca să nu mai spun că apariţia lui solitară pe scenă pare uşor stranie având în vedere stilul abordat.

Dincolo de toate astea însă, piesa rămâne nu doar, de departe, cea mai bună din cadrul selecţiei naţionale, ci singura rezonabilă. Asezonată cu un “show” corespunzător, fie şi clasic, dar efectiv exploziv, cu artificii şi jocuri de lumini ce se pot insera de minune pe accentele muzicale, şi cu o vestimentaţie inspirată a celui sau, şi mai bine, celor de pe scenă, sunt sigur că măcar nu ne-am face de râs în Suedia, iar într-un context favorabil (respectiv o concurenţă modestă)… cine ştie?... Cu ajutorul neprecupeţit al “căpşunarilor” şi cu câte măcar 3-4 puncte ciupite de la multe din ţările pe unde (încă) n-au ajuns s-ar putea strânge chiar de un loc fruntaş.