Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

luni, 9 mai 2016

HAZARD NU E DOAR NUMELE UNUI FOTBALIST BELGIAN DE LA CHELSEA

Spre deosebire de tragedia de la Clubul Colectiv, petrecută tot într-o seară de vineri, despre care am aflat abia a doua zi, deoarece la orele acelea dormeam, decesul fotbalistului camerunez de la Dinamo, Patrick Ekeng, prăbuşit pe teren, l-am prins nu doar perfect treaz, ci şi în direct, pentru că întâmplarea cam stranie face ca de puţine minute să fi comutat cel de-al doilea televizor din dormitor (care merge aproape în permanenţă în paralel cu primul) la meciul care altminteri nu mă interesa câtuşi de puţin, aşa cum nu mă interesează niciunul din jenantul campionat intern de fotbal, însă nu găsisem altceva mai bun şi încă nu mă îndurasem să-l închid, în timp ce pe celălalt urmăream partida de tenis a Simonei Halep cu Samantha Stosur din semifinalele turneului de la Madrid. Cuprins de un oarecare sentiment de grandomanie, convins că trebuie să existe un motiv mai presus de simpla coincidenţă pentru care m-am nimerit pe recepţie, şi că pot ajuta cumva cu puterea gândului, am rămas apoi conectat până la deznodământul trist, continuând să sper, alături de toată lumea, într-un miracol şi chiar imaginându-mi-l pe tânărul jucător acordând peste o vreme un interviu în care să povestească recunoscător cum medicii de la Spitalul Floreasca i-au salvat viaţa. Din păcate, n-a fost şi nu va fi aşa. 

În buna tradiţie autohtonă şi poate ca o înclinaţie omenească naturală de a nu accepta cu resemnare că există pe lume şi astfel de întâmplări nefericite ce ţin pur şi simplu de hazard, se caută acum vinovaţi, iar dacă ei există, şi anchetatorii se vor dovedi mai competenţi decât medicii, vor fi poate şi găsiţi. Până una-alta însă, rar mi-a fost dat să aud atâtea gogomănii şi să văd atâta diletantism din partea mai tuturor celor care au relatat şi au comentat incidentul, de la doctorii care, chiar în seara aceea şi bazându-se numai pe imaginile difuzate la televizor, s-au grăbit să-şi acuze colegii de breaslă că l-ar fi omorât pe fotbalist cu zile, practic cu mâinile şi cu ambulanţele lor goale, fiecare dintre ei convins, desigur, că numai el însuşi e Dumnezeu, iar toţi ceilalţi confraţi sunt nişte ageamii lipsiţi de har, deontologie şi instrumente corespunzătoare, până la jurnaliştii care, dincolo de scenariile fantasmagorice scornite sau de “informaţiile” false lansate, precum aceea că anumiţi fotbalişti – indicaţi cu nume, prenume şi club de provenienţă, dar care ulterior au dezminţit vehement – “ar juca pe semnătură”, chipurile conştienţi că ar suferi de afecţiuni incompatibile cu regimul de viaţă al unui sportiv de performanţă, n-au ratat ocazia să-şi etaleze priceperea la absolut orice, inclusiv medicină şi intervenţii în situaţii de urgenţă, în afară de propria profesie.

Aşa, de pildă, marele “gazetar sportiv” închipuit Radu Naum, de la Digi Sport, a difuzat sau, în orice caz, a acceptat să fie difuzate la nesfârşit, chiar şi după ce (se) cunoştea deznodământul tragic, scenele cu Patrick Ekeng aflat practic în agonie, fără să-i pese că anemicul avertisment “imagini cu puternic impact emoţional” nu e suficient pentru a-i proteja pe telespectatori, şi cu atât mai puţin pe apropiaţii victimei, care nu cred că vor mai putea uita vreodată priveliştea cutremurătoare.

Sigur, nu merg cu naivitatea într-atât de departe încât să-l bănuiesc pe domnul Naum că ar fi urmat fie şi cel mai sumar curs de jurnalistică prin corespondenţă sau că ar fi înzestrat cu atâta empatie cât să se pună în ipotetica situaţie în care – Doamne fereşte! – el însuşi ar da colţul în timpul unei emisiuni în direct, iar scena ar fi difuzată apoi de sute de ori în toate talk-show-urile şi buletinele informative, spre oroarea familiei sale. În plus, mărturisesc cu mâna pe inimă că nici eu, care, de bine de rău, am absolvit un fel de facultate de profil şi mi-am luat o licenţă, nu de-acolo am aflat ce se cuvine şi ce nu se cuvine a fi difuzat pe un post de televiziune (mai ales că am studiat “presa scrisă”!), ci, mai degrabă, din calitatea mea de simplu telespectator (pe care ar cam trebui să o aibă şi el, zic), constatând, de pildă, de-a lungul timpului (poate la început cu nedumerire sau chiar indignare) că, atunci când are loc un accident cumplit într-o cursă moto sau auto transmisă de un canal cu adevărat profesionist, reluările lipsesc cu desăvârşire, cu toate că în asemenea situaţii ele ar putea aduce detalii (tehnice) noi şi interesante pentru un privitor avizat, ceea ce nu era cazul vineri, când oricine a văzut incidentul în direct sau în reluările filmate de la distanţă a putut înţelege din prima clipă prea destul.

Altfel, controversele pe marginea promptitudinii sau, dimpotrivă, întârzierii cu care s-a intervenit (în condiţiile în care, totuşi, cele şapte minute de când Ekeng a căzut secerat şi până a ajuns la spital reprezintă un interval-record pentru multe situaţii similare, chiar dacă a părut o veşnicie, şi nu s-ar fi scurtat în mod semnificativ decât dacă jucătorul ar fi suferit atacul direct în ambulanţă) sau părerile unora că manevrele de resuscitare ar fi trebuit să-i fie aplicate direct pe teren (de parcă nu s-ar fi găsit destui ca să se întrebe, cu cel puţin la fel de mult temei, de ce n-a fost trasportat la spitalul aflat la doar câţiva zeci de metri, o unitate de elită, utilată cu toată aparatura necesară) sunt tardive şi în mare măsură inutile având în vedere specificitatea cazului. Cum spuneam însă, ancheta (realizată de profesionişti, nu de gazetari care ar face mai bine să-şi înveţe propriul cod deontologic!) e binevenită, iar rezultatele ei sper să apară cât mai curând.

În altă ordine de idei, e ironic cum un weekend (sportiv) început atât de tragic s-a dovedit a fi poate cel mai reuşit, în privinţa rezultatelor, din ultimii treizeci de ani pentru noi, românii şi, aş zice, cu siguranţă pentru mine, care, de ce să nu recunosc?, ca încă dinamovist înfocat pe vremea aceea, la finala Cupei Campionilor (la fotbal) din 1986 am ţinut, pentru prima şi, mai cu seamă, ultima oară, cu… Barcelona, iar dacă ar fi să mă încumet la un soi de (pseudo-) psihanaliză, nu-i exclus ca înfrângerea ei de atunci (echivalentă, fatalmente, cu victoria Stelei) să constituie motivul concret – alături de faptul că provine dintr-o regiune geografică (a Spaniei) cu tendinţe separatiste (şi republicane) – pentru care îmi este acum ce-a mai antipatică echipă din Europa.

Pentru o ţară în care oamenii nu doar că nu mai fac sport, şi cu atât mai puţin de performanţă, dar par să nu mai fie interesaţi nici măcar să se uite prin intermediul televizorului la el (dovadă audienţele), iar autorităţile încearcă mai degrabă să-l stârpească definitiv, decât să-l susţină, rarele rezultate de senzaţie din ultimul timp ţin de domeniul miracolului. După ce în urmă cu mai bine de o lună echipa de volei feminin a CSM Bucureşti a obţinut, în premieră pentru România, Cupa Challenge, sâmbătă a venit victoria Simonei Halep de la Madrid, iar ieri cireaşa de pe tort, triumful (aceleiaşi) CSM Bucureşti din Liga Campionilor la handbal feminin, la care, conform obiceiului, am asistat în cea mai mare parte a timpului… indirect, aruncându-mi doar, din când în când, câte o privire rapidă pe scorul afişat pe ecran, şi urmărind apoi deznodămânul în reluare, pentru că, aşa cum am mai încercat să explic cândva, la transmisiunile de handbal mă consum nervos mai rău ca la oricare altă disciplină, aşa că nici n-aş putea să fac vreo altă “analiză” decât să-mi exprim impresia vie că fetele “noastre” arătau şi se mişcau aşa cum am văzut întotdeauna, cu invidie, că arată şi se mişcă ale altora (printre care şi cele aflate acum la “noi”!), şi care triumf – oricât aş părea de meschin în patriotismul meu local – ca bucureştean get-beget mă bucură mai mult decât ar fi făcut-o, la vremea lor, unul al lui Oltchim (Râmnicu Vâlcea) sau HCM (Baia Mare). 

În ceea ce-o priveşte pe Halep, în care am avut delicateţea (dar mai ales lipsa de timp şi chef) să nu dau (şi eu) cu piciorul gurii atunci când părea căzută (definitiv) la pământ, chiar dacă (nici eu) nu eram convins că se va mai ridica prea curând, dacă vreodată, aş vrea doar să remarc cât de simplu pare totul şi ce mare diferenţă se face pe teren atunci când trimite mingea (în mod regulat) cu câţiva metri mai spre linia de fund decât căpătase prostul obicei să (nu) o facă după precedentul ei joc (aproape) perfect, până la turneul acesta, cel cu Victoria Azarenka de la US Open. În plus, se vede că, în sfârşit, a exersat în mod deosebit (dacă nu exclusiv!) serviciul, la Madrid fiind prima oară când a dat dovada unui control perfect al lui, trimiţând mingea variat (chiar dacă nu întotdeauna puternic, în special pe al doilea), când într-o parte a careului, când într-alta, spre deruta totală a adversarelor.

După o asemenea evoluţie – care pe unii i-a entuziasmat într-atât încât să uite despre ce sport (feminin) vorbim, şi să o dea pe Simona drept câştigătoare sigură (şi) a Roland Garros-ului –, singurele sfaturi pe care ar trebui (dar neapărat!) să i le dea cineva de care să şi asculte sunt, pe de-o parte, să încerce (din răsputeri!) să se stăpânească atunci când îi vine să se mai răţoiască la Darren Cahill, care nu e vreun Ioniţă sau Bebiţă de-al nostru, obişnuit cu astfel de ţigăneli, şi s-ar putea să-şi ia jucărelele şi s-o lase baltă, iar, pe de alta, să se încreadă mai puţin în propriul simţ al umorului şi să manifeste o oarece reţinere în a face paradă de el, presupunând că un spirit de glumă, şi nu o (altă) mojicie gratuită, s-a vrut afirmaţia că setul cedat (stupid) Irinei Begu în sferturile de finală ar fi fost “un cadou de Paşte”. E din ce în ce mai puţin tânără pentru a i se trece cu vederea astfel de gesturi puerile.

În încheiere, apropo de sport şi pentru că nu ştiu când se va mai întâmpla să am chef de scris pe blog, trebuie să zic vreo două vorbe (de ocară) şi despre Daniil Kvyat, fostul pilot de Formula 1 de la Red Bull, proaspăt retrogradat la echipa secundă, Toro Rosso, care – vorba unui prieten – duminica trecută a confirmat acuzaţiile… neîntemeiate la adresa lui de după incidentul din cursa precedentă, lovindu-l de această dată cât se poate de limpede şi prosteşte din spate pe (acelaşi!!!) Vettel, astfel încât sancţiunile aplicate de propria (fostă) echipă şi de Federaţie (ceva puncte de penalizare) mi se par nu doar pe deplin meritate, ci mai degrabă cam mici. Asta neînsemnând însă, nici pe departe, că îmi schimb părerea (în general bună) despre el şi convingerea că în China a procedat ca un “racer” adevărat.


P.S. Îi compătimesc, din toate punctele de vedere, pe idioţii care sunt profund nemulţumiţi că în componenţa echipelor de volei şi handbal (feminin) de la CSM Bucureşti româncele reprezintă o (mică) minoritate, că antrenorul uneia e italian, iar al celeilalte danez, la fel cum şi al naţionalei de handbal feminin e suedez, Darren Cahill e australian, Tecău e coechipier cu (olandezul) Rojer, iar Mergea cu (indianul) Bopanna şi nici măcar pe Simona n-o cheamă Halep…escu.

Niciun comentariu: