(TRA) LA LA (LA CAP) sau DIN LACUL OSCARURILOR ÎN PUŢUL EUROVISIONULUI

Dincolo de monumentala gafă din finalul ceremoniei pentru decernarea Premiilor Oscar, când, la cea mai importantă categorie, filmul “La La Land” a fost anunţat, iniţial, drept câştigător în locul lui “Moonlight”, şi care poate suscita o serie (nesfârşită) de întrebări despre culisele jurizării de anul acesta, “opţiunea” membrilor Academiei Americane de Film pentru o peliculă extrem de (dacă nu cumva de-a dreptul cea mai, alături de “Fences”) slabă, plictisitoare şi plină de clişee, dar cu, de şi despre cetăţeni aparţinând unei anumite minorităţi pare-se în continuare oprimate, le oferă scuza (penibilă) de a fi fost, practic, obligaţi să meargă (până la capăt) în trendul (rasist) (auto)impus, şi îi scuteşte astfel de ruşinea încă şi mai mare de a premia un film aproape la fel de prost, dar incredibil (spre patologic!) de supraestimat, atât de către o parte (consistentă) a publicului, cât şi de una (pe măsură) a criticii, eronat pomenitul “La La Land”, şi-aşa câştigător la o sumedenie de (alte) categorii. [Probabil că mult mai reuşitul şi, la urma urmelor, pilduitorul “Hidden Figures” – tot cu (mai puţini, ce-i drept) şi despre… – oferea o prea exagerată “diversitate” (cuvânt la modă zilele astea) (coloristică) pentru a satisface pe deplin setea de revanşă a celor care s-au socotit nedreptăţiţi anul trecut.)]

Cu Ryan Gosling în cel mai neinspirat rol în care l-am văzut vreodată, străduindu-se, la fel ca şi partenera sa, din păcate laureata Emma Stone, să-şi disimuleze afonia şi desăvârşitul antitalent de dansator, cu o povestioară insipidă şi o coloană muzicală (sub)mediocră, “La La Land” – un soi de omagiu adus filmelor muzicale de odinioară, aşa cum alt rebut răsunător, “The Artist”, intenţiona, în urmă cu câţiva ani, să onoreze glorioasa epocă a filmului mut – este o dovadă irefutabilă a decăderii cinematografiei (americane) (de la an la an), comparaţiile cu clasicul “West Side Story”, genialul “Moulin Rouge!” şi chiar mai recentul (şi modestul) “Les Misérables”, alte producţii de gen nominalizate de-a lungul vremii la aceeaşi categorie, sunt în copleşitor de jenanta defavoare a primului.

Lăsând (cât mai) la o parte cele petrecute azi-dimineaţă în America şi revenind la oile noastre muzicale, o bizară coincidenţă face ca şi în semifinala Selecţiei Naţionale a Eurovision, desfăşurată cu doar câteva ore mai devreme, să fi asistat la o gafă de aceeaşi natură (dar, fireşte, de proporţii mai meschine, c-aşa-i la noi), atunci când concurenta mea favorită, Ana Maria Mirică (pe care – spre ruşinea-mi remediată, cât de cât, acum, prin scuzele de rigoare şi îndreptarea netacită a erorii în postarea cu pricina – o botezasem ieri “Mitrică”), a fost anunţată prematur şi cam împotriva evidenţelor clasamentului afişat pe ecran că s-a calificat în finală, la egalitate de puncte cu primul perdant, dar graţie “golaverajului” (respectiv sistemului de departajare pe bază de puncte) mai bun. Câteva minute mai târziu, zăpăcita prezentatoare TVR, căreia personal îi recomand un control medical amănunţit, pentru a îndepărta orice suspiciune de Alzheimer timpuriu, avea impresia că ne ţine în suspans amânând, chipurile, momentul “dezvăluirii” numelui unuia dintre ultimii finalişti, recte aceeaşi Ana Maria Mirică, de data asta mai încrezătoare şi ea că nu s-a produs o regretabilă încurcătură.

Altfel, nu am cum să nu remarc faptul bătător la ochi că alţi sau, mai precis, CEILalţi doi favoriţi ai mei – Tudor Turcu şi Zanga – au fost puşi pe scurta, dar select(iv)a listă neagră de (doar) cinci eliminaţi, duduia Mirică trecând, după cum s-a văzut, de bine, de rău, ca prin urechile acului, în finală. Ce-i drept, atât ea cât şi Tudor Turcu au avut evoluţii (de fapt, involuţii!) mult mai slabe decât cele din cadrul preselecţiei, dar chiar şi aşa nu aveau cum să fie mai slabi decât cei mai slabi dintre cei slabi, unii propulsaţi mai departe de către juriul care, din punctul meu de vedere, a ţinut morţiş să se facă de râs în bloc, după ce membrii lui avuseseră comentarii (foarte) critice de bun-simţ la adresa celor cărora mai târziu le-au acordat punctaje generoase, probabil pe sistemul “să nu ne supărăm prietenii, mai bine îi căsăpim pe alţii”. Cum ar fi, de pildă, Zanga, prospăţică, frumuşică, originală, cu un show chiar îmbunătăţit (în ciuda “sfatului” meu de a nu schimba nimic), dar încă neintegrată, pesemne, în găştile corespunzătoare.

În ceea ce o priveşte pe Ana Maria Mirică, cea care a recunoscut că s-a conformat (orbeşte) poveţelor juriului, în frunte cu aceea complet idioată de a cânta melodia ŞI în limba engleză, adică fifty-fifty... one, ca să iasă o varză dezavuată pare-se inclusiv de către acelaşi juriu care, poate şi din acest motiv, era să o pice, şi, pe de altă parte, a renunţat la vestimentaţia pe care i-o remarcasem şi i-o lăudasem, sper să revină la o prestaţie şi o ţinută mai apropiate de cele iniţiale, acum, când va trebui să obţină voturile publicului, nu ale unui juriu cu gusturi şi criterii de selecţie misterioase. Nu e că mi-aş mai face iluzii, dar încă nu sunt pregătit sufleteşte să-i urez baftă la Kiev vreunei/unui Ramona Nerra sau Eduard Santha (brrrr!), în comparaţie cu care Mihai (Trăistariu) – vinovat doar de masacrarea unei piese cu potenţial – aproape că ar merita SMS-ul ăla intrat automat în tragerea la sorţi pentru o maşină.

ANOTIMPUL EUROVISION

Dacă în privinţa Oscarurilor de anul acesta m-am liniştit, cu Eurovisionul (deocamdată la nivel de Selecţie Naţională) încă mă agit, deşi chiar că n-ar trebui, după tot ce s-a întâmplat ultima oară cu bietul Ovidiu Anton şi a lui “Moment of Silence”, una din prea puţinele piese de care aş fi fost aproape mândru să ne reprezinte pe scena unui festival internaţional.

Acum, ca şi în anii precedenţi (lui 2016), defilez şi eu cu, recte aleg din ce avem. Tare mi-e teamă însă că, dintre cele, poate, cu totul şi cu totul, la minima exigenţă şi maxima indulgenţă, patru sau cinci piese bunicele şi încă pe-atâtea măcar suportabile ne pomenim iarăşi că se califică în finală şi, în cele din urmă, pleacă la Kiev (tot) vreun Mihai (Trăistariu), Maxim, Ramona Nerra, Eduard Santha (brrrr!) sau Alexandra Crăescu.

Iată, aşadar, în ordine, preferinţele mele:

1. Ana Maria Mirică.

O piesă care chiar îmi place, bine construită, cu o linie melodică variată, în crescendo, un început captivant şi o trecere rapidă spre refren. Cu un aranjament orchestral mai în forţă ar fi perfectă. În plus, interpreta are o voce bună (de văzut cum se descurcă într-un “live” real) şi o ţinută de scenă destul de inspirată, scoţând cam tot ce se poate dintr-o prezenţă (fizică) altminteri nu din cale-afară de atrăgătoare. Îi ţin pumnii!

2. Tudor Turcu.

Vocea cavernoasă (dar nu întotdeauna perfect controlată) a interpretului şi refernul misterios-fascinant al piesei sunt punctele forte. Restul sunt cele slabe. Ar fi putut ieşi ceva (şi) mai bun.

3. Zanga.

Sincer (dar, desigur, profund subiectiv) să fiu, atâta vreme cât fetele frumoase, cu voci baremi corecte şi apariţii provocator-excentrice rămân la modă (şi sper să rămână mereu!), am ferma convingere că Zuza Zanga ar avea cele mai mari şanse (adică dintre toţi semifinaliştii!) de a obţine un rezultat (foarte) bun, dacă nu de-a dreptul spectaculos, la Kiev. Asta cu condiţia să nu schimbe absolut nimic din “show” şi ţinută. O nuanţă mai deschisă (ori mai închisă) a rujului sau a părului, o mişcare mai amplă a unei mâini, chiar şi un deget ridicat mai mult (sau mai puțin), ca să nu mai spun de vreo fustă mai opacă (sau, dimpotrivă, mai transparentă sau doar mai scurtă) ar strica totul.

OSCAR BOICOT

Cu toate că până luni dimineaţa, la ora (României) începerii galei de decernare a Premiilor Oscar, voi fi reuşit să văd toate filmele cu nominalizări la categoriile importante, anul acesta nu voi respecta deja tradiţia de a posta lista cu favoriţii mei, în semn de protest faţă de rasismul deşănţat care marchează actuala ediţie!

E adevărat că, de pildă, în ceea ce mă priveşte, pe lângă  faptul că prefer rockul jazzului, dintre singurele două sporturi majore americane cu înţeles natural şi pentru europeni se întâmplă să fiu un mare iubitor al hocheiului şi, dimpotrivă, să detest baschetul, însă ambele gusturi mi s-au format din fragedă copilărie, înainte să ştiu ce înseamnă NHL şi NBA, iar unul dintre puţinele momente, dacă nu singurul, din viaţă, în care, la rândul meu, am simţit un puseu de oarecare aversiune faţă de nişte persoane (şi opere) selectate (de către membrii Academiei Americane de Film) nu pe criteriul valorii, ci (aproape) exclusiv pe cel al culorii pielii (artiştilor) a fost tocmai acela în care am văzut nominalizările şi nu am putut să nu le raportez la scandalul (artificial) izbucnit (din senin) anul trecut.

Între timp, aşa cum spuneam, i-am şi urmărit pe cei în cauză, pe lângă mulţi alţii, ignoraţi cu îndârjire de prea influenţ(abil)ii academicieni, convingându-mă pe deplin că oricum mare parte dintre adevăraţii mei favoriţi (în frunte cu – din păcate pentru ea – superba blondă cu ochi albaştri Amy Adams, care ar fi trebuit nominalizată pentru cel puţin două roluri!) se află printre aceştia din urmă.

În consecinţă… mai vedem la anu’!

P.S. Sper ca, în urma experienţei traumatizante de anul acesta, să nu rămân cu sechele, cum ar fi o infectare pe termen mai lung cu scabrosul morb al rasismului, care până acum, în aproape jumătate de secol de viaţă, m-a ocolit, dar care tocmai s-a dovedit că bântuie, din păcate, inclusiv ceea ce se pretinde a fi o prestigioasă instituţie de cultură.

AL DOILEA TUR DE SCRUTIN

Ca multe dintre – dacă nu chiar majoritatea sau de-a dreptul toate – gesturile greu de înţeles ale politicienilor noştri din ultimul sfert de veac, şi Ordonanţa de Urgenţă (nr. 13?!/2017) a Guvernului Grindeanu privitoare la modificarea Codului penal şi a Codului de procedură penală, aprobată la ceas de seară şi publicată literalmente peste noapte în Monitorul Oficial, se poate explica (doar) printr-un amestec, în proporţii variabile, de – pe de-o parte – ticăloşie garnisită cu dispreţ la adresa cetăţenilor şi – pe de alta – prostie.

În cazul de faţă, chiar şi pornind de la premisa (uşor exagerată) că, pe fond, conţinutul ei – altminteri, la drept vorbind, destul de nebulos, în multe puncte, pentru oamenii fără o temeinică pregătire juridică, aşa cum e de presupus că sunt, de pildă, cei mai mulţi dintre cei care-l contestă (vehement) în stradă –, dovedeşte într-adevăr intenţii de o samavolnicie fără margini din partea celor care au elaborat-o, mergând până la încercarea de a suprima nu doar sfânta luptă împotriva corupţiei, ajunsă pe culmi (ale nebuniei) nebănuite până în urmă cu câţiva ani, ci şi drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, democraţia în ansamblul ei, prostia pe care o denotă modul în care a fost adoptată este încă şi mai mare!

Dincolo de procedura în sine – o Ordonanţă a cărei “urgenţă” ar fi fost mai de înţeles în cazul graţierii, care ar fi avut efect imediat şi, fatalmente, definitiv, scăpându-l pe Liviu Dragnea de măruntele neplăceri legale care îl împiedică să devină adevăratul premier, nu doar păpuşarul din spatele lui Grindeanu, într-o săptămână-două, nu în luni întregi, cât durează un proces legislativ normal, parlamentar, altminteri cu aceiaşi sorţi de izbândă favorabili pentru el, dată fiind majoritatea confortabilă deţinută de PSD (plus ALDE), dar la care graţiere, cel puţin promovată sub formă de OUG, din fericire, s-a renunţat în ultima clipă (şi) ca urmare a presiunilor –, adoptarea ei (mult) după apusul soarelui şi, mai cu seamă, publicarea în Monitorul Oficial la o oră (extrem de târzie sau foarte matinală) la care puţini ştiau că acesta (mai) are program de funcţionare (util, desigur, în cazul declaraţiilor de război sau al catastrofelor naturale) nu avea cum să nu provoace o consternare şi un scandal cu siguranţă cel puţin înjumătăţite dacă mintea de pe urmă a oricăruia dintre cei prezenţi la Şedinţa cea de Taină l-ar fi făcut să le atragă atenţia şi celorlalţi părtaşi la pungăşie că e mult mai înţelept şi aproape de bun-simţ să aibă răbdare până a doua zi, la prima oră (decentă), când puteau la fel de bine să trimită documentul proaspăt ticluit pentru a vedea, la propriu, lumina tiparului. Să-ţi închipui că poţi ascunde, fie şi pentru o vreme, de ochii (şi urechile) presei şi (implicit) ai/ale opiniei publice un astfel de act la adăpostul întunericului şi a orei (prea) mici e o dovadă de prostie absolută – cum spuneam, cu mult mai mare decât ticăloşia (cu tot cu insolenţă) în sine. Sau, cine ştie, poate că n-a aflat presa câţi sau cine a profitat de prevederile Ordonanţei încă din noaptea cu pricina!

Pe de altă parte, după cum bine spune înţelepciunea populară, “hoţul cu un păcat, păgubaşul cu o sută”, aşa încât, în zilele următoare, am asistat (şi asistăm în continuare) la un adevărat festival (internaţional) al imbecilităţii, începând cu poziţiile (tranşante) adoptate de infailibilele “cancelarii externe” şi atotcunoscătorii (şi de nas în oala altora iute băgătorii) “ambasadori acreditaţi”, care, ce-i drept, după ce şi-au demonstrat crasa mărginire în a înţelege realităţile româneşti cu prilejul referendumurilor pentru demiterea fostului preşedinte al morţilor, acum cel puţin au avut motive mai întemeiate să bată oricum câmpii şi să facă din ţânţar mort armăsar pursânge.

Pe plan intern, în afara prestaţiei lamentabile a opoziţiei, în frunte cu parlamentarii aceia necuvântători care, incapabili să-şi argumenteze ideile (puţine, dar fixe) cu baremi a suta parte din elocinţa unui Crin Antonescu de odinioară, şi-au atârnat de gât pancarte cu lozinci infinit mai neinspirate decât ale oamenilor de rând ieşiţi în stradă, de la care, în schimb, încearcă să confişte tot restul manifestării, am remarcat derapajele reprezentanţilor magistraturii, care, prin pretenţia (nejustificată) de a menţine legile într-o formă sau alta, se fac vinovaţi de ceea ce reproşează Guvernului, şi anume încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat, amestecându-se grosolan în atribuţiile altora.

Datoria procurorilor şi judecătorilor este să aplice (cum îi duce pe ei capul, în general prost) legile, indiferent care sunt ele la un moment dat, chiar şi dacă, în prea mica lui deşteptăciune, legiuitorul (de unde şi numele!) le-ar schimba de zece ori pe zi; vor lucra pe textul valabil la ora şi minutul desfăşurării procesului, anchetei etc.! În acest context, văicăreala doamnei Kovesi, de pildă, că la DNA există nu ştiu câte (mii de) dosare care ar fi “afectate” de o(rice) modificare a Codului penal, m-a dus cu gândul la un procuror (ceauşist) care, imediat după Revoluţie, când s-au abrogat legile împotriva avorturilor, ar fi fost la fel de îndreptăţit să se plângă că tocmai se pregătea să trimită mii de femei în puşcării, iar neaşteptata modificare legislativă i-a zădărnicit munca de ani de zile. Asta e, legile se mai şi schimbă; uneori în bine, alteori în rău. Principiile ar trebui să rămână.

Din păcate, în ciuda faptului că premierul Grindeanu a anunţat seara trecută intenţia Guvernului de a renunţa la Ordonanţă, scandalul este departe de a se stinge. Având în vedere, printre altele, cât de greu este să-i convingi pe români să iasă în stradă, e puţin probabil că, odată stârniţi, manifestanţii se vor da duşi (în case) cu una cu două. Din punctul meu de vedere, cea mai raţională soluţie de calmare a spiritelor şi de ieşire din ceea ce a ajuns să fie cu adevărat o criză sunt alegerile anticipate.

Oricât de ciudat ar putea să sune un asemenea demers acum, la nici două luni de la desfăşurarea scrutinului la termen, reprezentanţii PSD au reuşit să facă în aşa fel încât victoria zdrobitoare din 11 decembrie să fie pusă deja sub semnul îndoielii. Fără doar şi poate, demonstraţiile din ultimele zile sunt cele mai ample de după Revoluţie, însumând în fiecare seară cam câţi oameni au ieşit la un loc în ultimele două decenii, şi, chiar admiţând că principalul resort lăuntric al participanţilor este frustrarea resimţită în urma rezultatelor alegerilor, contribuţia Guvernului – care, în loc să-şi vadă liniştit de treabă, respectiv de punerea în practică a mult trâmbiţatului “program votat de cetăţeni”, s-a apucat să-şi tragă rafale de mitralieră în picior, să se lege la Cap(o) fără să-l doară (prea rău) şi să-şi asume priorităţi imaginare – este decisivă, asta ca să nu mai spun că şi aseară, domnul Grindeanu, care – proaspăt paraşutat în funcţie şi nefiind el însuşi parlamentar – poate nu înţelege încă prea bine ce atribuţii are fiecare instituţie, părea preocupat în continuare de soarta Codurilor penale, angajându-se să facă (tot Guvernul!) un nou proiect, de parcă PSD nu ar avea şi (prea destui) aleşi în organul cu adevărat legislativ, PARLAMENTUL.

Recunosc, ca unul care nu am votat fiindcă, vorba aceea, nu am avut cu cine, şi chiar şi acum, după toate astea, mă simt ca un om internat, dintr-o regretabilă eroare, într-un azil de nebuni populat cu indivizi periculoşi sau măcar imprevizibili, care-şi petrec ziua atârnaţi de lustre, vorbind singuri şi lătrând la tablourile de pe pereţi, şi, pe de altă parte, condus de doctori sadici şi de-a dreptul criminali, care folosesc ca metode chipurile terapeutice bătaia (soră cu moartea) şi electroşocurile, astfel încât orice înlocuire a unora cu alţii e fix la fel de (in)utilă şi (ne)dorită, mai cu seamă că nebunii au mai avut ocazia să se (auto)guverneze şi au făcut-o cel puţin la fel de prost, aş vrea să-mi satisfac şi câteva curiozităţi cu ocazia alegerilor anticipate, unul dintre puţinele, dacă nu singurul proces pe care România nu l-a experimentat încă, şi fără de care, zic eu, lecţia democraţiei nu e pe deplin învăţată.

Mai întâi, poate aflu, în sfârşit, răspunsul la o întrebare care mă frământă încă de când au fost anunţate rezultatele alegerilor din decembrie, şi anume cum de – potrivit aprecierilor (împărtăşite, în special, pe Facebook) celor din, cum ar veni, propria lor tabără (politică/ideologică, de, să zicem, dreapta) – oamenii atât de geniali încât să realizeze (spre deosebire de ceilalţi, de, să zicem, stânga, chipurile mai naivi de proşti) pericolul iminent reprezentat de PSD la adresa statului de drept din România, a viitorului copiilor noştri, aia-aia… sunt, în acelaşi timp, atât de pur şi simplu retardaţi încât să nu înţeleagă adevărul simplu, la mintea cocoşului, că, neieşind la vot, facilitează succesul răsunător al aceluiaşi PSD inimaginabil de nociv, criminal, ciuma roşie, aia-aia...

Alegerile anticipate ar reprezenta o ocazie nesperată pentru toţi aceşti retardaţi geniali sau, în fine, pentru aceste genii retardate (repet, calificativul nu-mi aparţine, ci rezultă din aprecierile celor cu aceleaşi vederi politice, dar mai conştiincioşi) să-şi spele păcatul absenteismului şi să iasă masiv la vot pentru a-şi aduce favoriţii la putere. Ar fi ca şansa oferită, odinioară, de un al doilea tur de scrutin organizat dacă la primul nu se întrunea un anumit cvorum. În felul acesta, prezenţa la urne ar fi una spectaculoasă, iar legitimitatea câştigătorilor incontestabilă, nu ca acum, când PSD se laudă de mama focului cu numai trei milioane de voturi, ceea ce oricum nu-l împiedică pe domnul Tăriceanu, într-o nesimţire măgărească de care – spre ruşinea mea, nu a lui! – nu-l credeam capabil, să-şi exercite la televizor (anti)talentele inginereşti şi să socotească (mental şi cam greşit) procentul – vezi Doamne, infim – din populaţia ţării (adicătelea nu dintre votanţi!) pe care îl reprezintă 300.000 de manifestanţi, mai mulţi, am impresia, decât a obţinut cu totul partidul dumnealui.

Revenind la curiozităţile mele (morbide), pe de altă parte, aş vrea să văd cum se împacă realitatea noianului de prostii/samavolnicii făcute de actualul guvern în doar luna scursă de la învestire cu teoria (psiho-socio-bla-bla-bla) că formaţiunea care tocmai a câştigat alegerile se bucură de un bonus de simpatie, astfel încât un scrutin organizat foarte curând i-ar asigura o victorie şi mai consistentă.

În plus (şi încheiere), sunt foarte curios dacă trepăduşii ăia caraghioși cu baveţele mâzgălite la gât sunt dispuşi (alături de toţi ceilalţi) să pună dacă nu interesele țării, măcar ale partidului/elor, mai presus de cele personale și să renunţe la fotoliile parlamentare abia dobândite, în care deocamdată mai mult au dormit (la propriu!) decât au şezut (şi cu atât mai puţin legiferat).

Sincer vorbind, mă îndoiesc să se întâmple (vreodată), însă, la momentul ăsta, anticipatele ar fi cam singurul lucru pentru care m-aş alătura (mai degrabă în spirit, decât în fapt, că mi-s om comod şi cam friguros) celor din stradă.