Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

joi, 28 septembrie 2017

"FATA DE AUR"

Pe undeva, Simona Halep e fix ca “Generaţia de Aur” din fotbal: cu toate că, fără nicio îndoială, reprezintă cea mai înaltă culme a performanţei româneşti din toate timpurile – cu siguranţă trecute, dar, din păcate, foarte probabil, şi viitoare – în disciplina (sportivă) respectivă, nu a ajuns niciodată la nivelul pe care ni l-am fi dorit şi pe care, uneori, duşi de val, avem impresia (greşită) nu doar că l-ar fi meritat, ci că l-ar fi şi atins de fapt, legenda căpătând o anvergură binişor exagerată în raport cu realitatea intrinsecă.

La fel cum Naţionala lui Hagi şi Gică Popescu a devenit, la un moment dat, într-o conjunctură favorabilă, “cap de serie”, astfel încât preliminarii întregi le-a disputat în compania unor adversari dacă nu modeşti de-a dreptul, cel puţin “accesibili”, care nu îi puneau mari probleme, permiţându-i să se califice şi să-şi asigure în acest fel locul în “prima urnă valorică” şi pentru campania următoare, numai că, între ele, la turneele finale (mondiale sau europene), claca (lamentabil) în confruntările cu adevăratele formaţii de top (mai puţin Anglia, asupra căreia avem un bizar “ascendent moral”!), şi Simona profită de ceva vreme de poziţia ei bună în ierarhia mondială (altminteri obţinută pe merit), care, atunci când nu are fabulosul ghinion de a da chiar de la meciul inaugural peste Sharapova, îi oferă un parcurs relativ lejer la competiţii, cu câte un prim tur liber, un al doilea împotriva unei sportive de prin a doua sută mondială şi, eventual, încă unul cu vreo “Anglie” de-a ei, gen Sevastova sau Carla Suarez Navarro, încât se pomeneşte pe nesimţite prin semifinale. Dacă se află în forma în care “tricolorii” s-au nimerit cu Argentina şi Columbia în 1994, mai bate şi ea câte o Azarenkă sau Pliskovă, şi gata trofeul. Dacă nu, ia o bătaie (zdravănă) de la Elveţia sau Suedia, recte de la vreo cel mult Svitolina.

Marele ei merit (de până mai deunăzi) e(ra) că în general s-a ferit de “surprizele neplăcute” cărora le cad adesea victime favoritele, aşa cum şi Hagi & Co. treceau (uneori, ce-i drept, cam chinuit, cu un joc mai mereu “dezamăgitor”) de tot soiul de Albanii şi Insule Feroe care pe atunci tocmai începeau să consacre celebrul clişeu “nu mai există echipe mici (în fotbal)”, iar acum ne sunt deja cel puţin egale. Cum ar veni, Kasatkina!

Niciun comentariu: