Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

marți, 29 august 2017

(APROAPE) NIMIC DESPRE HAGI

Duminică, la scorul de 4-0 pentru Liverpool în confruntarea de pe teren propriu, din Premier League, cu Arsenal, m-am pomenit deodată cuprins de un acut sentiment de milă creştinească faţă de bieţii suporteri ai… gazdelor, imaginându-mi cât erau de fericiţi şi, mai cu seamă, ferm convinşi, după o asemenea prestaţie (aparent) strălucitoare a favoriţilor, că a venit în sfârşit şi vremea lor, când sunt pe punctul să câştige, după nici ei nu mai ţin minte câţi ani (mai mulţi până şi decât “tunarii”!) campionatul şi, poate, de ce nu (?!), chiar Champions League, fără să realizeze cu ce adversar de tot râsul au avut de fapt de a face şi ce dificultăţi infinit mai mari vor avea de înfruntat, de-a lungul sezonului, cu alde Bournemouth, Burnley, Brighton sau – pentru variaţie – Huddersfield. În aceste condiţii, nu e de mirare că tot mai mulţi jucători ai grupării londoneze, în frunte cu vedetele Alexis Sanchez, Ozil şi, mai nou (dar mai sigur), Oxlade-Chamberlain, au ajuns să refuze chiar şi dublarea salariilor doar pentru a se transfera de urgenţă la echipe care-şi doresc cu adevărat performanţe sportive, nu (numai) financiare. (#wengerout).

Tot la capitolul “înfrângeri fără drept de apel (şi prea multe comentarii de făcut) ale favoriţilor mei, cu încălcarea promisiunii solemne de a nu le mai pune la suflet şi pe blog”, mă simt, totuşi, aproape obligat să remarc prestaţia modestă, “mult sub posibilităţi”, dar în nota ultimelor din ce în ce mai multe săptămâni, a Simonei Halep în faţa răvăşitoarei Maria Sharapova, cu care, de altfel, am şi ţinut preţ de câteva clipe, la încălzirea difuzată doar pe Eurosport Player (pe canalul propriu-zis erau încă reclame, care au continuat până după primul ghem!) cucerit fiind de rochiţa ei de seară (sportivă) minunată, de culoare neagră şi incrustată cu cristale Swarovski, pe care îmi doream s-o revăd (cu tot cu sau chiar doar pe posesoare) de-a lungul cât mai multor zile de turneu. Ceea ce se va şi petrece!

Pe lângă accentuata degradare a calităţii serviciului – cu primul ca şi inexistent, de junioare anemică şi timidă, iar al doilea bun doar pentru un sparring-partener preocupat să-i trimită adversarului mingile exact unde-şi doreşte acesta pentru a-şi exersa returul decisiv –, Simona şi stafful ei tehnic, în frunte cu la fel de charismaticul ca-ntotdeauna, dar parcă tot mai nepotrivitul pentru ea Darren Cahill, au stabilit drept “plan de joc”, “partitură tehnico-tactică” şi aşa mai departe o permanentă aşteptare a greşelilor (neforţate ale) Sharapovei, convinşi, pesemne, că Simona nu e în stare s-o bată, astfel încât singura ei şansă de a triumfa e ca rusoaica să se bată singură, aşa cum mai face uneori, dar, din păcate, niciodată până acum şi, probabil, nici de acum înainte, în faţa constănţencei.

În rest, rămân la părerile exprimate, printre altele, aici, aici şi, cel mai recent, aici, unele pe care am (ne)plăcerea de a le vedea oarecum confirmate, cum ar veni validate, în sfârşit, până şi de către marele expert în halepistică CTP, acelaşi care pe vremea când le consemnam pentru prima, a doua, a treia şi poate a zecea oară, se încăpăţâna să pună înfrângerile Simonei mai degrabă pe seama prestaţiilor geniale ale adversarelor, iar pe “detractorii” ei să-i înfiereze cu mânie republicană şi să-i “demaşte” ca ignoranţi în ale sportului acesta atât de misterios şi greu de înţeles pentru milioanele de simpli (tele)spectatori.

(Abia) acum a descoperi şi el serviciul (tot mai) jalnic al Simonei, care pare pur şi simplu neexersat de pe vremea când încă reprezenta o armă relativ redutabilă a ei, faptul că joacă “moale şi pe centru” [cu precizarea (mea) că nu retururile sunt problema, uneori ele fiind chiar condiţionate de către serviciul bun al adversarei, ci mingile trimise astfel în timpul schimbului, când nu e câtuşi de puţin incomodată de felul cum au venit, ci are tot timpul din lume să le trimită unde şi cum trebuie] sau slăbiciunile ei de natură psihologică, deşi, (nici) în această privinţă, n-am înţeles de unde şi până unde a ajuns la concluzia că, la meciul cu Sharapova, “platoşa de echilibru şi siguranţă [a Simonei], construită în ultimele luni, a crăpat şi s-a desprins…”.

Din punctul meu de vedere, cu excepţia unuia sau a două momente când, ca odinioară, după o greşeală (uşoară), i s-a citit în ochi expresia aceea de îndărătnicie prostească şi a cerut cu vehemenţă mingea pentru a servi cât mai rapid, de parcă o fugărea cineva, şi-a stăpânit emoţiile chiar prea bine, ceea ce m-a făcut să mă întreb iarăşi dacă nu cumva noua ei atitudine, calmul acesta frate cu blazarea, îi aduce mai multe prejudicii decât beneficii. Pentru că aproape fix în aceeaşi măsură în care, e adevărat, n-o mai văd dând cu racheta de pământ sau cu palma în racordaj, nici nu se mai bucură din tot sufletul şi nu mai schiţează acel upercut cu pumnul în aer, “à la Hagi”, când câştigă câte un punct (important). În meciul cu Sharapova n-a făcut-o decât o singură dată, spre final, când era deja prea târziu.

Apropo de Hagi, oricât de greu pare de crezut, articolul acesta trebuia să fie în primul rând despre el şi despre ceea ce se întâmplă la şi cu Viitorul (lui). Cum însă m-am lungit cu altele până mi-a pierit cheful de scris, rămâne pe mâine, poimâine sau săptăluna viitoare, prin 2018.

Niciun comentariu: