E LIMPEDE: VIN ALEGERILE!

Se prea poate să mă înşel, mai ales că, aşa cum cititorul meu ştie deja, nu stau deloc bine cu memoria, iar chestiunea nu m-a pasionat cu adevărat vreodată, dar cam tot ce înseamnă astăzi „pensie specială”, pe de-o parte, dar şi tot felul de „sporuri salariale”, pe de alta, au reprezentat, la vremea lor, forme de a recompensa diverse categorii sociale care fie fuseseră, într-un fel sau altul, nedreptăţite, dacă nu de-a dreptul încă de pe vremea lui Ceauşescu, oricum în primii ani postrevoluţionari, fie prestau nişte activităţi importante, de o pronunţată responsabilitate socială – magistrați, polițişti, militari... –, dar mult subremunerate şi cu perspectiva unor pensii „bazate pe contributivitate” derizorii, astfel încât exista, printre altele, pericolul ca reprezentanţii lor să fie ispitiţi de tot felul de şpăgi şi alte asemenea câştiguri ilicite, care, de pildă, să deformeze sensul unei decizii judecătoreşti. Dat fiind că nu s-au găsit forme mai eficiente, mai „echitabile”, dar şi cu efecte suficient de rapide ca întregul demers să nu cadă în ridicol şi desuetudine (gen o reformare care să-şi vadă roadele peste 30-40 de ani, după ce contemporanii se vor fi săvârşit de mult din vieţi), conducătorii de atunci, în înţelepciunea lor, dar şi cu o pronunţată tentă populist-electorală, cum se face totul cel puţin la noi, dacă nu pretutindeni, au aplicat aceste măsuri, alocând pur şi simplu bani direct de la buget, ceea ce e mai puţin absurd şi „profund antieconomic” decât sună, într-o ţară în care şi bugetul obişnuit de pensii e suţinut de acelaşi buget de stat, din cauza insolubilelor dezechilibre structurale.

Ca să fiu (la fel de) sincer, fără o minimă cercetare (măcar pe Google), de care n-am niciun chef acum, n-aş putea să spun cu precizie ce forţe politice au fost principalele promotoare ale acestor tipuri de venituri – dincolo de văditul aproximativ consens care a existat la un moment dat, măcar cât au fost adoptate în parlament –, cert e că, în diverse alte momente ulterioare, din considerente şi mai pronunţat populist-electorale, alte sau fix aceleaşi forţe le-au pus gând rău, cu argumente, chipurile, strict „economice” (deşi impactul bugetar nu e nici pe departe de proporţiile pretinse de legendă, gen suficient ca renunţând la ele România să fie propulsată subit printre marile puteri ale lumii) sau „morale” (chestia cu „contributivitatea”, stabilită însă, cel puţin pentru o bună bucată de vreme, pe criteriile aberante din timpul comunismului), promiţând, prin campaniile electorale, eliminarea, supraimpozitarea şi aşa mai departe, mai ales că, de-a lungul timpului, au apărut şi dezvăluiri conform cărora printre beneficiarii lor se strecuraseră şi securişti (nu mai monstruoşi decât cel ales în două rânduri ca preşedinte, ori cel din fruntea BNR!) sau de-a dreptul torţionari. Iar zilele astea parlamentarii chiar au trecut la treabă, semn clar că alegerile bat la ușă.

Din punctul meu de vedere, problema este că şi dacă s-ar ajunge la concluzia că s-a greşit din capul locului când s-au acordat, sau dacă între timp veniturile categoriilor vizate au fost reglate pe criterii corecte şi morale (ceea ce nu prea cred să se fi făcut), o schimbare bruscă a regulilor, practic în timpul jocului (respectiv al vieţilor celor care ar fi trebuit să beneficieze de ele), mi se pare absolut inadecvată şi cu previzibile consecinţe nefaste. Fiindcă, de pildă, la ce ne-am putea aştepta din partea unui magistrat sau a unui poliţist care credea că o să aibă o bătrâneţe relativ liniştită, cu o pensie, presupun, îndestulătoare pentru o ţară ca România, iar de mâine află că, hodoronc-tronc, ea va fi impozitată cu 85%, ajungând, poate, la un nivel care, dacă ar fi ştiut din timp, l-ar fi făcut să-şi schimbe meseria, dar nici pentru asta nu mai are timp, aşa că va căuta surse… alternative de a o rotunji, aducându-ne (ca societate) acolo de unde am plecat.

Iar faptul că printre cei mai aprigi contestatari ai pensiilor speciale sunt exact aceleaşi mase largi de simpli cetăţeni de bine care consideră că şi salariile parlamentarilor ar trebui desfiinţate, eventual cu instituţie cu tot, că și-așa nu e bună de nimic, ci doar împovărează grav bugetul ţării, nu e absolut deloc de natură să mă convingă.


P.S. Sigur, după cum se aud deja unele voci, e foarte posibil ca actualul aparent consens între partide pentru supraimpozitarea lor să fie doar o manevră electorală, prin care să fie amăgiți alegătorii, urmând ca problema să fie tranșată de către CCR, în sensul... anulării (altminteri cam pe bună dreptate, după cum am arătat) noii (viitoare?) legi, astfel încât toți politicienii să poată spune: „vedeți, noi am vrut, dar ticăloasa aia de Curte nu ne-a lăsat”.

IUNIEMBRIE 2020, O PRIMĂTOAMNĂ AUTENTICĂ

RETARDATUL ÎN PANDEMIE

Dincolo de orice comentariu pe tema mineriadei din 13-15 iunie 1990, nu ştiu dacă se (mai) întreabă cineva ce s-a întâmplat între timp, de atunci şi până în zilele noastre, nu atât cu înşişi minerii şi/sau „minerii” care au participat, ci cu… masele largi populare de bucureşteni care îi aplaudau; şi cu cele şi mai largi care doar îi simpatizau, fără să aibă măcar curajul să şi iasă pe stradă să-i susţină activ; şi cu jurnaliştii şi „liderii de opinie” care nu doar că rezonau cu ei, ci chiar îi încurajau şi le dădeau indicaţii pe unde să mai caute „droguri” şi „banii falşi” cu care era, chipurile, finanţată „lovitura de stat” a ţărăniştilor şi liberalilor; şi, în fine, cu cei peste 12 milioane de români care abia ce votaseră cu Iliescu, Roman şi compania, adevăraţii autori, cel puţin morali, ai acelor evenimente.

Ei bine, probabil că unii au murit (carevasăzică de bătrâneţe, că deh, treij’ de ani sunt o viaţă de om); alţii or fi îngroşat rândurile diasporei (tot ei!), poate scârbiţi de direcţia – greşită din punctul lor de vedere – pe care părea uneori să o ia ţara, atunci când mai ratau (de puţin) câte o rundă de alegeri Iliescu, feseniştii şi toţi urmaşii lor; alţii – în special din rândul jurnaliştilor şi „liderilor de opinie”, gen CTP – s-au dat de trei ori peste cap şi s-au făcut „de dreapta”, odată cu mulţi dintre idolii lor politici de atunci, pe care de fapt au continuat şi continuă, cu un soi de stranie consecvenţă, să-i pupe în cur, păstrând totodată o adâncă tăcere la momentele solemne de genul acesta şi rumegându-şi în forurile lăuntrice convingerea că şi atunci tot ei au avut dreptate; alţii pur şi simplu au îmbătrânit şi au făcut copii cărora le-au trecut drept moştenire şi genele, dar mai ales educaţia, iar roadele nu încetează să se tot vadă.

De fapt, despre un astfel de specimen voiam să vorbesc: retardatul perfect, aparţinând (sub)speciei larg majoritare în România, care mi-a futut, practic, întreaga viaţă, şi din cauza căruia o să-mi dau, probabil, mai devreme sau mai târziu, obștescul sfârşit, dacă nu ca o consecinţă directă a interacţiunii cu el, poate prin propria-mi voinţă, odată ce voi ajunge la capătul răbdării să-l tot întâlnesc.

Întâmplarea pilduitoare a avut loc zilele trecute şi – poate uşor straniu, având în vedere lunga introducere – n-are nicio legătură vădită cu politica, dar este cel mai elocvent exemplu despre comportamentul dihaniei în orice împrejurare, deci, la o adică, nu doar în pandemie, ci și la mineriade, la alegeri...

Mă aflam, aşadar, pe holul blocului meu, din aproximativ semicentrul buricului ţării, aşteptând liftul, care, în paranteză fie spus, întotdeauna se află la parter când vreau să cobor şi la etajul zece când trebuie să urc. Numai ce pun mâna pe uşă s-o deschid, când unul dintre vecini, un personaj absolut insignifiant şi reprezentativ pentru grupa de vârstă 8-88, nici prea-prea, nici foarte-foarte, apare dând colţul dinspre intrarea imobilului (e un hol în L) şi începe să grăbească pasul, devenit alergător, strigându-mi, aproape cu disperare, să-l aştept, de parcă risca să piardă ultima cursă pe ziua aceea, ca la metrou, sau chiar din săptămână, ca la zborurile internaţionale spre Antananarivo, şi ar fi fost nevoit să înnopteze pe hol sau să tragă la un hotel, altfel nejustificându-se, câtuşi de puţin, gestul de a te înghesui cu un străin într-o cuşcă de fier de nici un metru pătrat în plină pandemie de coronavirus.

În timp ce acţionez, chiar o idee mai zorit decât în mod natural, uşa în ambele sensuri şi mă străduiesc, din răsputeri, să-mi păstrez un ton cât mai civilizat, însoţit, eventual (nu sunt sigur că mi-a ieşit), de un zâmbet oarecum şugubăţ când îi spun să-l aştepte, totuşi, pe următorul, mai apuc să văd cu ce faţă stupefiat-revoltată mă priveşte, nevenindu-i să-şi creadă ochilor că nu-l iau şi pe el.

Din păcate, cu imaginaţia mea prea vie pentru binele meu, mai ales când e vorba de chestii nasoale, cu potenţial deprimant-suicidar, în timp ce-i povesteam nevesti-mii întâmplarea şi ne minunam amândoi ce oameni cretini populează planeta şi mai cu seamă colţul acesta de rai al ei din păcate locuit, întrebându-ne ce coeficient (negativ) de (non)inteligenţă poate să aibă unul care nu face legătura dintre pandemie, distanţarea socială şi un lift în care nici în condiţii obişnuite şi singur în el nu eşti sigur că supravieţuieşti unei călătorii de câteva etaje fără să contractezi vreo boală infecţioasă, mă gândeam că o scenă perfect similară se petrece şi în apartamentul idiotului, ajuns, în cele din urmă, cu doar câteva minute de întârziere, acasă, unde la fel de scandalizat îi povestea şi el consoartei (care, ca a mea pe mine, îl aproba întru totul) peste ce oameni aşa şi pe dincolo (idioţi, retardaţi, nesimţiţi, români…) e blestemat să dea la fiecare pas, făcând şi el o paralelă de paregzamplu peste ani, convins că doar nişte stupizi desăvârşiţi (ca mine, bunăoară) n-au fost de partea minerilor în 13-15 iunie; au votat cu altcineva decât cu Iliescu în ’90, ’92, ’96 şi 2000; n-au înţeles ce reformator genial al Justiţiei a fost Băsescu şi ce neînfricată luptătoare anticorupţie Kovesi şi aşa mai departe. După care, aşezându-se la televizor, continuă să se minuneze şi el cât de proşti sunt toţi cei care, în plină pandemie… se înghesuie la terase, în magazine, pe plajă, în autobuze, dau petreceri cu zeci de invitaţi etc. (cu lifturi nu se fac reportaje, ce-i drept, retardatul perfect fiind cel care uneori poate să înţeleagă foarte bine, când îi demonstrezi empiric, că un măr plus un măr egal două mere, dar nu îi e deloc clar, nici după aceea, cât înseamnă o pară plus o pară), deoarece – iar asta este cel mai înspăimântător – cu un astfel de personaj se poate întâmpla ca, în anumite condiţii, pe anumite chestiuni, preţ de câteva minute, să ai impresia că te afli pe aceeaşi lungime de undă, că împărtăşeşti aceleași valori… După care…

CUM ERA SĂ DEVIN RASIST

Valul de recrudescenţă a rasismului din SUA împotriva albilor, început, după cum semnalam la vremea respectivă, cu ultimele (multe) ediţii ale premiilor Oscar, unde, printre altele, actriţe blonde cu ochi albaştri, precum Amy Adams, erau discriminate cu nerușinare, preferându-li-se, doar pentru „diversitate”, ilustre necunoscute (atât până atunci, cât şi de-atunci încoace) cu prestaţii cel mult mediocre, dar corespunzătoare din punct de vedere coloristic, iar pelicule de-a dreptul slabe au ocupat locurile (ca nominalizate sau chiar laureate) altora, cu mult mai valoroase, doar pentru că aveau o distribuţie, un regizor sau măcar o tematică în concordanţă cu liniile directoare ale noii (in)corectitudini politice americane, a culminat, ieri, cu anunţul că filmul „Pe aripile vântului” – altminteri nici pe departe vreunul dintre favoritele mele, dar nu asta-i chestiunea –, bazat pe cartea omonimă a lui Margaret Mitchell, a fost retras din lista platformei HBO Max.

Acum, ca să fiu sincer, în ciuda înclinaţiei mele de a crede mai degrabă în atotputernicia distrugătoare şi înrobitoare a eternei pandemii, cu adevărat globală, de prostie, rezistentă la orice tratament încercat de-a lungul istoriei, decât în teoriile conspiraţiei universale, mă întreb dacă nu cumva, totuşi, de această dată este vorba despre o foarte subtilă cabală a organizaţiilor rasiste, de luptă pentru puritatea şi supremaţia rasei albe şi aşa mai departe (că habar n-am, mai mult decât din… filme, care e treaba cu ele), gen Ku Klux Klan, care, prin acţiuni de acest tip, realizate de membri bine camuflaţi infiltraţi la cele mai înalte niveluri ale instituţiilor aparent respectabile din State (gen Academia Americană de Fim), urmăresc (cu relativ succes în cazul meu, de pildă) să atragă de partea lor categorii întregi de oameni care până acum nu aveau nici cea mai mică înclinaţie rasistă, dar care chiar nu pot asista nepăsători la o asemenea nebunie şi, ca o firească revoltă, cel puţin interioară, simt cum se înfiripă în ei sentimente… amestecate, dar nicidecum de vie simpatie pentru cei în numele și pentru protejarea cărora se pretinde că sunt făcute.


P.S. Dracu să vă pună să vă atingeți de Faulkner!

A FOST SAU NU VA FI?

Ca să parafrazez o celebră vorbă de duh de pe vremea… tinereţii mele, nu înţeleg de ce, dacă (autorităţile se laudă că) în România criza coronavirusului a fost gestionată atât de bine, practic perfect, acum ne aflăm într-o situaţie atât de rea, încât, de pildă, ministrul Sănătăţii să ne ameninţe (din nou) cu prelungirea pe (cel puţin) încă o lună a stării de alertă, în condiţiile în care până şi ţările cele mai afectate, precum Italia, Spania şi Franţa, sunt cu mult înaintea noastră în privinţa relaxării măsurilor restrictive.

Treaba (mare) e că, la cum arată sau, mai degrabă, ne sunt oferite datele zilnice referitoare la epidemie, ele pot fi folosite la fel de bine în ambele sensuri. I-am auzit, astfel, inclusiv pe odinioară atotascultaţii cu sfinţenie specialişti epidemiologi explicându-ne ba că ne aflăm pe o pantă descendentă [oricum cu aspect de (alt) nesfârşit „platou”, acum aparent – dar numai aparent – aflat cu o treaptă mai jos decât în urmă cu două luni, „în plină pandemie”], cu circa 150-200 de cazuri noi pe zi, faţă de 250-300 prin aprilie, când eram cu toţii ferecaţi în case; ba că trebuie să ne îngrijorăm grav, pentru că, dacă socotim în procente din numărul de teste efectuate, situaţia e mai curând albastră.

Chiar dacă, într-un târziu, am înţeles (şi nu prea, în sensul că asta ar fi, cică, „metodologia sugerată /propusă/impusă de OMS”, dar tot nu se justifică diferenţele mari dintre ţări) şi eu că testele se fac doar celor simtomatici sau aflaţi în „categoriile de risc” (recte medicii, iar mai nou, presupun, şi… fotbaliştii, testaţi întruna prin cantonamente, înainte de antrenamente, după, înainte de meciuri, după…), astfel încât o oarecare variaţie a cifrelor (în speţă numărul de teste zilnice) are ceva logică, mi se pare bizar cum, nu mai departe de săptămâna trecută, joi s-au efectuat, conform raportării oficiale, 13.445 de teste, rezultând 238 de noi cazuri (1,77%), sâmbătă 11.626, cu 187 (1,60%), iar ieri… 2915 teste (deşi nu ştiu cine se afla în vacanţa de Rusalii: simptomaticii, medicii „din prima linie”, care „lucrează la foc continuu”, prelucrătorii… nu prin aşchiere, ci ai eşantioanelor…), cu 125 de cazuri, adică un procent de… 4,28%, mai mare decât în (cele mai) multe zile din aprilie, din preajma, să spunem, fantomaticului Paște ortodox (pe 20 aprilie, în a doua zi de Paște, aveam 4.880 de teste şi 190 de cazuri noi, 3,89%!). Un calcul foarte simplu, pe care n-am văzut să-l facă vreun jurnalist (se apucase la un moment dat unul pe Facebook, dar a trecut/revenit în tabăra politicienilor şi s-a lăsat păgubaş), ar duce la concluzia că dacă ieri s-ar fi testat cât joi, am fi descoperit 575 de cazuri noi, de departe „vârful pandemiei” în România; aşa însă, se raportează numai cele 125 de cazuri, cele mai puţine de prin martie, cred. Sau, dacă se supără pe noi Tătaru, Arafat şi/sau Iohannis, interpretează cifrele ca mai sus, fără să ne dea, însă, şi răspunsul la întrebarea mea din deschidere, de ce suntem unde suntem dacă totul s-a făcut ca la carte.

La toate astea aş mai adăuga suspect de constanta cifră a deceselor, care de câteva săptămâni este cuprinsă între fix 8 şi 11 pe zi, sau faptul că în Italia, unde prin aprilie cazurile noi se numărau cu miile, s-au raportat în unele zile ale săptămânii trecute chiar şi mai puţine decât în România (joi, pe 4 iunie, de pildă, 177 de cazuri, faţă de cele 238 de la noi, probabil dintr-un număr mult mai mic de teste), iar în Spania sunt şi zile cu zero decese!

În fine, până să ne lămurim cu toții dacă va mai fi un al doilea val al pandemiei, sau măcar dacă a trecut ori a fost primul, o altă (ultimă) observaţie care mă bulversează şi pe care mi-ar plăcea să o văd pusă sub formă de întrebare de către un jurnalist unui „reputat specialist”, gen Rafila, este că, în ciuda celor două luni de, măcar teoretic, carantină generală și totală, cu oamenii închişi în case, (nici) epidemia de rujeolă – despre care ni s-a spus că circulă în paralel cu coronavirusul, iar zilele trecute am citit noi cifre îngrijorătoare – nu a fost eradicată sau baremi încetinită semnificativ (altfel decât prin faptul că n-a mai interesat pe nimeni o vreme), cu toate că – m-am interesat în mod special – boala are multe din caracteristicile covidului (e virală, se transmite cam la fel), inclusiv o perioadă de incubaţie de 10-12 zile, deci o idee mai mult decât cele 6-7 ale noului coronavirus, dar tot sub cele 14 zile de carantină recomandate şi mult sub cele două luni de stare de urgenţă, cu şcoli închise şi copii (cei mai expuşi) ţinuţi sub obroc.

P.S. Sâmbătă mi s-a răspuns (sunt ironic) la o altă întrebare pe care mi-am tot pus-o, şi anume care ar fi logica măsurii de a se permite spectacolele, exclusiv în aer liber (deci nu teatre sau cinematografe), cu maximum 500 de persoane: ei bine, se pot organiza concerte (rock) electorale, plătite de primării, aşa cum a fost cel de la Timişoara, cu trupa Cargo, difuzat şi online, pentru că altfel niciun artist nu şi-ar scoate vreodată banii de la doar atâţia fani.

O FOTOGRAFIE CÂT 800 DE CUVINTE

Trebuie să recunosc că primul impuls după ce am văzut, parcă sâmbătă [mai ales zilele de weekend (prelungit) îmi intră una-n alta ceva de speriat!], deja faimoasa fotografie cu câţiva dintre membrii guvernului sugând, în biroul premierului, din ţigări şi pahare de băuturi spirtoase, fără vreo distanţare socială sau mască pe nas (e drept, Raluca Turcan o avea sub bărbie, ca toate precupețele, iar ministrul de Externe, cică respectabilul Bogdan Aurescu, îşi ţinea ditamai trabucul cu delicatețe şi, efectiv, mănuşi, umplându-se de cel mai mare ridicol!), a fost să aştept dezminţirile oficiale despre autenticitatea ei, pupincuriştii care să ne explice cum e cu pixelul albastru, şi aşa mai departe, după scenariul bine cunoscut de la povestea oarecum similară cu filmulețul în care Băsescu îl cârpea pe un puşti la un miting electoral, asta, pe de-o parte, presupun, din cauza sau datorită brumei de simpatie subiectivă remanentă şi golită de orice suport rațional pe care o mai am față de fostul autentic liberal Ludovic Orban – în continuare, parcă, o idee mai altfel decât colegii lui pedisto-pedelişti mai vechi sau chiar mai foarte noi, care au căpătat nu doar felul de a fi şi a vorbi, dar parcă şi trăsăturile fizice de ciobani neanderthalieni ale feseniştilor grobieni din anii ʼ90 sau pesediştilor de la începutul anilor 2000 –, iar pe de alta pentru că într-adevăr imaginea lui din poză părea ceva mai neclară, de parcă ar fi fost decupată (şi suprapusă, prin trucaj) din pozele mai vechi cu el de pe la diverse sindrofii – din vremuri normale, fără pandemie cu reguli de conduită stricte, impuse... de guvern (!), şi din cadre mai mult sau mai puțin private –, acelea în care mai şi dansează (cu mişcări caraghioase) sau cântă (jalnic) la chitară, plus că prea semăna cu scenele descrise de altminteri prea puțin credibila Gabriela Firea, conform cărora biroul lui Orban din primărie, de pe vremea când era ceva vice la Capitală, arăta „ca un bar de negri”, iar pupincuriştii de-acum, mult mai subtili decât cei de pe vremea lui Băsescu (deşi sunt cam aceiaşi, aşa că poate doar s-au specializat), au inundat internetul, preventiv, cu o serie de trucaje (şi mai) grosolane, în care ba apărea Ciprian Marica îmbrăcat doar într-un prosop, ba se mai desfăşura şi o scenă de sex oral în prim-plan, pentru a completa, chipurile, tabloul unei orgii cu de toate. Spre mica lui cinste din oceanul de mârşăvie, Orban a recunoscut autenticitatea fotografiei.

În schimb, culmea, spre deosebire de Băsescu, pe care, dincolo de negarea evidenției din partea sa (venită şi ea mai degrabă la sfatul unor consilieri chiar mai ticăloşi decât el, după ce în prima fază practic îşi recunoscuse vinovăția), chiar l-ai fi putut scuza pentru ceea ce putea fi înfățişat drept o scăpare, o scurtă izbucnire nervoasă, când, iritat de copilul care, vorba lui însuşi, „o fi spus ceva”, l-a luat drept propria-i progenitură obraznică și i-a aplicat tradiționala corecție românească (dat fiind că era prea departe să-l tragă doar de urechi), Orban se afundă până peste creştet în cel mai pestilențial rahat atunci când îşi cere scuze pretinzând că a fost o neglijență şi că „greşeala e umană; ni se întâmplă multora”. Ce hal de premier, al cărei hal de țară, e ăla care săvârşeşte patru-cinci greşeli într-una singură, fără să-şi dea seama: „o, vai, n-am realizat că e interzis fumatul în spațiile publice”; „o, vai, nu mi-am dat seama că e interzis să se consume băuturi alcoolice la locul de muncă”; „o, pardon, mi-a scăpat faptul că suntem în pandemie şi trebuie să păstrăm distanța socială”; „o, am uitat şi de măşti, pe care le-am aruncat pe masă, printre farfuriile cu gustări, deşi le cerem oamenilor să le manipuleze cu foarte mare grijă, ca să nu le transforme în bombe biologice”?!

Parcă am fi meritat ceva mai bun, nu mai rău, după ce (bine că) am scăpat de Viorica Dăncilă.

P.S. Cel puțin la fel de penibilă reacția unor jurnalişti, în frunte cu închipuitul lor deontolog-şef, Cătălin Tolontan, care prezentau povestea cu fotografia drept dovada indubitabilă şi supremă că toți cei care acuză presa de a se fi vândut guvernanților, punând botul la subvențiile de stat oferite pe motiv (sau, în cazul ăsta, sub pretext) de pandemie, se înşală amarnic şi vor doar să denigreze măreața mass-media românească.

Legătura dintre sulă şi subprefectură este, însă, că deocamdată nu se cunoaşte paternitatea fotografiei, ea fiind mai degrabă făcută de cineva din anturajul guvernului, nicidecum de vreun jurnalist, iar popularizarea ei s-a făcut aproape exclusiv pe Facebook, presa având doar meschinul „mare” merit de a o fi preluat după ce devenise deja „virală”, grăbindu-se apoi să publice (deontologic, ce e drept)… scuzele şi explicațiile premierului, şi să promoveze apoi până la saturație gestul acestuia de a se, chipurile, autodenunța şi a plăti niscai amenzi.