ALTFEL, DAR (CAM) LA FEL

   La modul general, așa cum cred că am mai spus-o de câteva (zeci de) ori, dar nu încetez să mă minunez că tot se mai găsește câte un alde Faur sau Randi (de a cărui existență pe lumea showbizului tocmai ce-am aflat și eu!) s-o debiteze, poate cea mai mare imbecilitate auzită în noianul de imbecilități rostite cu prilejul oricărei (pre)selecții naționale a concursului Eurovision este aceea că n-avem nicio șansă dacă ne prezentăm cu o piesă în limba română, în loc de măcar franceză, italiană, spaniolă sau germană, dacă nu, desigur, omniprezenta engleză, graiuri aparținând „celor cinci mari” națiuni care se fac an de an de râs (excepția care confirmă regula – Italia anul trecut) pe scena edițiilor internaționale, unde se califică din oficiu, imbecilitate consfințită ca atare de faptul că, tot an de an, piese cântate în limbi infinit mai disonante decât româna termină cu mult înaintea alor noastre, oricât de corect ar fi ele lălăite în engleză, iar uneori (vezi cazul Serbiei) mai și câștigă.

    La modul particular, după semifinala de anul acesta, desfășurată în weekend, încă nu știu dacă să fiu mai scandalizat de faptul că juriul „de specialitate” – alcătuit, nimic de zis, din personalități (re)cunoscute în branșă, gen aceiași Faur (autorul piesei cel mai bine clasate, istoric vorbind, pentru România) și Randi (chiar dacă eu n-auzisem până acum de el), plus un Romcescu, indiferent care din ei – a căpăcit decisiv, excluzând din finală, „creația” (vorba vine) care obținuse de departe cel mai mare număr de voturi din partea publicului în faza precedentă, vreo zece mii, în condițiile în care a doua clasată nu adunase nici trei, situație care mi-a amintit de nenumăratele ediții când se întâmpla la fel, doar că atunci (cam spre deosebire de acum, după cum voi arăta), întâmplător sau nu, piesa persecutată de juriu chiar era cu adevărat (cea mai) bună, lucru de care de asemenea am scris de enșpe ori; sau (să fiu scandalizat) de frenezia cu care publicul acela numeros a votat și, ulterior, după anunțarea rezultatelor, a sărit în apărarea unei orori mult spus muzicale, un soi de manea cu influențe indiene, piesa „Malere”, interpretată de formația E-an-na, unul din principalele (contra)argumente ale nedreptățiților fiind că, în schimb, a fost preferată, dimpreună cu celelalte orori mai mici, o (altă) manea, „România mea” (în fine, a lor), cântată cu pregnante accente țigănești, nicidecum autentic folclorice (românești), de Cream, Minodora și Diana Bucșa, bieții de ei nesesizând ridicolul grotesc în care se pun arătându-se profund disprețuitori la adresa unei mizerii perfect înrudite, practic soră bună, cu aceea pe care o adoră. Unde au ei însă dreptate e când spun că o asemenea sinistră „capodoperă” ar fi avut mari șanse de a ne plasa undeva sus în ierarhia finală a competiției internaționale, dat fiind că, din (ne)fericire, nu doar publicul nostru are astfel de gusturi muzicale (și nu numai) pervertite.

    Una peste alta, tot răul spre bine, în felul acesta sporind șansele concurentei clasate chiar și de public pe locul doi, favorita mea de departe, Dora Gaitanovici, cu o piesă, „Ana”, etalon pentru ceea ce înseamnă „de inspirație” sau ”prelucrare” folclorică, recte NU bucăți de muzică populară (atunci când nu sunt de-a dreptul din folclorul... altor minorități) furate pur și simplu și lăsate în stare frustă.

    În conformitate cu trista noastră tradiție însă, nu m-ar mira ca, pe de-o parte, valurile de fani activi ai ororii/lor maneliste să-și îndrepte voturile din finală spre una din celelalte (orori), cum spuneam doar cu puțin mai mici și oricum de aceeași sorginte, propulsând-o în față, iar, pe de alta, juriul, altul sau același, să găsească o modalitate prin care s-o înfunde (în clasament) și pe Dora, pentru a favoriza cine știe ce artist/artistă/formație/nulitate cu mai multe proptele și trecere în aspra lume artistică mioritico-nepotistă.