ENERGIA PROASTĂ

La fel ca mulți dintre „analiștii”, „experții” și „specialiștii” în domeniu, Asociația Energia Inteligentă nu pare deloc așa, teoria vehiculată în ultimele zile de toți aceștia și aceasta fiind că, deși pe „piața europeană” prețurile la gaze și energia electrică au scăzut semnificativ, în România ele au rămas nejustificat de mari, iar asta s-ar datora sau, mai degrabă, ar fi cauzată de faptul că guvernul a plafonat tarifele, astfel încât toate ofertele zecilor de furnizori de la noi se învârt în apropierea acestui plafon, deși ar fi putut să scadă chiar și la jumătate.

Dincolo de idioțenia reală a guvernului, care într-adevăr a stabilit, în 2021, când prețurile începuseră să crească alarmant, plafonul la un nivel aflat ATUNCI cu mult peste cel al pieței, oferind o „marjă” de care toți furnizorii s-au grabit să profite cu nesimțire, ce nu s-a înțeles încă, nici măcar fix din această experiență, este că pe meleagurile dâmbovițene funcționează o economie de piață ROMÂNEASCĂ, un concept care ar trebui să fie introdus în tratatele de economie din toată lumea și studiat ca o materie aparte în școli și facultăți de profil, fiindcă, iată, inclusiv acum, absolut nimeni nu obligă furnizorii să mențină tarifele la nivelul acelui plafon MAXIMAL, de vreme ce și-ar permite să le scadă și cu 50%, iar dacă ar face-o cu vreo, de pildă, 25%, nu doar că ar realiza oricum profituri generoase, dar ar câștiga și o bună cotă de piață, în detrimentul celorlalți mai degrabă bișnițari de energie electrică și gaze care continuă să le mențină prea sus, iar în clipa în care guvernul ar/va renunța la respectivul plafon, n-am nicio îndoială că prețurile ar/vor exploda, depășindu-l în secunda doi, pentru că, așa cum menționam anterior, „economia de piață românească” funcționează pe criterii diferite de economia de piață pur și simplu, specula și lăcomia fiind elementele aflate la baza ei. 

BANI DIN POM

Dacă am înțeles eu bine situația cu greva din învățământ – ceea ce, la drept vorbind, nu e deloc sigur, dat fiind că pare să n-o mai fi făcut nimeni altcineva, lucru destul de greu de crezut, sau, mai degrabă, nu vrea s-o recunoască în spațiul public –, la momentul acesta guvernul n-ar accepta măririle de salariu cerute de profesori nici dacă ar găsi banii necesari (strict pentru ei) pe stradă sau într-un copac, iar asta nu pentru că ar fi el hain prin definiție, cum crede în general lumea, sau că, după cum se amintește de fiecare dată în discuțiile pe această temă, „ar cere imediat și ceilalți bugetari”, ceea ce, de fapt, deja se cam și întâmplă, câtă vreme și medicii, și ceferiștii, ba până și polițiștii amenință cu diferite forme de protest, ci fiindcă ar fi, practic, de-a dreptul obligat să crească toate celelalte salarii, având în vedere „momentul prost” ales pentru greve, când „tocmai” (sigur, e un „tocmai” care dăinuie de ani de zile) trebuie să intre în dezbateri Legea salarizării (unice/unitare/bugetare) sau ceva, care prevede sau ar trebui să prevadă un echilibru salarial între toate categoriile de angajați la stat, situație în care întreaga procedură parlamentară ar fi, cumva, grevată, de vreme ce s-ar pornit de la o ștachetă deja ridicată (prea sus) de către profesori.

Iată de unde și dorința guvernanților de a opri, pe moment, vacanța prematură din școli cu acele carduri sau vouchere sau prime sau sume forfetare sau cum le-or mai numi, care să-i îndestuleze pe greviști doar pe moment, urmând ca grosul revendicărilor (salariale) să le fie satisfăcute (sau, mai degrabă, ce-i drept, nu!) odată cu adoptarea legii și intrarea ei în vigoare, în principiu pe la începutul anului viitor, dar, desigur, nimic (bun) nu e sigur în România, de unde și altminteri justificata neîncredere a profesorilor, care firește că și-ar dori să primească în mână, adică net, direct cioara de pe gard, fără să mai fie duși cu vorba, preșul și vrabia.

AMNEZIE, SPORURI ȘI PENSII SPECIALE

Sigur că există în presă și în politică, la fel ca oriunde, oameni tineri, care, din (ne)fericire pentru ei sau noi, prin forța împrejurărilor, n-au prins în direct, conștienți, și vremurile mai vechi, cum ar fi anii nouăzeci sau chiar începutul anilor două mii, însă uneori am senzația că mai toată societatea românească este alcătuită din indivizi care, la fel ca în unele filme SF, se trezesc în fiecare dimineață de parcă atunci s-ar fi născut, cu toate amintirile șterse peste noapte, în timpul somnului.

Cel mai recent episod care mi-a evocat această imagine este cel al cardurilor „pentru dezvoltare profesională” sau „susținerea activităților didactice”, propuse de guvern sindicaliștilor din învățământ, o formă de plată foarte asemănătoare „sporurilor” de tot felul și cu denumiri dintre cele mai bizare – „de praf”, „de calculator”, „de ventilator”, „de neon”... – pe care politicienii le ofereau odinioară pentru aplanarea unor greve altminteri legitime, fiindcă le era mult mai ușor decât să mărească salariile cu sume ce trebuiau impozitate în fel și chip, intrau la calculul pensiilor, deschideau apetitul altor categorii sociale de a cere și ele „tratament egal” etc., dar care sporuri, acum, după 25-30 de ani, sunt obiect de ironii și miștouri din partea „analiștilor”, inclusiv a celor care trăiau și activau și pe atunci, dar care se arată acum revoltați de existența lor și (se fac că) nu le (mai) înțeleg sensul, fenomen similar cu discuțiile despre pensiile „speciale” sau salariile mari din, de pildă, magistratură, care, și mai paradoxal, erau pe atunci oferite, practic la cererea Occidentului, ca o măsură de stopare a corupției generalizate, când sentințele în justiție erau date pe baza unor mite derizorii, gen trei găini și patru ouă, astfel încât s-a încercat stimularea judecătorilor, punerea lor la adăpost de asemenea „tentații”, dar acum aceiași oficiali europeni se arată revoltați de existența lor, la fel ca și o parte însemnată a românilor, nu doar amnezici, ci și, presupun, atinși de un soi de complex al săracului (inclusiv cu duhul), care îi face să-și închipuie că toate neajunsurile lor, în special de natură financiară, faptul că nu sunt plătiți, vezi Doamne, cât ar merita, sunt cauzate de existența în lume a „bogătanilor”, așa încât sunt scandalizați, de pildă, că un fost procuror general al României sau un președinte al Curții Constituționale (funcții care, oricât de prost au fost îndeplinite de respectivii – iar eu sunt primul care să spun că au fost îndeplinite catastrofal și, spre deosebire de mulți care la vremurile respective, pe durata mandatelor, îi pupau în cur, iar acum i-ar scuipa în față, m-am și exprimat, cu puterile mele modeste, în acest sens –, nu înseamnă că nu sunt importante și, cumva, puține și rare într-un stat, astfel încât trebuie răsplătite pe măsură) au nu știu ce pensii „nesimțite”, în loc să se mulțumească și ei cu câteva sute de lei, acolo, ca tot românul, fir-ar ea de capră rumenă și vie a vecinului!    

CIOCANE ȘI BORMAȘINI

Oricât de greu mi-a venit și, de fapt, pe undeva, încă îmi vine, ca unul care îmi desfășor activitatea în cu totul alt domeniu, dar, pe de altă parte, am trecut în urmă cu niște ani printr-o amplă renovare a propriului apartament, aproape am înțeles că există, sau, măcar, am reușit să identific, mai degrabă imaginându-mi, niște proceduri șantieristice care să necesite utilizarea uneia sau chiar mai multor bormașini simultan, timp de zeci de minute, iar uneori de-a dreptul ore, în șir, continuu, fără absolut nicio pauză în afară de cea de masă a muncitorilor, așa cum s-a întâmplat, de pildă, în ultimele săptămâni la etajul de sub mine.

Ce n-am reușit să dibui, însă, nici până în ziua de azi, deși mă străduiesc, practic, de o viață întreagă de locuit într-un bloc de oameni gospodari și cu iubire de frumos și noutate în viețile lor, dar cu venituri modeste, care își schimbă periodic faianța, gresia, parchetul și culoarea pereților, dar pe rând, o cameră acum, alta la anul..., iar între timp începe renovarea și vecinul de la trei, și cel de la șase.., astfel încât niciodată nu e cu adevărat liniște, iar eu, din (ne)fericire, îmi și petrec toată ziua și toate zilele în camera de lucru, este de ce, așa cum se întâmplă și în ultimele zile, în, presupun, alte multe faze ale lucrării, când doar se vopsesc caloriferele sau se spoiesc pereții, muncitorii pornesc, încă de la prima oră (legală, ce-i drept, conform prevederilor în vigoare), practic din clipa când se apucă de treabă, un foarte scurt – chiar de până la cinci minute, dar prea destul cât să dea deșteptarea generală în tot cartierul – concert asurzitor de ciocane și bormașini, după care, în mod absolut surprinzător, nu mai au nevoie de respectivele ustensile nici măcar o secundă până la sfârșitul programului, instalându-se o altfel îmbucurătoare liniște relativă, enervantă doar prin contrast cu ce ar fi putut să fie din capul locului, însă ritualul reîncepe a doua zi, când se petrece fix același fenomen, uneori timp de alte săptămâni de-a rândul. Să fie oare doar impulsul de a testa, prevăzători, niște scule de care de fapt nu au neapărată nevoie, dar nu se știe niciodată? Sau e un fel de încălzire a muncitorilor, similară cu a sportivilor înainte de competiții, un fel de intrare în ritm, efectuată cu cele mai solicitante unelte?

Sincer, aștept lămuriri din partea oricui e în măsură să mi le ofere, asta și ca să nu rămân cu teama că doar sufăr eu de un fel de mania persecuției cu accente de paranoia, ajungând să-mi închipui că e ceva făcut strict împotriva mea, la fel cum am impresia că numai muncitorii din jurul meu lucrează, până la ore târzii, inclusiv în weekenduri (da, cu tot cu duminici!) și în timpul sărbătorilor legale (gen recentele Paște și 1 Mai), deși, de câte ori am apelat eu la unii, aveau, pe lângă un program de bugetari, și tot felul de zile trecute cu roșu sau negru în calendarele religioase, când nu veneau la treabă în ruptul capetelor.

FARSENAL

Oarecum paradoxal, dintre toate favoritele mele în acest final de sezon fotbalistic, cea care a ilustrat perfect vorba neaoșă cu înecatul la mal a fost cea mai mare și mai perenă dintre ele, Arsenal, care, după ce a condus, pe alocuri aproape autoritar, mai toată actuala ediție de Premier League, făcându-mă chiar să-i urmăresc toate meciurile de la cap la cap, după ce, în vreo două-trei situații specifice, când „tunarii” au revenit miraculos pe finaluri de partidă pentru a întoarce scorul, ajunsesem la concluzia că le port noroc și trebuie să rezist altminteri caracteristicului meu impuls de a schimba canalul când lucrurile se împut, dar asta, firește, până ce noua (contra)superstiție nu s-a mai confirmat, ba dimpotrivă, fiindcă au pierdut puncte decisive după ce au condus chiar și cu două goluri, a scăpat printre degetele rare și țepene titlul în ultimele câteva etape, în timp ce, pe plan autohton, unde zicala ar fi fost mai potrivită, Farul, pe care o simpatizez, cumva, de mic, însă cu o pauză legată nu neapărat de vicisitudinile prin care a trecut echipa din punct de vedere sportiv, ci cu schimbarea perspectivei mele asupra orașului în sine, doar că acum prevalează slăbiciunea mea pentru Gheorghe Hagi (ca și pentru mai toți reprezentanții „Generației de Aur”, din care, strict în termeni de vârstă, practic fac și eu parte), a demonstrat o forță mentală absolut necaracteristică nouă, românilor, revenind, în penultima etapă, de la un 0-2 care pe mine, probabil spre deosebire de toți cei care și-au exprimat, ulterior, convingerea sau, după caz, temerea că „marinarii” nu mai au nicio șansă, chiar m-a făcut să închid televizorul, convins că, așa cum (până la urmă greșit) prorocisem înaintea partidei, vor pierde, poate chiar la un scor-fluviu, dat fiind că turul de forță al „Regelui” pe telefoanele canalelor de televiziune, unde se omagia de unul singur, mi s-a părut că denotă mai degrabă disperarea lui ca nu cumva, după meci, să nu mai aibă drept argument pentru afirmația „suntem cei mai buni” poziția din clasament și statutul de favorită, Farul, așadar, a întors rezultatul și a obținut titlul, „stricându-mi” doar modul de abordare a prezentului material, pentru că deja îmi și imaginam cum îl scriu făcând paralela perfectă între constănțeni și londonezi, lideri, și unii, și ceilalți, tot campionatul, dar terminând pe locul doi, așa că am mai rămas doar cu cazurile Dinamo, înecată și ea la mal în tentativa de a promova direct în Superligă și ajunsă doar la baraj, unde șansele sunt destul de îndoielnice, și Chindia, cu care oricum simpatizez vag, din motive oarecum istorice, ca „fan” al lui Vlad Țepeș și al cetății lui de scaun, dar mi se părea și un adversar mai accesibil la respectivul același baraj cu aceeași Dinamo, în timp ce acum, fiindcă târgoviștenii au retrogradat direct în urma rezultatelor din ultima etapă, voi avea emoții cu mult mai mari și mai neplăcute, dat fiind că, în schimb, FC Argeș îmi este una dintre cele mai antipatice echipe din Superligă.

Altfel, continuă să mă fascineze incompetența jurnaliștilor (sportivi, dar nu numai) de la noi, care, chiar și... DUPĂ încheierea ultimei etape din play-offul Ligii 2, nu știau cu siguranță dacă una dintre echipe, Unirea Dej, avea sau nu drept de promovare în primul eșalon, asta după ce, de săptămâni întregi, se contraziseseră unii pe alții prin emisiuni, invocând tot felul de „surse” care ba le confirmau, ba le infirmau „informațiile”, deși ar fi fost atât de simplu să afle direct de la Federație, unde cu siguranță acest lucru se știa încă de când expirase termenul-limită pentru depunerea sau acceptarea dosarelor de licențiere, iar dacă nu se știa, abia ăsta ar fi fost un ditamai subiectul de presă, autentic, nu inventat sau tras de păr, în schimb acum se rățoiau prostește la oficiali că „făcuseră publică” INexistența licenței respectivei echipe doar cu o zi sau două înaintea ultimului meci, de parcă FRF are obligația să emită comunicate pe orice temă nu sunt în stare s-o acopere caraghioșii de jurnaliști, transformați în simpli clănțăi care comentează la televizor zvonuri și ce au mai auzit ei prin tramvaie.

ȘTIRI VIRTUALE

„Jurnalist: Ați reușit să acoperiți gaura de la buget?

Ministru: Da, în urma măsurilor luate prin Ordonanță de urgență, situația a fost remediată.

Jurnalist: Măsurile acestea sunt unele de austeritate, nu?

Ministru: Nu neapărat, doar am reușit să tăiem unele cheltuieli care nu erau foarte necesare.

Jurnalist: Și dacă va mai apărea o nouă gaură?

Ministru: Sperăm să nu mai apară.

Jurnalist: Și dacă totuși apare, cum a apărut și prima, va trebui să tăiați din nou cheltuielile, nu?

Ministru: Sigur că da, nu putem să lăsăm găuri în buget.

Jurnalist (triumfător): Domnule ministru, să știți că asta e o știre!”

 

Probabil că titlul ei ar fi: „Ministrul ne anunță noi măsuri de austeritate!”. În cazul unor publicații sau posturi de televiziune mai de Doamne-ajută, poate undeva, într-un colț al paginii sau la coada materialului, se va menționa, cât de cât, în treacăt, că s-a pornit de la o situație ipotetică. Dar mai degrabă nu.

Atât este de ușoară meseria de jurnalist lipsit de bun-simț profesional și deontologie, în stare să stoarcă „știri”... virtuale din orice. Nu trebuie decât să pună întrebările INcorecte:

 

 – Dacă va fi o nouă pandemie precum cea din 2020, vor fi luate iarăși măsuri drastice de restricție?

– Sperăm să nu mai fie, dar dacă va fi, sigur că vom lua!

– Ne-ați dat o știre. („Vom fi din nou închiși în case!”)

 

 

– Dacă domnul președinte al țării se va dovedi, în instanță, un ucigaș în serie sau violator, îl veți suspenda din funcție?

– Sigur că da!

 – Ne-ați dat o știre! („Președintele va fi suspendat din funcție!”)

 

 

– Dacă rușii aruncă o sută de bombe atomice asupra Capitalei, vom muri cu toții?

– Da, vom muri.

– Ne-ați dat o știre cutremurătoare. („Toți locuitorii Capitalei vor muri!”)

Etc.

VAI ȘI VAR

Cu toate că, în general, nu e deloc neobișnuit ca o problemă să suscite două puncte de vedere diferite, uneori chiar diametral opuse, la noi ciudățenia constă în aceea că ambele opinii sunt însușite, concomitent sau alternativ, de câte unul și același individ.

Printre cele mai fascinante și elocvente (mai ales că poate fi extins la orice alt domeniu, printre care, desigur, politica) exemple relativ recente se numără atitudinea față de arbitrajele din fotbal, în speță cele cu asistență VAR, când un același „analist” (replicat însă la covârșitoarea majoritate a celor care apar pe la emisiunile de profil) ba e supărat că, deși avem, în sfârșit, și noi, miraculosul sistem, după ce, dacă ar fi să-i crezi pe unii, se introdusese deja până și în ligile inferioare din Sri Lanka și Myanmar  (când în realitate încă mai există meciuri din cupele europene fără, dar ce să ne mai luăm din nimicuri?), arbitrul vreunui meci nu l-a consultat la cine știe ce fază în care ar fi constatat că a luat decizia greșită și ar fi putut s-o îndrepte, ba e de-a dreptul scandalizat că, la o altă fază, care la VAR-ul de-acasă al oricărui microbist, televizorul, e cât se poate de limpede, „din prima clipă”, pentru oricine a văzut-o în reluare de 20 de ori, la 15 emisiuni, din 14 unghiuri și explicată de alți 18 experți, arbitrul, în loc să ia decizia pe loc, pierde o grămadă de timp să discute cu cei din cabină, să se uite pe imagini și așa mai departe, ceea ce – vezi Doamne – nu face decât să întineze nobilele idealuri ale arbitrajului tradițional, uman, fiindcă odată cu inventarea VAR bieții cavaleri ai fluierului parcă n-ar mai ști pic de „meserie”.

Acum, trecând peste faptul că nimeni nu pare să fi înțeles până acum care sunt regulile cu arbitrajul video – când are „voie” să intervină și când nu, de pildă – sau peste crisparea indusă oricum arbitrilor de la noi, hăituiți pe la emisiuni de aceiași analiști și comentatori care tac mâlc la și mai scandaloasele greșeli de prin campionatele străine sau din cupele europene, toți acești cârcotași cu orice preț, avizi, poate, doar să se bage în seamă și să facă audiențe pentru a fi chemați și pe viitor prin studiouri, unde să se dea iarăși în stambă, ar trebui să aibă, totuși, un minim de decență și personalitate unitară (recte nu multiplă, de tip schizoid) și să se hotărască odată ce vor.

EUROVISION, ETERNUL BLESTEM

Încercam ieri să explic, într-o efectiv paranteză, atât de scurtă încât simt nevoia să revin, ce înțeleg prin sintagma „ghinionul nostru altminteri tradițional în astfel de situații”, cu referire la concursurile Eurovison. Dincolo de nenumăratele cazuri în care piesele cele mai bune din finalele naționale au ieșit fix pe locul doi, în timp ce victoriile au fost obținute de te miri ce porcării, cel mai elocvent exemplu la nivel istoric rămâne, fără doar și poate, cel din 2016, când excelenta „Moment of Silence”, a lui Ovidiu Anton, a întrunit, în mod miraculos, toate sufragiile publicului și ale juriului de specialitate, a câștigat finala națională, dar... TVR a fost exclusă din concursul internațional, astfel încât România nu a mai avut dreptul de a trimite reprezentant.

Ei bine, aseară am asistat, din punctul meu de vedere, la un alt moment oarecum istoric, chiar fără precedent, când, practic, o piesă (aproape bună) care a câștigat finala națională a fost... înlocuită de către interpret/compozitor cu alta, de fapt cu o versiune parodică și mizerabilă a ei. Astfel, dacă în finala națională, ca și în clipul oficial de prezentare (practic o înregistrare a interpretării din finală, dar despre asta am mai tot scris), „D.G.T. (Off and On)” era o melodie în forță, spre rock, destul de originală, cu schimbări de ritm, orchestrație modernă, amplă, cu saxofon și așa mai departe, iar show-ul era unul dinamic, cu dansatori, fete frumoase și o punere în scenă chiar relativ complexă, varianta prezentată în semifinala internațională a fost o lălăială tărăgănată într-un tempo de două ori mai lent, cu interpretul – fardat ca o cocotă (poate pentru a suplini absența dansatoarelor) și îmbrăcat într-o grețoșenie de costumaș roz, cu pantaloni scurți – cântând, solo și îndoielnic, la o chitară, lipsit, în cea mai mare parte, de acompaniamentul care a intervenit de la un moment dat, dar părea executat la un fel de flașnetă din cele cu care mai apar cântăcioșii ambulanți pe la metrou, fără dansatori, în schimb cu fetele de odinioară înveșmântate în niște halate de fantome sau paciente la spitalul de nebuni, bântuind undeva pe un ecran al scenei (aici recunosc modelul TVR, pentru că și în urmă cu câțiva ani am avut niște momâi sau zombi drept „ansamblu de dans”), „show”-ul fiind undeva la granița dintre deloc și mai bine n-ar mai fi fost.

În aceste condiții, ratarea calificării este cel mai bun lucru care i se putea întâmpla lui Theodor Andrei, pentru că așa scapă de rușinea de a se și a NE mai face o dată de râs și în marea finală, unde audiența va fi cu mult mai importantă.

 

P.S. Și uitasem că, într-un fel, am prevăzut ce s-a întâmplat aseară, încă după finala națională.

P.P.S. Mă întreb dacă nu cumva, dincolo de apariția jalnică a reprezentantului nostru, poate fi vorba chiar despre o descalificare din partea organizatorilor Eurovision, dată fiind această efectiv substituire a piesei originale.

CU ȘANSĂ, FĂRĂ ȘANSĂ

După ce ani în șir și ediții de-a rândul ale concursului Eurovision, România s-a prezentat, din punctul meu de vedere, cu piese îngrozitor de slabe, dar, tot din punctul meu de vedere, a avut porcescul noroc de a nimeri în semifinale cu cântece încă și mai rele, încât am și consemnat, în articole parcă trase la indigo, că n-ar fi exclus (ba chiar aproape că ar merita) să se califice în respectivele mari finale, iar de câteva ori a și făcut-o, anul acesta, când, desigur, tot din punctul meu de vedere, ne prezentăm cu o piesă relativ decentă, și, în orice caz, cea mai bună pe care o puteam alege dintre cele ajunse în ultima rundă națională, ghinionul nostru altminteri tradițional în astfel de situații (adică atunci când am merita cu adevărat ceva bun) a făcut să fim repartizați nu doar în semifinala mai puternică, ci și în cea cu mai multe participante.

Astfel, pe lângă că acum trebuie să înfruntăm cincisprezece contracandidate, în loc de paisprezece, câte ar fi fost în cealaltă, în condițiile în care se califică tot zece, marți am numărat, în afară de a Moldovei, cel mult trei piese bune (ce-i drept, erau cam toate favoritele mele – Suedia, Norvegia și Elveția –, în afara celor din țările care se califică din oficiu în finală și care anul ăsta s-au întrecut pe sine, mai cu seamă Germania, Franța și, culmea, chiar Ucraina), restul fiind absolut catastrofale (sigur, vreo două dintre ele oricum au mers mai departe!), în timp ce azi vor fi de vreo două ori mai multe. Chiar și așa, însă, și în ciuda nesimțirii TVR, despre care am scris, de a nu realiza un clip profesionist pentru piesa noastră, astfel încât, din câte înțeleg, bietul Theodor Andrei a trebuit să-și încropească din fonduri proprii unul, deloc grozav și oricum postat numai cu vreo două săptămâni în urmă, când altele sunt pe YouTube de luni întregi, calificarea n-ar trebui să fie o problemă.

ACTUALIZARE (în chip de dopofestival): Tot ce aș vrea să mai știu după prestația lamentabilă a lui Theodor Andrei din semifinală, încununată cu un absolut firesc eșec, este cine au fost imbecilii care au avut ideea de a schimba din temelii nu doar „show”-ul original, din finala națională, înlocuit cu... nimic, ci și piesa în sine, interpretată acum într-un tempo mult mai lent și practic fără orchestrație.

Dacă vinovatul este solistul-(co)autor, să-i fie de bine, a căpătat ce merita, cu toate că eu unul mă simt lovit în mod direct, pentru că în felul ăsta m-am făcut și eu însumi de râs ascultând varianta originală de zeci de ori și promovând-o cât am putut pe blog și printre cunoscuți, însă dacă (prea) tânărul cantautor a ascultat doar de vocile falsânde ale unor binevoitori și „experți” din TVR sau de oriunde, să-i fie cu atât mai rușine.  

SENZAȚIONAL!!!

De parcă nu (mi-)ar fi fost de-ajuns nenumăratele emisiuni de „analiză” de la posturile cu profil de sport desfășurate, uneori, și la 48 de ore după încheierea câte unui meci de fotbal în care a avut loc o accidentare a unui jucător, și în care emisiuni invitații, printre care JURNALIȘTI, își exprimau în continuare „speranța” că nu a fost ceva foarte grav, că jucătorul își va reveni cât mai curând și așa mai departe, deși ar fi avut suficient răgaz să se și intereseze, în calitate de, repet, JURNALIȘTI, care e starea respectivului, dacă are vreo ruptură sau doar o vânătaie, dacă a fost investigat, operat etc., zilele trecute am văzut chiar la Antena 3 CNN (?!), repetată de câteva ori în buletinele informative, o știre, însoțită de genul de imagini cu avertisment că „vă pot afecta emoțional”, conform căreia un jucător de 17 ani s-a prăbușit pe teren la o partidă din Superliga națională, și care știre s-a încheiat hodoronc-tronc, cu o trecere bruscă la următoarea, din cu totul alt domeniu, fără ca telespectatorul să fie pus la curent cu ce s-a mai întâmplat de atunci, fiindcă trecuseră aproape 24 de ore de la incident, astfel încât eu unul efectiv am început să caut informații suplimentare pe internet, aflând că, din fericire, tânărul își revenise încă dinainte să se încheie meciul, cu toate că din imaginile de la, repet, Antena 3 CNN (?!) se putea bănui ce este mai rău, cu el încărcat pe o targă, într-o ambulanță, înconjurat de coechipierii îngrijorați.

Sigur, în ritmul ăsta, deja nu m-ar mai mira ca buletinele de la posturile de știri să ajungă să utilizeze mijoacele din mediul online, cum ar fi metoda „clickbait”, a titlurilor sau frânturilor de informație care doar să agațe cititorul/telespectatorul, astfel încât să asistăm la intervenții ale prezentatorilor de genul: „Breaking News! În Piața Universității din București a avut loc o explozie de proporții gigantice. Pentru mai multe informații, vă invităm să accesați pagina noastră de internet, www... Și acum, buletinul meteo.”

INTRANSIGENȚI DE MUCAVA

Sunt deja zeci de ani de când nu contenește să mă uimească extraordinara capacitate a diverșilor realizatori TV, jurnaliști și analiști în toate domeniile de a se dedubla, practic emisiune de emisiune, la și chiar, mai adesea, dincolo de limita schizofreniei, invocând practic exact aceleași principii chipurile imuabile doar atunci când le convine și contrazicându-le sau, în cel mai fericit caz, ignorându-le – fie din motive cu adevărat patologice, fie din interese de, să spunem, audiență – atunci când le vine mai abitir la socoteală.

Așa, de pildă, cam aceleași ciopoare de invitați în frunte cu fix aceiași doi moderatori de la Digi Sport care au obiceiul de a da întruna drept exemple demne de urmat tot felul de regulamente și reglementări din campionatele străine sau ale organizațiilor internaționale gen UEFA și FIFA, inclusiv în materie de rasism, xenofobie și așa mai departe, cum a fost în recentul caz al întrerupeii și, ulterior, rejucării meciului de fotbal dintre FCU Craiova 1948 și Sepsi, pur și simplu uită de astfel de pilde atunci când se discută, deja pentru a prea multa oară într-un interval nefiresc de scurt, despre jelaniile celor de la Rapid pentru faptul că ar primi prea puține bilete la meciurile din deplasare, deși situația e perfect reglementată de multă vreme la nivel mondial, exemplul cel mai limpede și elocvent pentru mine, ca fan al lui Arsenal Londra, fiind că, deși tunarii joacă acasă cu 60.000 de suporteri (minus sectorul acordat oaspeților, desigur), nu am auzit vreodată să se plângă că nu pot face același lucru și când evoluează doar câțiva kilometri mai la vale, pe stadionul lui Tottenham, unde cu siguranță ar încăpea lejer cu toții, dar, ce să vezi?, n-au loc de cei ai gazdelor și se mulțumesc cu procentul alocat, cu siguranță infim în raport cu doleanțele lor. Ei bine, intransigenții ăia care explicau cum „în țările civilizate” unde-i lege nu-i tocmeală mai că nu se milogesc și ei cot la cot cu giuleștenii pentru încă o sută, două... poate chiar cinci de bilete în plus peste limita legală și statuată ca atare de 5% din capacitatea stadionului, invocând tot felul de chestiuni pe bază de „flexibilitate”, (mică) „înțelegere” și alte ciupeli mioritice.