„MINȚI ÎNTUNECATE”

Nu e că, propriu-zis, la modul sincer, m-ar mai mira în general ceva, și cu atât mai puțin faptul că niște analiști, experți, specialiști, realizatori de emisiuni (sportive sau nu) și/sau jurnaliști [sportivi (adică de sport) sau nu] nu sunt suficient de... inspirați să pună lucrurile în cea mai corectă lumină atunci când li se ivește ocazia, însă mi-ar fi plăcut ca, în vreuna din nenumăratele dezbateri pe subiectul Gigi Becali, unele cu protagonistul aflat în direct prin telefon, cineva să-i fi atras atenția că, atunci când își justifică implicarea totală în activitatea sportivă a echipei sale, la nivel de alcătuit formula de start și realizat modificările de efectiv, dacă nu și de tactică, din timpul jocurilor, prin faptul că, vezi Doamne, nu vrea să calce pe urmele nefaste ale nenumăratelor formații, inclusiv, sau mai ales, campioane, care au ajuns curând să retrogradeze sau chiar să dispară de tot, logica sa e una completamente greșită, bazată, cel puțin parțial, pe o amnezie selectivă și poate voluntară, în sensul că exemplele sale de tipul Unirea Urziceni sau Oțelul Galați (versiunea veche), dar chiar și Astra Giurgiu, ASA Târgu-Mureș sau (fostele) Rapid și Dinamo, sunt ilustrative nu (atât) pentru felul greșit în care au fost conduse, ci (sau cât) pentru faptul că patronii lor de la vremea respectivă au fost niște țepari ordinari, care, după ce au investit cât au investit și au izbutit să câștige titlul și să acceadă mai degrabă la sumele importante de prin Liga Campionilor decât la performanța respectivă, au preferat să – pe românește spus – o șteargă englezește cu banii, devalizându-și cluburile spre propriul profit personal, astfel încât, măcar din punctul ăsta de vedere, Becali se situează de partea bună a istoriei, dovedindu-și din plin, de-a lungul a deja zeci de ani, seriozitatea și dorința de a rămâne implicat în fenomen, iar exemplele cu adevărat potrivite pentru el ar trebui să fie, pe de-o parte, cel de la CFR Cluj, unde un patron la fel de sincer implicat, dar care... și-a delegat (in)competențele de manager și antrenor unui sau unor profesioniști adevărat/ți cum e și sunt Dan Petrescu, Șumudică sau Edi Iordănescu, a izbutit să obțină vreo cinci titluri în tot timpul în care FCSB a fost cel mult pe locul doi, și a mai și câștigat bani din participările la nivel chiar înalt în competițiile europene, iar pe de alta, CSU Craiova, care, cu un „management” de aceeași factură cu a FCSB-ului, tocmai s-a întors glorios în liga secundă și încă nu se știe ce viitor (nu) va avea (lucru care, ce-i drept, arată și că Adrianii Mititei, senior și junior, sunt antrenori mai slabi decât Gigi Becali), plus că e, totuși, măcar la mintea cocoșului, dacă nu și la cea a lui Becali, că nu-l împiedică absolut nimic să numească la echipă niște antrenori adevărați, pe care să-i lase să-și vadă de treabă, iar dacă lucrurile nu merg în direcția bună, poate la fel de bine să-i și demită înainte de a fi prea târziu, adică de a apărea pericolul ăla de care tot amintește el, respectiv să retrogradeze, dăăă.

Cât privește cealaltă nesfârșită dezbatere, despre care e adevărata Steaua – CSA sau FCSB –, ca unul care, după cum cred că m-am mai riscat de câteva ori să recunosc, am ținut pentru singura oară în viață cu altfel profund antipatica Barcelona doar la finala Cupei Campionilor din 1986, împotriva Stelei, mi se par cel mult caraghioși, dacă nu penibil de ridicoli toți cei care, ca în filmele de anticipație, și-au șters propriile memorii din ultimele vreo două decenii ca pe niște stickuri USB și par să nu-și mai amintească defel cu cine țineau în, să zicem, 2008, sau 2012, sau 2015, când nu se inventase încă talpanul, asta cu toate că, pe de altă parte, tocmai ca unul care... așa și pe dincolo, faptul că FCSB poate să fie văzută ca o echipă... nouă, curată și de sine stătătoare, fără nicio legătură cu vechea detestabilă pentru mine Steaua (sigur, pe-atunci eram și mult mai dinamovist decât sunt acum), îmi dă posibilitatea ca, la o adică, în funcție de conjuncturi – dat fiind că acum, la bătrânețe, criteriile după care „țin” cu o echipă sau alta, uneori sucindu-mă și de câte trei ori pe sezon, s-au schimbat radical (sau, dimpotrivă, au căpătat un suport mai logic) și au legătură cu simpatia sau antipatia pe care o port unor indivizi, așa încât, de pildă, (re)devin susținător al lui CFR Cluj, inclusiv în lupta pentru titlu, atunci când e antrenor Dan Petrescu sau Adrian Mutu, dar îi doresc inclusiv retrogradarea dacă ajunge în funcție Șumudică –, mai ales dacă mă satur ca titlul să tot fie luat de echipele din provincie, să mă și bucur sincer pentru triumful ei, așa cum aproape că s-a întâmplat anul ăsta, deși, la o gândire mai adâncă, nu chiar, ci mi-e mai degrabă indiferent.

 

P.S. Cât despre impresia lui Becali că lumea e „anormală”, „întoarsă pe dos” și așa mai departe fiindcă, „pe banii mei”, i se sugerează că ar fi mai înțelept să lase să se ocupe de echipă niște antrenori, n-am văzut încă pe nimeni dintre analiștii, experții, specialiștii și cu atât mai puțin moderatorii și jurnaliștii ăia de care aminteam să-i răspundă simplu, că poate ar fi bine să se inspire și el din modelele astea de anormalitate și lume întoarsă pe dos ca Real Madrid, Manchester City, Bayern Munchen, PSG...

Pe de altă parte, sunt deja obișnuit și cu faptul că 99 de oameni din 100 admit că lumea a luat-o cu adevărat razna în ultima vreme, dar, când încep să dea exemple, 100 din 100 le dau tocmai pe cele (puține)... care contrazic ideea asta, respectiv pe cele de normalitate, dar care contravin cu ideile lor stupide și atitudinea lipsită de bun-simț, fix ca în bancul cu dementul care auzea la radio că un individ merge pe autostradă pe contrasens, iar el își spunea, scandalizat: „Unul?!; sute, nu unul!”.