ROMÂNIA MICĂ

Din fericire, spre deosebire de celelalte două împrejurări relativ similare, când, pe de-o parte, m-am culcat (efectiv, seara) cu Marea Britanie încă în Uniunea Europeană și aproape ferma convingere unanimă că totul va fi bine la referendumul privitor la Brexit, dar m-am trezit (efectiv, dimineața) cu ea în afară, iar, pe de alta, tot așa, m-am dus la culcare cu o Americă democratică și întreagă la cap, unde se aștepta victoria în alegerile prezidențiale a unui candidat cât de cât decent, dar m-am trezit... cu Trump președinte, de data asta a fost invers, fiindcă aseară, după ce nici n-am prea fost la curent cu evoluțiile politice, pentru că m-am uitat, până târziu, la cursa de Formula 1 din SUA, m-am băgat în pat copleșit de informația că referendumul pro (sau contra) european din Republica Moldova s-a tranșat în favoarea integrării ei mai degrabă în Federația Rusă, însă dimineața lucrurile au fost pe sistemul jurnalistic altminteri demonetizat, clișeistic și bombastic, dar acum adecvat situației, „răsturnare de situație”, deoarece moldovenii s-au pronunțat, la limită, pentru un viitor dacă nu neapărat înfloritor, măcar alături de lumea civilizată.

Cu toate astea, fix înainte să adorm, după ce mi-au trecut crizele de nervi și m-am oprit din înjurăturile (rostite mai degrabă în gând sau... în sufragerie, că soția se culcase deja) la adresa mai tuturor majorităților din ultimii foarte mulți ani, dovadă incontestabilă că lumea se duce cu adevărat dracului și în general cam capătă ce merită, mă gândeam că, totuși – în ciuda europenismului și, încă mai accentuat... americanismului meu (recte mele) cu tente ultraoccidentalist/e, care de-a lungul timpului m-au făcut să mă cert și cu unii dintre cei mai buni prieteni, care, de pildă, prin anii 90 vorbeau (încă) de tot felul de mândrii și orgolii naționale vizavi de integrarea în UE și NATO și de faptul că nu trebuie să devenim, vezi Doamne, „slugile Occidentului”, „îngenuncheați”, „europeni de mâna a doua” și așa mai departe (cei de vârsta mea, indiferent de care parte a baricadei s-au situat și... când au trecut de cealaltă, știu despre ce vorbesc) –, nici mie însumi, dacă aș fi trăit în Republica Moldova, nu mi-ar fi venit, zilele astea, așa ușor să votez „DA” atunci când, dincolo de „manipulările lui Putin” cu ajutorul miliardelor de ruble date pentru a cumpăra voturile și de toate războaiele hibride ale rușilor (inițial chiar mă gândeam că treaba asta cu spălatul pe creier nu poate fi aplicată decât pe cei cu el deja cam curățel), vine cineva care, pe de-o parte, nici măcar nu te minte, ci chiar are argumente să-ți promită că, rămânând în sfera de influență rusovietică, vei avea parte, de pildă, începând de anul viitor, nu de o factură de 1000 de lei (exemplele sunt în banii românești) pe lună la curent, după renunțarea la subvenție, ci de 100 de lei, cu ajutorul resurselor ieftine din Rusia, iar factura la încălzire va fi și ea de 10-15 ori mai mică, și, tot ca un exemplu individual, dar care poate fi multiplicat pe scară largă spre infinită, respectiv la mai toate produsele, cel mai mare neajuns, dacă nu intri în UE, va fi că nu vei mai avea parte de showroomurile din abundență cu autoturisme Renault, Opel, Ford etc. cu prețuri pornind de pe la 20.000 de euro bucata, pe care nu ți le permiți niciodată în viață (și aproape că extrapolez ideea și dincolo de granițele Republicii), ci doar cu mașini Lada, Moskvitch (or mai exista?!) și Pobeda (sau asta e doar firmă de ceasuri?!) de, probabil, numai 10.000 (că nici Loganul n-a fost cu adevărat vreodată 5000), plus toate cele chinezești ultraieftine, dar interzise în UE, iar, pe de alta, după cum bine remarca o „prietenă” de pe Facebook, chiar presa românească a tot subliniat în ultima vreme, făcând, de fapt, conștient sau nu, tot jocul Moscovei, că un astfel de „DA” la referendum ar putea duce la o replică extrem de dură din partea rușilor, mergând poate până la invadarea țării, pe modelul deloc fantezist, ci rupt din realitatea cotidiană, al Ucrainei, dat fiind că, până una-alta, indiferent de năzuințele frumoase, aspirațiile înalte și voturile proeuropene, Moldova e cel puțin la fel de frunză-n vânt ca și Ucraina, neintegrată încă nicăieri, fără armată, fără resurse economice etc., iar simplele discursuri încărcate de simpatie ale liderilor occidentali ar ajuta-o, în cazul unui conflict militar, cât îi ajută și pe vecinii mai mari și mai estici, care măcar au armată și o populație suficient de numeroasă pe post de carne de tun să lupte.

Cu alte cuvinte, mai pe scurt (că iar m-am luat cu stilul meu greu de înțeles pentru „neofiți”), n-ar fi exclus ca scorul acesta extrem de strâns, la limita limitelor (dacă nu se va răsturna și răsturnarea de situație), să fi fost cauzat de teama perfect legitimă și întemeiată a moldovenilor că un DA pentru integrare ar fi echivalat nu doar cu o situație economică, cel puțin pe termen scurt, mai proastă (că nici nouă nu ne-a fost ușor în primii mulți ani după intrarea în UE, iar acum lucrurile oricum au luat-o razna, la toate nivelurile, inclusiv din punct de vedere economic, în întreaga lume, cu tot cu Europa, unită sau nu), ci chiar cu un război cât se poate de real, fierbinte și militar, nu propagandistic sau „hibrid”.

ORI..., ORI...

Cu tot respectul (pe care mai degrabă aș fi putut să-l am, cel puțin până la un moment dat) pentru președintele PNL, Nicolae Ciucă, întâmplarea aceea de la o emisiune de divertisment în care, dorind, chipurile, să fie glumeț, a răspuns, practic, că, spre deosebire de Marcel Ciolacu, care le are sau este, el, Ciucă, NU are nici onorabilitate, nici respect, nici predictibilitate, îl transformă în întruchiparea perfectă a vorbei aceleia neaoșe cu „ori ești prost, ori ești prost”.

Astfel, ori a fost atât de prost încât pur și simplu n-a reușit să priceapă ce citește pe foaia înmânată de moderator și nici precizările insistente ale acestuia din urmă, care s-a străduit din răsputeri să-l scoată din rahat, astfel încât a înțeles, pur și simplu, întrebarea sau jocul efectiv pe dos, ori a fost atât de prost încât și-a imaginat că, răspunzând cum a făcut-o, e doar glumeț, ironic, și toată lumea va înțelege lucrurile în felul lui, când de fapt era la mintea cocoșului (dar, iată, nu și a lui!) că nu se va întâmpla nici pe departe așa.

MARTORII LUI ȘOȘOACĂ

Cu toate că, în general, sunt un tip cu idei destul de precise și, uneori, cel puțin conform gurilor rele, chiar fixe, în privința democrației și, în special, a dreptului de a alege și/sau a fi ales într-o funcție importantă, gen președinte al României sau măcar membru al Parlamentului, am pendulat întotdeauna între o atitudine ultratolerantă spre de-a dreptul anarhică, susținând că absolut oricine poate să candideze, inclusiv partide sau indivizi cu viziuni profund antidemocratice, fasciste, comuniste, xenofobe, antisemite, rasiste, sexiste și așa mai departe, totul tranșându-se, desigur, prin vot universal și direct, astfel încât dacă o majoritate electorală își dorește în fruntea ei astfel de specimene n-are decât să se spele cu ele pe cap și să le urmeze efectiv orbește către culmi ale dictaturii și, eventual, în ani grei de război cu ce dușmani interni sau externi li s-o năzări ălora să descopere pe te miri unde, gen Putin în sau cu Ucraina, și una (la atitudine mă refer), dimpotrivă, ușor „legionară” și cu siguranță restrictivă, selectivă, în sensul că orice partid sau individ care se abate de la regulile de bun-simț democratic ar trebui interzis, inclusiv prin metode... coercitive spre represive, în ciuda „precedentelor periculoase” care s-ar crea, mai cu seamă că, recunosc, în anumite momente ale existenței mele, inclusiv acesta, aș fi mers/merge destul de departe cu asemenea măsuri, respectiv NU doar împotriva fasciștilor, comuniștilor, rasiștilor, antisemiților etc., ci și a unora doar insuportabil de imbecili, mincinoși, demagogi, populiști și cu tot felul de astfel de racile... benigne în termeni de toleranță și democrație-pur-și-simplu ca singur sistem viabil, cu toate defectele sale, iar ca un exemplu aproape elocvent, trebuie să mărturisesc că am fost un susținător (chiar dacă mai puțin fervent decât alții, tocmai datorită sau din cauza conflictelor mele de conștiință cu prima poziție înfățișată mai sus) al punctului 8 al Proclamației de la Timișoara, care, practic de frica imbecilității unei majorități îndobitocite după zeci de ani de dictatură comunistă și care ar fi putut să voteze (cum, de fapt, a și făcut-o la 20 mai 1990 și chiar mai târziu) „greșit” sau de-a dreptul „prost”, voia să restrângă (probabil ușor abuziv în termeni de democrație absolută și contemporană) dreptul foștilor activiști comuniști și securiști de a participa în alegeri, cel puțin pentru o vreme.

Iată de ce și în privința scandalului iscat prin interzicerea candidaturii Dianei Ivanovici (ex-Șoșoacă, dacă am înțeles bine statutul ei marital actual) la președinția țării de către CCR atitudinea mea este una... nuanțată, pe de-o parte înțelegându-i, cât de cât, și pe cei care se dau de ceasul morții că e o măsură „fără precedent”, fără să sesizeze, totuși, amănuntul minor, dar esențial că și personajul în cauză e la fel, adică fără precedent, eclipsând, prin delirurile ei, până și derapajele de odinioară ale lui Corneliu Vadim Tudor, însă pe de alta simțindu-mă și, cumva, ușurat că n-o să dorm, în nopțile dinaintea alegerilor și, Doamne ferește!, în cele de după, cu spaima că inteligenții, frumoșii, talentații și chiar suavii alegători români vor pune în majoritate ștampila pe respectiva candidată, cu alte cuvinte „curat neconstituțional, antidemocratic și fără precedent, bă CCR, dar bine că ne-ai scăpat, dracului, de nebună!”, context din urmă în care chiar îmi vine destul de greu să înțeleg de unde această frenezie a partidelor „democratice”, „de dreapta”, gen PNL și USR, în a-și pune poalele-n cap și onorabilitatea la bătaie doar pentru a apăra „principiul sfânt” al lăsării unei asemenea caricaturi să candideze și mă întreb (deocamdată retoric, dar voi avea un răspuns după alegeri) ce efecte poate să aibă o asemenea atitudine în fața electoratului propriu, alcătuit – îmi place să continui să cred, deși o fac din ce în ce mai puțin – din oameni cu oareșice scaun la cap, oripilați și ei de ieșirile în decor ale respectivei, din ultimii mulți ani.

În încheiere (una pe care, însă, o presimt mai lungă decât și-ar imagina eventualul cititor), mi-ar fi plăcut să pot să adresez unor reputați constituționaliști, specialiști în drept de toate felurile, roman și așa mai departe, juriști, magistrați etc. câteva întrebări la care nu e că aș avea răspunsuri preconcepute sau ceva, fiind acum insinuant și ironic, ci chiar n-am, ca, de pildă, cum sau cine sau dacă ar trebui (cineva) să intervină în cazul în care, mergând cu demonstrația la absurd, ar învia din morți Hitler și/sau Stalin și/sau măcar Ceaușescu, ar aduna 200.000 de semnături, și-ar (re)lua cetățenia română etc. și s-ar înscrie la BEC pe lista candidaților la Președinția României, asta, firește, dincolo de amănuntul că măcar unii dintre ei, și în special Ceaușescu, au, totuși, e adevărat, spre deosebire de Diana Ivanovici (ex-Șoșoacă), niscai condamnări penale, dar cu amendamentul că oricum există cohorte de români liberi și cu drept de vot care acum chiar vor să-l reabiliteze pe al nostru, constatând că procesul lui a fost măsluit, că a fost o barbarie să-l execuți de Crăciun și așa mai departe, chiar dacă eu unul am fost ușurat atunci și absolut împăcat de atunci înainte, până în zilele noastre, când și că s-a întâmplat, iar singura teamă sau grijă pe care o mai aveam în zilele revoluției și chiar luni întregi după era ca nu cumva execuția cu pricina și imaginile de la ea să fi fost niște înscenări și/sau trucaje meșteșugite.

Dar ca să reformulez și, cumva, să revin, totuși, la rațiune, chiar nu știu ce s-ar putea face, sau dacă ar trebui să se facă ceva, în cazul în care ar apărea un candidat la președinție a cărui platformă politică, poate într-un singur punct, ar fi ca, odată ales, să arunce în aer (la propriu, cu dinamită) Parlamentul aflat în plen (adicătelea, cu tot cu parlamentari). În fond, toată campania lui pe o asemenea temă ar fi una în care doar și-ar exercita „libertatea de exprimare” sau, după cum am auzit de la un semispecialist că ar și îngădui marile instanțe internaționale, gen Convenția sau Comisia de Nuștiuunde, ar pune sub semnul întrebării valorile democratice, dar FĂRĂ să folosească violența, cel puțin până la un punct (punctul acela fiind, din păcate, DUPĂ eventuala lui alegere). Ar trebui să-l luăm doar de gargaragiu, convinși și sperând că pur și simplu mănâncă rahat și, odată ales, doar își va încălca, la fel ca mai toți politicienii, promisiunile și, prin urmare, NU ar dinamita Parlamentul? Sau cineva (poate tot CCR) ar trebui să facă, totuși, ceva să nu ajungem să verificăm pe pielea noastră (sau, în fine, a parlamentarilor, oricum detestați de români, așa încât...) dacă e sau nu un om de cuvânt?

Iar, în fine, ca un exemplu și mai plauzibil, nu-mi dau seama care ar trebui să fie atitudinea instituțiilor abilitate ale statului, oricare ar fi ele (că CCR nu e, conform unora), față de un candidat care ar promite doar că, a doua zi după ce ar câștiga alegerile, ar transforma țara în monarhie și ar deveni rege (eu, unul, l-aș și vota!), dat fiind că în Constituția actuală există un articol (cel pentru care eu NU am votat-o la referendum și n-aș fi făcut-o nici dacă în rest ar fi fost copy/paste după cea americană sau franceză sau engleză, dacă cei din urmă ar fi avut cu adevărat una) conform căruia forma republicană de guvernământ nu poate face obiectul unei revizuiri a ei, în veci.

Sau, ca să închei în sfârșit cu adevărat, dacă un candidat ar promite că, odată ales, s-ar face dictator comunist sau fascist (ceea ce iarăși ar contraveni Constituției, că nici pluripartitismul, de pildă, nu poate fi abolit) și ar porni un război împotriva Ungariei sau Bulgariei sau Mongoliei. Îl lăsăm să candideze și mai vedem noi ce și cum după ce (sau, în fine, dacă) iese învingător, rugându-ne ca românii să nu fie așa de... încât să-l voteze masiv (chestie pe care eu, unul, nu m-aș baza!)?! Ceva parcă nu e-n regulă.