DE LA NEA NICU LA NICUȘOR

Motto: Chiar dacă nu mi-a fost deloc ușor, am votat cu Nicușor.

  

Tot pe puncte, că merge mai repede:

1. Mi se pare cu adevărat un miracol de natură divină [la care poate că au ajutat și efectiv rugăciunile mele și trecerea, destul de necaracteristică mie, printr-o biserică, duminică, plus, pe de altă parte, cumva contrareligioasă, superstiția de a merge la vot nebărbierit, pe modelul hocheiștilor din NHL în faza meciurilor eliminatorii, care-și păstrează bărbile până la ieșirea din competiție sau, în cazurile fericite și urmărite cu așa comportament, câștigarea trofeului, și cu hainele ponosite de plimbat prin cartier, după ce la primul tur mă dichisisem degeaba să votez cu Crin Antonescu (sau, mă rog, invers, mă dichisisem să votez degeaba cu CA] că în țara asta s-au găsit, încă, destui oameni (peste 6 milioane!) cu proporția sănătoasă necesară (dar, din păcate, și suficientă) dintr-un (așadar, singur) neuron cât să înțeleagă, fie și în ultima clipă, ca-n filmele americane trase de păr, absolut săritorul în ochi, pentru orice mamifer și câteva specii de vietăți nevertebrate, pericol mortal pentru democrație reprezentat de George Simion, proiecția lui Călin Georgescu, și să voteze cu Nicușor Dan.

2. Având în vedere, printre altele, că sâmbătă noaptea, urmărind în direct, de la cap la cap, cele vreo patru ore ale concursului internațional Eurovision, aveam sentimentul, după încheierea fiecărei reprezentații, că solistul sau solista, pe lângă tradiționalul „I Love You Eurovision!” ar trebui să adreseze și un mesaj de încurajare pentru România, în sensul de a nu părăsi, după votul de a doua zi, Europa (că Eurovisionul deja l-a părăsit!), exprim aici o idee pe care am tot așteptat, zadarnic, s-o aud formulată de vreunul din poate zecile de analiști perindați pe la televiziuni, și anume că scrutinul de duminică a fost, practic, un referendum pe tema ieșirii României din UE, recte a unui Roexit, încheiat, din fericire, cu rămânerea.  

3. Pe de altă parte, dat fiind că, într-un fel, duminică am jucat și eu rolul unui idiot util (spre deosebire de cei INutili), în sensul că am votat indiferent cu cine și fără vreun (alt) argument pozitiv doar ca să nu iasă celălalt, după victorie m-am simțit, în raport cu mulțimea de concetățeni fericiți (așa cum eram, desigur, și eu), cumva, ca la Revoluție, când românii, toți, se îmbrățișau unii cu alții pe străzi după și pentru căderea comunismului, iar peste numai câteva luni se sfâșiau între ei, cu mineriade și alte alea, așa cum încă de azi am conștientizat din nou, brutal de subit, doar citind osanalele celor din „bula” mea de Facebook la adresa Biruitorului, că, în afară de orientarea proeuropeană, n-am, practic, mai nimic în comun cu 90% dintre votanții, chiar și de conjunctură, lui Nicușor.

4. Apropo de asta, la pachet cu miracolul răsturnării acelui 20-40 din primul tur, vine și realitatea incontestabilă că ND este exponentul cel mai reprezentativ al ideii de „răul mai mic”, etalon al beneficiarului „votului negativ”, nu mai puțin de 4 din cele 6 milioane de votanți ai săi fiind oameni care l-au „ales” exclusiv de teama față de contracandidat. Despre cei 5 milioane care au preferat răul mai mare nici nu mai pomenesc, pentru că iarăși ajung la concluzii jignitoare la adresa sfântului nostru neam de traistă strămoșesc.

5. Pe cuvânt că nu e o secvență dintr-un scenariu de film în lucru sau ceva, dar duminică, îndreptându-mă cu soția către secția de vot, aflată la vreo trei sute de metri de blocul nostru, pe străduțe, am ocolit în ultima clipă un mare căcat, de dimensiuni și cu aspect care m-au făcut să mă întreb dacă nu era chiar de (ne)om, aflat în mijlocul drumului, am trecut pe lângă un cetățean care efectiv se pișa la umbra unui gard viu și a trebuit să pășim prin vreo două gropi de pe un trotuar subdimensionat pentru a face loc unui soi de parcare de reședință extrem de înghesuită, ceea ce m-a făcut să și rostesc următoarea replică: „Uite cum suntem noi nevoiți să mergem cuminței prin și printre scârnăviile de toate felurile ale orașului ca să-l votăm pe primarul lui general să ajungă președinte! Halal!”

6. Sigur că ieri, în timp ce mă bucuram din adâncul sufletului... mai degrabă pentru înfrângerea lui George Simion decât pentru victoria lui Nicușor Dan, aveam un sentiment de impostură, pentru că era ca și cum m-aș fi bucurat, cot la cot cu susținătorii ei, de victoria unei echipe antipatice, în fața alteia și mai și, în urma căreia, datorită jocului rezultatelor, echipa mea favorită a evitat matematic retrogradarea, în condițiile în care, de fapt, la începutul campionatului era una din pretendentele la titlu.

7. Pentru a încheia, totuși, într-o notă pozitivă, trebuie să spun că am apreciat la superlativ faptul că în campania electorală Nicușor Dan a declarat, fără nicio rezervă, deși risca să supere o parte însemnată dintre alegători, că România, cu el președinte, va susține Ucraina, practic, atât cât va fi aceasta în stare să reziste în fața Rusiei, pentru că e în interesul nostru, și că ne vom înarma până-n dinți cot la cot cu aliații noștri din UE și NATO. Iar faptul că românii l-au votat pentru sau, măcar, în ciuda acestei poziții ferme îl și obligă să o respecte.

  

P.S. Titlu este inspirat de ceea ce scriam înainte de turul doi, cu precizarea că, la o adică, dincolo de faptul că, pe lângă prenumele similar, Nicușor Dan seamănă puțin și fizic cu Nicolae Ceaușescu, aș vota oricâND cu el într-o competiție directă pentru președinție cu răposatul.

VOTEZ ȘI VOMIT. VOTEZ!

Pentru că, efectiv mâine-poimâine, scăpăm și de runda asta nenorocită de alegeri prezidențiale, rămânând doar cu consecințele mai nefaste sau mai catastrofale, în funcție de care dintre cele două rele – cel mare și cel fatal – va fi ales de către înțeleptul popor sinucigaș român, am zis să (mă) apuc să-mi împărtășesc și eu absolut nesemnificativele opinii de neica nimeni, așa, ca să rămână consemnat în istoria mea personală că m-am implicat... cât s-a putut în actualele circumstanțe nefericite, mai cu seamă că de luni încolo nici nu se știe dacă s-o mai putea spune ceva de rău despre viitoarea stăpânire fără riscuri de pușcărie sau linșaj.

Așadar, pe puncte, că s-au adunat multe și nici n-aș mai avea timp de câte un articol pentru fiecare temă:

1. Pentru mine, poate cel mai izbitor spre sinistru episod în toate aceste câteva luni de când n-am mai scris și câteva săptămâni de când a început și campania electorală, bașca desfășurarea primului tur, a fost intervenția disperată a domnului CTP în favoarea forțelor proeuropene: conform declarațiilor sale, după ce a votat la primul tur cu Crin Antonescu, acum e decis să pună ștampila pe Nicușor Dan, și explică în texte lungi și zilnice cam ce nenorociri se pot întâmpla dacă ar câștiga alde George Simion, cu corolarul său din umbră, Călin Georgescu.

Ei bine, ca unul care am votat cu Crin Antonescu și acum, și în 2009, dar, mai ales, cu Radu Câmpeanu și PNL în 1990, pot să-l asigur pe CTP că înțeleg perfect groaza lui de acum, pe care o și împărtășesc, doar că eu am mai trăit-o și în urmă cu 35 de ani, când alegătorii... așa și pe dincolo, în esență tâmpiți, cum îi face CTP pe ai lui Simion și Georgescu, erau cei ai lui Ion Iliescu, în frunte cu... CTP, care, colac peste pupăză, nu mai departe de acum câțiva puțini anișori ne povestea că nici măcar nu regretă opțiunea și atitudinile de atunci (cu tot cu aplaudat, direct sau mai pe ocolite, venirile minerilor din vremurile acelea), pentru că, vezi Doamne, așa și pe dincolo erau atunci cei care strigau în Piața Universității că vor ca România să meargă spre Vest (încă nici nu prea știam noi ce sunt alea UE și NATO, la drept vorbind), și nu spre, încă, de-a dreptul Uniunea Sovietică, de care nici nu apucaserăm să ne distanțăm și deja riscam să ne apropiem mai mult decât o făcuserăm vreodată, inclusiv pe vremea lui Ceaușescu, de care Iliescu se despărțise tocmai pentru „deviaționismul” lui nea Nicu față de linia Moscovei. În fine, nu insist, cei de-o vârstă măcar cu mine, dacă nu și cu CTP, care n-are nici scuza că ar fi fost vreun prea tinerel în anii 90 (sigur era și e cu ani buni mai copt ca mine, de pildă, un simplu neica nimeni, după cum spunem, nu ditamai deja gazetarul, scriitorul și ce mai era el încă de pe atunci, ca să nu mai spun ce a ajuns în ziua de azi cu pozițiile lui... corecte, pline de înțelepciune și viziune) știu despre ce vorbesc. La fel cum mulți din generațiile noastre știu și de disperarea pe care au trăit-o în 2009, când același CTP era un pupincurist băsist (chiar dacă nu la fel de bălos ca alții) și ne explica ce lovituri de stat dădea și pregătea... Crin Antonescu încercând să ne scape de un fel de Călin Georgescu avant la lettre. Domnul CTP mai bine ar reflecta cât din ce ni se întâmplă acum (dincolo de ce ni s-a întâmplat în ultimii 35 de ani) e și din cauza unor „vizionari” de-ăștia ca el, lideri și formatori de opinii stupide în mult prea multe momente ale istoriei postdecembriste.

2. Apropo de Crin Antonescu și „lovitura de stat” pe care pupincuriștii băsiști, trecuți cu arme și bagaje în tabăra lui Nicușor Dan încă dinaintea primului tur, îl acuză în continuare că ar fi dat-o în 2012, când, cu contribuția lui, a fost suspendat lașul președinte al morților, chiar nu înțeleg de ce fostul lider liberal și candidat la președinție a trecut de fiecare dată cu lejeritate și chiar un fel de lehamite, în campania electorală, peste această „lebădă neagră” pe care au folosit-o adversarii lui, în loc ca, dimpotrivă, dacă tot erau de dezgropat morții, să pedaleze pe ea, pentru a sublinia cât se poate de clar că, pe vremea aceea, PNL, PSD și UDMR erau aliați de nădejde (mai de nădejde decât acum, de pildă), iar la referendumul (absolut constituțional, ca și tot demersul de suspendare, firește) de demitere a lui Traian Băsescu, eșuat prin tertipuri și chițibușuri avocățești (se schimbase pe șest legea, din câte îmi amintesc, astfel încât cvorumul devenise unul imposibil de realizat, mai ales în condițiile în care listele electorale erau doldora de persoane decedate, care, practic, au „votat” cu Traian Băsescu, de unde și porecla pe care i-am dat-o), au votat PENTRU această demitere și, respectiv, în acord cu obiectivul alianței PNL-PSD-UDMR nu mai puțin de 7,5 milioane de români, iar la alegerile care au urmat peste doar câteva luni, USL (PNL+PSD) a obținut 60% din voturi. Cu alte cuvinte, românii au validat, atunci, cu vârf și îndesat, absolut democratic, demersurile lui Crin Antonescu, recte... „lovitura de stat”. Cred că reamintirea în amănunt a acelor vremuri, practic la inițiativa adversarilor săi de azi, aceiași ca și cei de ieri (că ei au tot pomenit de acel episod în această campanie), ar fi fost în folosul său electoral!

Tot o greșeală mi s-a părut și atitudinea agresivă a lui Crin Antonescu atunci când a fost chestionat de către un jurnalist (tot pupincurist băsist, dar nu conta) cu privire la faptul că i se adresase unei jurnaliste cu expresia „sunteți admirabil de tânără și... de toate cele” (respectiv, după cum am interpretat eu la momentul respectiv, pe care l-am văzut în direct, de talentată, inteligentă și – de ce nu?, că este – frumoasă). În locul domniei sale aș fi explicat cu calm că de-aia lumea e pe cale să o ia razna, votând cu tot felul de lighioane (gen Trump, dar asta nu-și permitea să spună Antonescu), ca o reacție aproape naturală împotriva celor care de ani de zile duc această „corectitudine politică” pe culmi ale absurdului, astfel încât un compliment făcut de cineva unei persoane de sex opus (sigur, în general de un bărbat unei femei, dar poate fi și invers) e socotit o adevărată crimă, pe lângă agresiune sexuală, pedepsibilă măcar cu oprobriul public și poate excluderea de pe la catedrele marilor universități, dacă nu și mai rău. Ar fi fost un atac absolut legitim la adresa contracandidatului său susținut de „progresiștii” din USR.

3. Ajungând și la turul 2 (al alegerilor curente, nu al celor anulate, din toamnă!), între multele mari greșeli făcute de susținătorii lui Nicușor Dan – rămas, de bine de rău, să apere pozițiile proeuropene – o observ pe aceea de a socoti, încă din prima clipă după 4 mai, scorul de la care a pornit în fața lui Simion ca fiind 20-40, în conformitate cu procentele obținute de fiecare din ei, când mai logic ar fi să socotim mai degrabă un 40-40, cât ar fi fost dacă nu ar fi existat pe culoarul democratic (cel puțin) doi candidați, respectiv dacă fie Crin Antonescu, fie Nicușor Dan s-ar fi retras sau nici n-ar fi intrat în cursă. Din punct de vedere psihologic, acest handicap, cumva fals, poate dăuna, în sensul de a-l demobiliza, electoratului conservator, să zicem, care vrea să rămânem în UE și NATO. În plus, va da multă apă la moară „suveraniștilor” în cazul „răsturnării” situației în al doilea tur, când vor susține că un astfel de handicap major nu se putea anihila decât prin fraudă și așa mai departe.

O altă greșeală, conexă, este ideea aceasta că Nicușor Dan are șanse DOAR (sau, în orice caz, „reale”) dacă în turul doi vor veni la vot cu 1,5 milioane de oameni mai mulți decât la primul, adică vreo 11,5 milioane de alegători. Pe lângă faptul că, pe cifre, cred că ar fi suficient ca, de pildă, 90% din ACEIAȘI votanți ai lui Antonescu de la primul tur să treacă de partea lui Nicușor (cum văd că încep să apară și „studii sociologice” conform cărora s-ar întâmpla), la fel ca și vreo, probabil, 70% din ACEIAȘI votanți ai lui Ponta, ceea ce ar însemna că Nicușor Dan poate câștiga și dacă se prezintă fix tot atâția și fix ACEIAȘI votanți de la primul tur, mai există și varianta în care 1,5 milioane din votanții (lui Antonescu și/sau Ponta) de la primul tur să stea acasă (cum mă gândeam să fac inclusiv eu, că nu mai am, practic, candidat cu care să votez „pozitiv”; iar restul să voteze cu Nicușor) și să vină ALȚI 1,5 milioane, care să voteze cu actual primar general, astfel încât vom avea tot 10 milioane de alegători, doar că o parte sunt noi, recte ALȚII. Partea cea mai dăunătoare în chestia asta este că, dacă, să zicem, la ora 12.00, duminică, vom constata o participare mai scăzută sau egală decât/cu cea de la primul tur, votanții lui Nicușor Dan, care oricum au obiceiul să iasă mai târziu, spre seară, vor fi demobilizați, spunându-și: „A, nu mai are niciun rost să ies, partida e pierdută, n-avem cum să ajungem la 11,5 milioane prezență la vot!”.

De altfel, e valabilă și situația inversă, în care, dacă la ora 12.00, duminică, vom constata o participare (mult) peste cea de la primul tur, votanții lui Nicușor Dan, mai ales cei aflați în oarece dubiu, să-și spună: „OK, s-a rezolvat, a ieșit lumea masiv la vot, nu mai e nevoie și de mine, mai bine stau acasă”.

4. În fine, după cum fidelul meu cititor imaginar știe deja prea bine, soarta a făcut ca, din păcate pentru mine, cu excepția scrutinului din 1992, când în turul doi am votat, degeaba, cu Emil Constantinescu (culmea, în 1996 eram deja supărat pe el și, după ce votasem cu altcineva la primul tur, n-am mai ieșit la al doilea, dar s-a dovedit de departe cel mai și aproape chiar decent președinte postdecembrist) și a celui din 2004, când – practic ca acum, după cum voi arăta – n-am avut încotro și a trebuit să votez cu Băsescu de frica lui Năstase, n-am mai avut nicio ocazie să ies la turul al doilea, nici măcar în 2000, când am preferat să-mi asum riscul de a ne pomeni cu Vadim Tudor președinte, decât să pun cu mâna mea ștampila pe Iliescu.

Similitudinea aproape perfectă între 2000 și 2025 este că mi se pare că aș avea, cumva, de optat între o moarte poate fulgerătoare, fără suferință, printr-un glonț în tâmplă, reprezentat, atunci, de Iliescu, iar acum de Nicușor Dan, și una în chinuri, torturi, prin, de pildă, tăierea beregatei cu un cuțit ruginit și bont, reprezentat, tot metaforic vorbind, atunci de Vadim Tudor, iar acum de George Simion. Firește că și atunci am „ținut” cu răul mai mic, aproape m-am și rugat să nu cadă năpasta pe noi, dar, revenind la metaforă (dacă asta e, că nu prea le am cu termenii tehnici), faptul că aș prefera un tip de moarte „ușoară” uneia în chinuri nu înseamnă că trebuie să mi-o și provoc de unul singur, cu mâna mea înarmată fie și doar cu o ștampilă. Cam asta ar fi explicația simplă și plastică pentru abținerea de la vot.

Pe de altă parte, de data asta, poate și unde sunt mai bătrân și mai... nu înțelept, ci cu teamă de ce mă așteaptă în oricât de puținii ani următori rămași din viață, am decis să ies la vot și, firește (mă rog...), să îl aleg pe Nicușor Dan. Tot plastic sau metaforic vorbind, e ca și cum aș prefera să votez cu Ceaușescu, în vremea căruia a fost îngrozitor, dar, cumva am supraviețuit vreo două decenii (în paranteză fie spus, tot cu apă rece în loc de caldă, frig în casă iarna și pene frecvente de curent, la fel ca acum, în era Bucureștiului condus de Nicușor!), decât cu, să zic, Stalin sau Pol Pot (că au existat, totuși, în lume, și criminali comuniști mai sângeroși decât Ceaușescu), despre care am auzit lucruri și mai rele și n-aș vrea/fi vrut să testez pe pielea mea dacă aș rezista tot atâția.

În esență, nici măcar nu mai contează că, din punctul meu de vedere, Nicușor Dan este un personaj politic foarte... nașpa („rău” sună eufemistic, „prost” cere prea multe argumente etc.), iar George Simion, deși mi se pare oricum și mai groaznic, s-ar putea să nu fie chiar așa... negru (conform zicalei cu dracul, nu e vorba de rasism) cum credem noi. Ceea ce contează este cum îl percepe lumea civilizată pe Simion – investitorii, liderii UE etc. –, iar o mostră elocventă a fost ce s-a petrecut cu leul și dobânzile a doua zi după ce a devenit principalul favorit pentru Cotroceni. Cu alte cuvinte, de teamă să nu o ia țara la vale, ducându-se efectiv de râpă, nu doar că voi ține cu Nicușor Dan, dar îl voi și vota, propriu-zis, oricât de greu îmi vine s-o fac.

 

P.S. Trebuie să spun că, spre deosebire până și de situația din vremea lui Băsescu, dacă nu și a lui Iliescu, când „idolii” erau, într-adevăr, chiar mai odioși decât fanii lor ultrapupincuriști, acum, totuși, chiar dacă Nicușor Dan nu mi se pare cu mult mai breaz decât cei doi, este infinit mai puțin odios decât cam oricare dintre susținătorii lui aflați în „bula” mea de Facebook și ale căror postări dezgustător de elogioase, mai ceva decât scrierile din Scânteia pe vremea cultului personalității lui Ceaușescu (creat și întreținut, n-am nicio îndoială, de ceva înaintași pe linie de sânge ai ăstora!), trebuie să le evit cu îndârjire ca să nu mă îngrețoșez într-atât încât să rămân, până la urmă, dracului, acasă duminică!

ACTUALIZARE (vineri, 16 mai 2025):

1. Mă întreb (evident retoric) dacă, după apariția lui George Simion la o televiziune franceză aseară, românii din diaspora chiar nu vor fi, pe lângă că pur și simplu rușinați, ca și cei din țară, absolut înspăimântați că, având un asemenea președinte – care, așa cum i-a jignit pe Macron și pe francezi, mâine îi poate face albie de porci pe cancelarul Germaniei și pe nemți sau pe regele Charles și pe englezi – le va fi încă și mai greu să se integreze și să fie văzuți măcar ca niște ființe cu adevărat umane în țările prin care s-au pripășit și în care vor fi priviți cu aceeași scârbă cu care erau/eram priviți în urmă cu ani, când ne mersese vestea de cerșetori, hoți, violatori și criminali. Și o spun (sau, în fine, mă întreb retoric) ca unul care, chiar într-o situație de conversație absolut agreabilă cu un străin, într-o excursie afară, am preferat să pretind că sunt... polonez (cu o viteză de reacție doar suficient de mare cât să evit în ultima clipă să spun „bulgar”), după ce în alte două împrejurări similare, respectiv în care interlocutorii străini mă priveau cu multă simpatie (fusesem doar foarte politicos și săritor cu ei), aceștia s-au schimbat brusc la fețe când la întrebarea lor obișnuită am răspuns, chiar cu o naivă mândrie patriotică: „Român!”.

2. Și (dar nu numai) în acest context și din (dar nu numai) acest motiv mi se pare că George Simion e o adevărată mineriadă ambulantă, aducând aceleași prejudicii României și românilor de pretutindeni ca invaziile violente ale lucrătorilor din Valea Jiului în București, în anii 90.