CINE CE DEMONSTREAZĂ?

Pentru a nu-i scoate din sărite pe toţi pedanţii care se arată revoltaţi atunci când partizanii trimiterii cât mai rapide în faţa instanţei de judecată a foştilor şi actualilor miniştrii aflaţi în vizorul DNA se exprimă neglijent, spunând că astfel aceştia vor avea ocazia să-şi demonstreze nevinovăţia (când, nu-i aşa?, orice om de bun-simţ ştie că nu acuzatul îşi dovedeşte nevinovăţia, ci procurorii trebuie să-i dovedească vinovăţia), ceea ce s-a întâmplat ieri în Senat prin votarea începerii urmăririi penale a domnilor Şereş şi Păcuraru ar trebui interpretat şi reformulat astfel: cei doi demnitari se pot duce acum în Justiţie pentru a le permite procurorilor să nu le poată demonstra vinovăţia!

Adevărul este că dacă povestea asta cu “demonstrarea vinovăţiei” acuzatului de către procuror sună bine ca principiu juridic, în practică lucrurile stau cu totul altfel. Să ne gândim doar la sensul cuvântului alibi: “dovadă de nevinovăţie rezultată din constatarea că, la data săvârşirii infracţiunii, cel învinuit se afla în altă parte decât la locul săvârşirii ei”. Iar cel care trebuie să şi-l caute şi să-l susţină este tocmai inculpatul. Prin urmare, măcar în privinţa exprimării nu e nevoie de chiar atâta stricteţe.