CA PĂCALĂ

După ce anul trecut, înaintea alegerilor europarlamentare, s-a fript cu ciorba creşterii pensiilor, irosind procente importante din zestrea partidului său drag, PD(-L), deoarece iniţial s-a opus din răsputeri măsurii, Traian Băsescu suflă acum, când se apropie alegerile generale, şi-n iaurtul măririi salariilor din învăţământ, sprijinind cu maxim elan populist cele mai fanteziste cereri.

Nu ştiu ce se întâmplă cu faimosul său fler politic, însă preşedintele a început să acţioneze defazat nu doar faţă de realitate, ci şi în raport cu dorinţele alegătorilor. Dacă în urmă cu un an, mimând responsabilitatea, refuza cam hodoronc-tronc să aprobe creşterea pensiilor, deşi din punct de vedere economic lucrurile mergeau încă pe un făgaş bun, s-a trezit să facă pe campionul pomenilor electorale taman acum, în plină criză mondială, când e de presupus, şi mai ales de sperat, că până şi cei mai naivi dintre cetăţenii de rând înţeleg că nu e deloc momentul. Lucru care ar putea să-l coste o dată în plus!

NEFERICIŢI ÎN... ECONOMIE

Pe vremea când în România era parcă o idee mai rău decât acum, în sensul că inflaţia era menţinută doar prin eforturi deosebite la o valoare exprimată cu două cifre, FMI-ul nu se lăsa niciodată convins că merităm să ne dea mai mult decât prima tranşă, mai curând simbolică, din câte un împrumut de care chiar aveam nevoie, iar toată lumea paria pe intrarea ţării în incapacitate de plată (un soi de faliment de proporţii naţionale), în timp ce politicienii ne spuneau ceea ce pe atunci păreau simple poveşti, pe cât de frumoase, pe atât de utopice, despre intrarea în NATO şi în UE, specialiştii în economie ne făceau şi ei să visăm cu ochii deschişi, explicându-ne cum, pentru a ne apropia cât de cât de nivelul de trai din vest, nu avem nevoie decât de câţiva ani buni cu creştere economică de minimum minimorum 7-8 %.

Ciudat lucru, dar astăzi, când astfel de rezultate sunt obţinute şi chiar depăşite, cam aceiaşi specialişti ne ajută să descoperim subtilităţi nebănuite ale acestei ştiinţe exacte şi fascinante numite economie, îmbogăţindu-ne totodată vocabularul cu termeni tehnici pe care chiar nu-mi amintesc să-i fi auzit folosindu-i în urmă cu 10-15 ani – baremi aşa, ca vag avertisment – cum ar fi “supraîncălzire economică” sau “creştere economică nesustenabilă”, şi cu care ne explică acum de ce tot nu ne e bine! În plus, aflăm cu durere că, după ce pe vremea guvernului Văcăroiu aveam o economie nesănătoasă deoarece se baza pe “producţia pe stoc”, acum e cam la fel de bolnavă pentru că se bazează pe... consum. Cum ar veni, ba produceam da’ nu consumam, ba consumăm da’ nu prea mai producem! A naibii soartă tristă are şi poporul ăsta, vorba cuiva!...

PARADOXALĂ POVESTE DE GROAZĂ PENTRU ADORMIT ALEGĂTORII STUPIZI

Oricât de dibaci ar fi consultanţii politici străini ai domnului Tăriceanu, celor mai experimentaţi şi mai subtili dintre analiştii autohtoni nu le-a putut scăpa perfida strategie a liberalilor de a folosi pretextul creşterii salariilor din învăţământ ca să pozeze demagogic şi populist în salvatorii ţării de la dezastrul economic pe care o asemenea măsură l-ar produce.

Totul a fost pus la cale de la bun început, cu mult sânge rece! Aflându-se, după cum bine se ştie, în cârdăşie cu social-democraţii, liberalilor nu le-a fost deloc greu să-i convingă să depună în Parlament, încă de anul trecut (!), proiectul de lege prin care profesorii se pomenesc, aproape împotriva voinţei lor, cu 50% în plus la salariu, doar pentru a-l tergiversa până în preajma alegerilor de luna viitoare. Temându-se (fără motiv, după cum avea să se demonstreze ulterior) ca nu cumva stratagema să le fie dejucată de mult mai responsabilii şi mai grijulii cu soarta ţărişoarei pedelişti, iar legea să fie, Doamne fereşte!, respinsă, deputaţii liberali au votat chiar ei înşişi în favoarea actului normativ. Odată rezolvat acest punct esenţial al planului, nu le-a mai rămas decât să spere că şi preşedintele va cădea în capcană şi va promulga legea, oferindu-le astfel prilejul să rămână singurii care strigă împotriva creşterii salariilor bugetarilor, atitudine cât se poate de benefică din punct de vedere electoral, după cum ne asigură analiştii amintiţi.

La fel de stupid, dar fără a fi analist politic, un cunoscut... de-al meu încerca să mă convingă cândva că un biet schilod, rămas fără un braţ în urma unei întâmplări cumplite, îşi înscenase de fapt propriul accident pentru a se alege astfel cu un cârlig de fier în locul mâinii, cârlig care se dovedea, ce-i drept, destul de eficient în executarea unor manevre altfel greu sau chiar imposibil de efectuat cu un braţ normal!

EL CU EL

Vineri, Traian Băsescu a promulgat legea privind majorarea salariilor profesorilor, dovedind o dată în plus şi pentru totdeauna că, din punctul său de vedere, atâta vreme cât poate acţiona astfel încât să aibă un cât de mic câştig electoral pentru sine şi pentru PD-L, ţara se mai poate duce şi dracului. Pentru un preşedinte-jucător care, atunci când i-a venit la socoteală, a schimbat cutume şi a reinterpretat paragrafe întregi ale Constituţiei, reuşind, de pildă, să blocheze, în premieră naţională, numirea unor miniştri de către premier, scuza că a fost obligat să promulge o lege deoarece nu există termenul de “nepromulgare” este absolut penibilă!

Nu doar că n-ar fi fost pentru prima oară când şi-ar fi exercitat dreptul de a întoarce o lege la odinioară mult hulitul Parlament al celor 322, dar şi-ar fi putut justifica perfect populist gestul, aşa cum îi stă în obicei, dat fiind faptul că prevederea conform căreia profesorii universitari cu salarii de (zeci de) mii de lei vor beneficia de aceleaşi măriri ca şi profesorii începători, cu salarii de câteva sute, este privită acum (auto)critic până şi de iniţiatorii legii şi de sindicate! Temându-se însă că alegătorii nu sunt suficient de subtili pentru a distinge astfel de nuanţe, a preferat să nu rişte pierderea unor voturi, ci doar stabilitatea economică a ţării!

MAI DEGRABĂ DE RĂU!

Aşa cum anticipam, desele declaraţii publice din ultima vreme ale lui Mugur Isărescu au reuşit să semene, dacă nu panică, măcar confuzie. După ce în urmă cu câteva zile domnia sa ne povestea cu vădită satisfacţie şi mândrie profesională cum BNR a ieşit triumfătoare dintr-o luptă pe viaţa şi pe moartea leului, făcându-i pe cruzii lui duşmani să plece cu coada între picioare şi schelălăind de durere, ca să le fie pe veci învăţătură de minte dacă – presupunând că vor supravieţui după găurile cu care s-au ales în inimile vistieriilor – s-ar încumeta totuşi să mai încerce o dată manevra cu forţarea devalorizării şi-aşa fragilei noastre monede naţionale, ieri mi s-a părut că înţeleg (dar sper să greşesc!), la fel ca şi mulţi dintre analiştii economici, că duşmanii cu pricina erau chiar bănci de pe la noi, de vreme ce acelaşi Isărescu s-a răţoit la ele, avertizându-le să nu-şi transfere pierderile către clienţi, prin mărirea nesăbuită a dobânzilor şi comisioanelor, că de nu...!

Deja parcă nu mai simt aceeaşi bucurie lăuntrică pentru victoria BNR, fiindcă ideea că bănci care continuă să opereze în România, fie ca sucursale ale unora străine, fie ca entităţi de sine stătătoare, au suferit pagube uriaşe în plină criză financiară internaţională, când peste tot în lume băncile se zguduie din temelii, nu mi se pare deloc reconfortantă!

APROAPE CA AI NOŞTRI...

Am auzit analişti politici de pe la noi susţinând că respingerea, în prima fază, de către Camera Reprezentanţilor, a planului prin care statul american aloca 700 de miliarde de dolari economiei aflate în dificultate, a fost o dovadă de maximă responsabilitate din partea aleşilor lor, deoarece astfel nu s-ar fi folosit banii contribuabilului de rând pentru salvarea unor entităţi private, gestionate prost sau chiar fraudulos. În context, se făcea o paralelă cu i-responsabilitatea parlamentarilor noştri, care au votat mărirea cu 50% a salariilor din învăţământ.

Deşi consider intervenţia statului în economie o idee cât se poate de proastă, mie mi se pare că în cazurile de faţă atitudinile deputaţilor de dincolo şi de dincoace de ocean şi de Dâmboviţa au fost identice: şi unii şi alţii au dat dovadă pur şi simplu de populism, votând aşa cum e mai bine pentru ei, din punct de vedere electoral, fără să le pese de consecinţe. Contribuabilul acela american, chipurile ferit de pericolul de a-i fi “risipite” propriile taxe şi impozite adunate la Buget, ar fi fost oricum mult mai lovit de o criză globală încă şi mai gravă dacă nu se alocau cele 700 de miliarde, exact la fel cum profesorii noştri nu vor apuca să se bucure de creşterile salariale decât până când tocmai din cauza unei asemenea măsuri se vor pomeni şi mai săraci odată cu accentuarea inflaţiei. Politicienilor le-a fost însă mai uşor să voteze cum ştiau că şi-ar fi dorit, în ignoranţa lor, alegătorii, decât să-şi bată capul să le explice cum stau lucrurile cu adevărat. Măcar americanii şi-au îndreptat greşeala, şi a doua oară au votat cum trebuie!

SECRETUL TELEVIZIUNILOR

Spre corecta dezinformare a cetăţenilor, posturile TV au mare grijă, atunci când fac vreun reportaj despre neregulile descoperite de autorităţi sau de jurnalişti în câte un magazin, restaurant, hotel etc., să nu fie rostit numele respectivei unităţi, probabil pentru a nu fi acuzate de CNA că fac (anti)reclamă mascată, deşi presupun că orice telespectator ar fi foarte interesat să afle cu precizie care este hotelul cu gândaci în cameră, restaurantul de unde te poţi alege cu salmonela sau magazinul doldora de produse expirate.

Pe de altă parte, chiar ieri, de pildă, în timp ce se vorbea despre nişte amenzi aplicate de Consiliul Concurenţei unor nenumite supermarketuri, pe ecran defilau imagini generice înfăţişând nişte cărucioare albastre, pe care oricine le recunoaşte de la o poştă ca aparţinând lanţului Carrefour (despre care am aflat astăzi din presa scrisă că nici măcar nu făcea obiectul sancţiunilor!). Asta îmi aminteşte de un romancier care, dorind să păstreze secretul în privinţa oraşului unde se desfăşura acţiunea, îl desemna doar prin iniţiala “T”, numai că din trei în trei pagini, probabil pentru a evita repetiţiile supărătoare, îl numea “oraşul de pe Bega”.

AHA...

În tentativa de a se scuza pentru o decizie aberantă pe care de fapt continuă să o considere excelentă, diverşi pesedişti şi pedelişti de frunte sau mai de ceafă spun că “vina” creşterii salariilor din învăţământ cu 50% aparţine în exclusivitate Guvernului liberal, deoarece, pe de-o parte, acceptă să rămână în funcţie cu o susţinere ultraminoritară, iar pe de alta, la momentul când legea cu pricina s-a votat în Parlament, reprezentanţii săi n-au venit în faţa deputaţilor pentru a-şi susţine punctul de vedere, şi anume că nu sunt bani şi că o asemenea măsură va fi dezastruoasă pentru economie.

Aşadar, Guvernul se face vinovat (?!) de o măsură pe care exact aceia care-l acuză o consideră foarte bună (altfel n-ar ţine în continuare morţiş să o aplice), pentru că n-are decât o susţinere de 20% în Parlament, când legea a fost votată în unanimitate, respectiv cu (-)100%, procent pe care nu se poate baza niciun guvern din lume, poate cu excepţia celui din Cuba! În schimb, parlamentarii îşi recunosc, indirect şi fără sinceritate... incompetenţa, de vreme ce admit că ei singurei, judecând cu capetele lor, nu şi-au dat seama că o astfel de majorare, în condiţiile actuale, este absurdă, ci ar fi trebuit să le explice, cu desene şi poze, Guvernul; iar atunci când acesta totuşi a făcut-o, mult prea târziu după părerea lor, tot n-au înţeles, fiindcă iată, niciunul nu dă semne că-şi regretă votul, cu excepţia celorlalţi deputaţi liberali în afară de domnul Ghişe, care se face în continuare mai de râs decât oricine altcineva, declarând cu senină încăpăţânare, la fiecare apariţie, că a procedat bine când a votat o lege proastă!

O POŞTĂ PENTRU DNA

Ce nu înţeleg eu (nici) în toată această poveste cu Piţurcă la DNA, dacă în schimb am înţeles bine că a fost dus numai pentru a i se comunica oficial că a devenit din martor învinuit într-un dosar (!), este de ce respectiva instituţie nu e-n stare de atâta amar de vreme să găsească o modalitate eficientă de a aduce la cunoştinţa “clienţilor” de orice fel ceea ce doreşte. Acum, ori le trimite, pur şi simplu, citaţiile prin poştă – procedeu riscant, chiar şi dacă adresa folosită nu este una la care împricinatul nu mai locuieşte de o viaţă – ori, la extrema cealaltă, îi ia pe sus cu tam-tam, de cele mai multe ori într-un moment şi dintr-un loc cât se poate de nepotrivite, de vuieşte întreaga presă.

De vreme ce, după cum s-a văzut aseară, nu se mai pune problema lipsei de personal, DNA ar putea foarte bine să trimită un funcţionar – fie el procuror, agent, haidamac sau orice or fi fost cei care s-au ocupat de selecţioner – cu o hârtie oficială pe care să i-o înmâneze cetăţeanului şi să-l pună să semneze de primire; dacă e înştiinţare l-a înştiinţat, fără să mai trebuiască să-l târască la sediu, dacă e convocare l-a convocat, fără ca respectivul să mai poată pretinde că nu i-a parvenit documentul. Asta, desigur, dacă DNA-ul ar fi de bună credinţă...

“DINCOLO ERA MAI IEFTIN”

Ca-n bancul cu românul care, după ce şi-a văzut Dacia strivită de un Mercedes, se văita că într-o clipă s-au dus pe apa sâmbetei banii strânşi într-o viaţă întreagă de muncă, făcându-l pe şoferul neamţ să-l compătimească, uşor dojenitor, pentru că-şi cumpărase o maşină aşa scumpă, zilele acestea problema numărul unu a naţiunii este că Poliţia a investit de 5-6 ori mai mult în echipamentul tehnic decât în Loganul pe care a fost montat, de parcă era mai de-nţeles dacă s-ar fi preferat dracului din start o maşină de 100.000 de euro în locul uneia de 10.000, astfel încât dotările aferente să nu reprezinte decât jumătate din preţul ei!

Şi aşa, vigilenţi, câţiva jurnalişti marcaţi definitiv de spotul publicitar cu “dincolo era mai ieftin” au descoperit deja un obscur magazin online – prilej cu care i-au făcut şi reclamă (ne)mascată, stimaţi membri ai CNA – de accesorii auto, unde un triunghi reflectorizant costă cu 1 leu întreg mai puţin decât cele puse pe amintitele Loganuri astfel dovedite, cu argumente irefutabile, a fi supraevaluate! Aştept cu viu interes o iniţiativă care să schimbe Legea achiziţiilor publice şi să desfiinţeze licitaţiile, pentru ca data viitoare tablagiul însărcinat cu înzestrarea maşinilor de serviciu ale Poliţiei să poată colinda, înarmat (şi) cu un cărucior, supermarketurile din ţară, în căutarea celui mai bun preţ!

SINUCIGAŞII

Atât de penibile au fost apariţiile de ieri ale lui Traian Băsescu şi Călin Popescu Tăriceanu în care îşi aduceau reciproc felurite acuzaţii, încât singura circumstanţă vag atenuantă a celor doi ar fi că poate erau absolut sinceri în ceea ce susţineau! Altminteri – având în vedere că în afară de domnul Blaga, care o ţinea gaia-maţu că episodul a demonstrat ce coşcogea bărbat de stat e preşedintele şi cât de iresponsabil premierul, cam toată lumea, de la adversari politici la analişti, i-a tratat deopotrivă cu aceeaşi severitate soră cu dispreţul – din punct de vedere electoral, dacă a fost vorba despre vreo strategie, efectul e dezastruos.

După părerea mea, pe cât de bine le-ar prinde liberalilor şi democrat-liberalilor, în perspectiva apropiatelor alegeri, chiar şi numai zvonul unei refaceri post-electorale a Alianţei DA, pe atât de păguboasă pentru ei este recrudescenţa acestui conflict, perceput de mulţi drept fratricid, din care nu are de câştigat decât PSD, fie şi doar prin aceea că o bună parte dintre foştii votanţi portocalii vor prefera să stea acasă, prea scârbiţi de ceea ce se întâmplă, mai ales acum, pe ultima sută de metri şi lună de zile a legislaturii.

DE BINE SAU DE RĂU?

Dacă cineva mai avea speranţe că până să ajungă şi în îndepărtata de standardele economice occidentale Românie criza mondială va fi deja doar o amintire tristă, prea desele (raportat la discreţia-i obişnuită) intervenţii publice din ultimele zile ale guvernatorului BNR, Mugur Isărescu, care ţine să ne liniştească cu orice preţ şi un aer cam disperat, nu fac decât să i le zdruncine serios; se pare că e într-adevăr groasă!

În plus, cum discursurile sale, transmise în mod neinspirat în direct de unele televiziuni, capătă pe alocuri şi un caracter extrem de tehnic, panica cetăţeanului de rând poate spori. Ieri, de pildă, se referea, la un moment dat, la nu ştiu ce parametru financiar cu denumire alambicată, care era “foarte mare”, fără să fie limpede pentru tot neiniţiatul dacă asta era de bine sau de rău! Să sperăm că de bine...

PER TOTAL, E... PACE!

Ieri, într-o emisiune la Realitatea TV, după trei ore de discuţii despre jurnalism, politică şi raportul dintre ele, pentru a ne convinge că în România presa este cu adevărat responsabilă, şi mai ales prin comparaţie cu clasa politică, Adrian Ursu a adus drept argument faptul că, în ciuda crizei economice mondiale, la noi nu a căzut nicio bancă, deşi ar fi fost la-ndemâna şi degetul mic al oricărui ziar sau post de televiziune să provoace aşa ceva!

Dincolo de neînsemnatul amănunt că, taman la Realitatea, o crainică repeta zilele trecute cu pasiune (“vă reamintim...!”) că dintr-o bancă autohtonă (nenominalizată, e drept) s-au scos “conform unor informaţii” nu ştiu câte milioane de euro într-o singură zi, afirmaţia domnului Ursu este la fel de corectă şi de sofistică precum aceea că şi politicienii noştri sunt foarte responsabili deoarece, iată, nu ne aflăm în conflict militar deschis cu nicio ţară vecină.

SALARIILE SUNT OK - BENEFICIARII LOR, NU

De câteva zile, practic întreaga presă a căşunat, ca la un semnal, pe salariile unor funcţionari plătiţi dintotdeauna regeşte de la Buget, dar care, din păcate, devin subiecte de primă pagină doar din când în când, în momente dinadins alese ca din întâmplare în campaniile electorale, ca să se bucure tura viitoare şi ceilalţi de fix aceleaşi privilegii, indexate corespunzător cu (cel puţin) rata inflaţiei.

Din punctul meu de vedere, problema nu constă în nivelul acestor salarii, ci în felul cum sunt “selectate” personajele, de cele mai multe ori bizare, care le primesc. Adică, aş înţelege dacă statul român ar fi chiar şi mai generos cu nişte angajaţi supercalificaţi, manageri sau experţi de renume mondial în domeniile respective, desemnaţi în urma unor concursuri internaţionale, dar nu cu diverşi clienţi politici care s-au remarcat doar prin incompetenţa probată în funcţiile anterioare din care au fost schimbaţi, şi al căror merit principal este că au culoarea adecvată la carnetul de partid. Nici măcar explicaţia conform căreia un salariu mare e menit să-l ferească de şpagă şi alte ispite pe cel care-l primeşte nu ţine, de vreme ce, teoretic, doar de-aia avem un DNA atât de apreciat până şi la Bruxelles, nu?

IMPOSIBILA DEMISIE

Aşa cum, într-un anturaj dominat de mitocănie şi fariseism, orice om bine-crescut, dacă nu vrea să fie privit ca un excentric şi chiar să aibă de suportat consecinţe dintre cele mai neplăcute, trebuie să se adapteze şi să renunţe la comportamentul de bun-simţ, în lumea politică românească, actualului guvern îi este practic refuzat singurul gest de normalitate în acest moment, după toată nebunia declanşată de opoziţia sprijinită de sindicate, sau invers, şi anume demisia.

Fără îndoială că toţi aceia care până acum îi cereau de cel puţin trei ori pe zi să facă asta, de la jurnalişti şi analişti până la lideri ai partidelor adverse, vor sări să-l acuze de iresponsabilitate, pentru că în plină criză economică mondială “aruncă ţara în haos”, “dezertează”, “preferă să ţină cont de calculele electorale” şi aşa mai departe... Iar PNL ar fi o victimă sigură la alegeri, mai ales că a apucat deja să-l desemneze drept candidat la funcţia de premier pe cel în exerciţiu, domnul Tăriceanu, care, pe bună dreptate, după o demisie nu va mai putea convinge pe nimeni că este numai bun pentru încă un mandat!

POMENILE CELORLALŢI

Convins că numai incompetenţa şi reaua-voinţă a actualului guvern liberal stau în calea fericirii profesorilor, Cezar Preda dă, pe unde apucă, asigurări că PD-L a găsit soluţia prin care, odată ajuns la guvernare, să poată asigura imediat creşterea cu 50% a salariilor din învăţământ, socotită de domnul Preda cât se poate de firească(?!): renunţarea la... (celelalte) pomeni electorale!

În viziunea sa, cea mai scandaloasă dintre ele, şi care ar trebui blocată neîntârziat, o reprezintă banii daţi de cabinetul Tăriceanu către localităţile controlate de PSD şi PNL. La drept vorbind însă, oricât de subiectiv ar fi repartizate, asemenea fonduri sunt folosite, chiar dacă şi cu vădite scopuri electorale, pentru niscai investiţii – o şcoală zugrăvită, o uliţă asfaltată, o conductă de apă trasă – nu aruncate pe salarii care să alimenteze mai degrabă inflaţia decât familiile profesorilor.

O PESEDISTĂ, NIŞTE SINDICALIŞTI ŞI UN FEL DE ARITMETICĂ

După ce zilele trecute fosta ministresă a Educaţiei, pesedista Ecaterina Andronescu, făcea pe degete o socoteală aiuritoare, de preşcolar, scăzând din cei 50% cu care ar trebui să crească salariile profesorilor 9% deja aprobaţi de Guvern, 9% inflaţia pe anul acesta (inflaţie acoperită tocmai de cei 9% anteriori!), vreo 21% cât ar fi trebuit, conform nu ştiu cărui acord, să crească salariile... anul viitor, şi ajungând astfel la concluzia că de fapt toată discuţia se poartă în jurul unei creşteri de doar... 10% (iar dacă mai scădea şi inflaţia de la anul, cum fac unii sindicalişti, i-ar fi ieşit că profesorii trebuie să vină cu bani de-acasă!), astăzi sindicatul “Spiru Haret”, condus de un foarte guraliv domn Nistor, a depus la DNA o plângere penală împotriva câtorva membri ai Cabinetului pentru că refuză să pună în aplicare o lege adoptată de Parlament (dar care n-a fost nici promulgată de Preşedinte, şi cu atât mai puţin publicată în Monitorul Oficial!) şi pentru că dezinformează populaţia pretinzând că e vorba despre o creştere salarială de 50%, când în realitate ar fi de numai... 45%!

Pentru adevărata informare corectă a cetăţenilor, legea aprobată de Parlament prevede de fapt o creştere cu... 54% (şi cu 74% pentru profesorii universitari), domnul Nistor ajungând la acel 45% după ce a scăzut şi el, hodoronc-tronc, cei 9% conveniţi anterior cu Guvernul. Cum însă aritmetica (şi nu numai) învăţată de DNA este aceea predată la Cotroceni, miniştrii acuzaţi pot avea surprize mari în zilele următoare...

LA MAL, ÎN VAL...

Aflat în pericol să se înece la malul mandatului în valul pomenilor electorale proprii şi mai ales ale mărinimoşilor pe banii lui adversari politici – pomeni pe care se străduieşte acum, tardiv şi cam degeaba, să le stopeze, spre disperarea alegătorilor nerăbdători să-şi demonstreze maturitatea atinsă după aproape 20 de ani de democraţie votând (tot) cu cine promite mai mult – guvernul îşi vede contestate şi realizările cu care doar în urmă cu câteva zile se lăuda de duduia economia, inclusiv de către analişti cu pretenţii de echidistanţă.

Asta e, pe undeva, ca şi cum un om care se lăuda alaltăieri că este sănătos tun, iar pe care ieri l-a lovit autobuzul, ar fi acuzat că a minţit cu neruşinare, câtă vreme, iată, drept dovadă irefutabilă, azi a ajuns să zacă pe un pat de spital! E drept că şi omul nostru a cam umblat pe mijlocul drumului...

GHICITOARE ADEVĂRATĂ

Pornind de la premisa că în România presa nu este interesată decât de veştile proaste, pe care de multe ori, atunci când nu le are, nu ezită să le scornească sau măcar să le determine, ce concluzie ar trebui să tragă un telespectator avizat, care, în contextul crizei economice mondiale, vede la un moment dat pe ecranul televizorului său pornit fără sonor pe un post de ştiri, la patru ore de la deschiderea unei burse, următorul titlu: “Bursa a deschis astăzi cu o scădere de 5,3%”; în ultimele patru ore, bursa a mers mai bine sau mai rău?


Răspuns: evident că mai bine, altminteri, dacă la momentul transmisiei, scăderea ar fi fost, să spunem, de 7,5%, acesta ar fi fost titlul, cu sau fără mesaje auxiliare gen “ultima oră”, “news alert” sau “breaking news”. De vreme ce ştirea cea mai proastă, şi deci singura care merită subliniată (indiferent de consecinţe!), este cea din urmă cu patru ore, e clar că după aceea lucrurile s-au îndreptat.

DESPRE FUNIE ÎN CASA SPÂNZURAŢILOR...

De parcă PD-L ar fi propus pentru postul de premier vreun tinerel gen Cristian Boureanu, Raluca Turcan sau, de ce nu?, pe Elenea Udrea în persoană, cel mai sărman cu duhul şi simţul ridicolului dar mai dotat cu al umorului involuntar politician autohton, Emil Boc, s-a trezit făcând un fel de glumă demnă de el însuşi, spunând că Mircea Geoană şi Călin Popescu Tăriceanu fac parte din “muzeul antichităţilor României politice”. Probabil că micul lider pedelist n-a vizitat şi încăperile din fundul muzeului, unde cu siguranţă ar fi dat peste figurina de ceară, ponosită şi plină de praf a prim‑ministrului confiscator de valută, din vremurile când ţara era încă bântuită de hoardele popoarelor migratoare venite tocmai din Valea Jiului, Theodor Stolojan.

Ca dovadă că şi asupra domnului Stolojan anii tranziţiei au lăsat urme este faptul că a început să-l cam lase memoria. Joia trecută, prezent aproape concomitent în două studiouri diferite de televiziune, dânsul îşi amintea numai cât de ticăloşi erau PSD-ul şi Ion Iliescu din perioada 2001-2004 şi îşi exprima uimirea că liberalii au putut să dea acum mâna cu asemenea duşmani, în schimb a fost nevoie să i se pună, în ciuda protestelor sale, un foarte elocvent filmuleţ pentru a-şi aminti vag, ca prin ceaţă, cu câtă preţuire şi entuziasm vorbea în 1996 despre... aceiaşi Ion Iliescu şi PSD (numit, încă, PDSR), mult mai comunistoizi şi “nereformaţi” pe atunci, şi care, evident nu datorită lui, tocmai erau pe cale să ne scutească măcar pentru patru ani de prezenţa lor în fruntea bucatelor!

MULŢIMEA VIDĂ

Scor nul, 0-0-0, între PNL, PSD şi PD-L, care au aprobat în unanimitate creşterea salariilor din învăţământ cu procente de ani ’90, într-o voioasă lipsă de responsabilitate şi pornind de la premisa absolut corectă că şi electoratul este cel puţin la fel de prost, astfel încât ar fi sancţionat inevitabil la alegeri pe oricine ar fi îndrăznit să se opună. Desigur, dacă politicienii noştri n-ar fi la nivelul scorului amintit, şi de vreme ce beneficiile electorale oricum se anulează reciproc, ar fi putut acţiona tot într-o manieră monopolistă, dar de sens contrar, refuzând în bloc să accepte aberantele revendicări sindicale.

Aş fi totuşi curios să văd dacă, în cazul în care, într-o tesărire de luciditate, Guvernul ar găsi o modalitate de a împiedica aplicarea legii adoptate de Parlament, analiştii economici şi jurnaliştii care ţipă acum împotriva ei, avertizând, pe bună dreptate, că ar putea atrage consecinţe economice dezastruoase, vor porni o amplă campanie de presă, cu emisiuni zilnice la televiziune, articole în ziare etc., prin care să explice cât de înţelept este un asemenea gest, altminteri sinucigaş din perspectivă electorală. Am serioase dubii...