UN AN NOU FERICIT!

MAREA BÂJBÂIALĂ

Avalanşa de întâlniri “informale” ale Cabinetului Boc (pardon de expresie), din ultimele zile, la care apar, mai mult sau mai puţin inopinat, diverse personagii, precum Traian Băsescu însuşi sau Mircea Geoană, îmi creează impresia că oamenii aceia n-au încă nici cea mai vagă idee despre ce trebuie făcut în materie de guvernare. Se adună cât mai mulţi, cât mai des, dar ezită să ia decizii tranşante, oficiale, încât parcă-i şi aud discutând între ei:
– Mă Emile, cum facem, le dăm sau nu ăia 50%?
– Ştiu şi eu? Stai că vine acum Traian, să vedem ce zice şi el.
– Da, l-am chemat şi pe Mircea, că el cică să nu le dăm că după aia nu mai are el bani pentru cosmonaut.
– Ştiu, da’ se supără rău Katy.
– Atunci, Mariane, poate facem cumva şi luăm de la indemnizaţia pentru mămici.
– Auziţi, da’ pe Mugur l-a sunat careva? Că ăsta le mai are, cât de cât...

PARANOIA-I BOALĂ GREA!

Şi incurabilă.

Aseară, la emisiunea “Naşul”, Traian Băsescu ne-a povestit cum a dejucat el planurile nu se ştie sigur cui de a crea o (altă) monstruoasă coaliţie cu nu se ştie sigur cine, care ar fi trebuit să fie anunţată nu se ştie sigur când, dar sigur anticonstituţională. Pentru că nu s-a întâmplat nimic din toate astea, rezultă că a fost genial ca de obicei.

***

Cu câteva ore mai devreme, tot el mărturisise cât este de mulţumit că România are acum cel mai puternic guvern din ultimele două decenii, deoarece numai o asemenea entitate poate lua... nu se ştie sigur ce fel de măsuri de reformă (?) radicale, de unde reiese că, indiferent la ce se referea, singurii care se opuneau erau liberalii şi ungurii, care stricau astfel consensul naţional. Sună înspăimântător, dar în concepţia preşedintelui principala calitate a unui guvern trebuie să fie forţa, nemaicontând nici măcar cine intră în componenţa lui. Cum ar veni, până şi un guvern fascist sau comunist (nicio aluzie!), dacă e puternic, e preferabil unuia democratic, dar slab! Brrrr...

PRIMUL ŞOBOLAN PĂRĂSEŞTE CORABIA LIBERALĂ!

Cătălin Predoiu rămâne ministru al Justiţiei.

SĂRBĂTORI FERICITE! (CĂ DUPĂ AIA...)

Cunosc cel puţin o mână de oameni pe care criza economică internaţională – care, conform unor jurnalişti bine informaţi, ne va lovi începând fix de joi 1 ianuarie, iar după alţii, mai simţitori, ne va cruţa până după Sfântul Ion, când, conform datinei străbune, românul îşi încheie sărbătorile de iarnă – îi va face cu adevărat fericiţi: analiştii economici născuţi din stirpea Casandrei, sub zodia paharului pe jumătate gol, care de când se ştiu n-au altă treabă decât să prevestească venirea apocalipsei (la originea căreia, în viziunea lor, se află, desigur, politicienii români).

Dacă până şi ceasurile stricate arată de două ori pe zi ora exactă, vor fi având şi ei dreptate măcar o dată-n viaţă, măcar cât negru sub unghie.

GUVERNUL NĂSTASE-TĂRICEANU 1...

... e gata! Scapă cine poate!

Din Guvernul Năstase cel puţin, singurul care lipseşte e Năstase. Toţi ceilalţi pesedişti ai lui, în schimb, se pare că acum sunt nepătaţi şi competenţi. Atunci ce dracu ne-o fi trebuit de i-am dat jos în urmă cu 4 ani?!

ÎN CRIZE

De câte ori apare pe la televizor Bogdan Chirieac, vorbind cu vocea gâtuită de spaimă despre criza economică de dimensiuni catastrofale care ne va lovi – atât de catastrofale încât, de fapt, “nici nu ne putem imagina ce ne aşteaptă” – parcă îl şi văd izbucnind deodată în lacrimi, prăbuşindu-se la pământ şi urlând cu disperare: “o să muhuhuriiim cu tooţiii!”. Şi totuşi, spre surprinderea şi chiar dezamăgirea multora ca el, am convingerea că vor exista şi supravieţuitori.

Desigur, criza mondială e un pretext perfect pentru noii guvernanţi: dacă lucrurile vor merge prost, e din cauza ei, dacă vor merge mai puţin prost, e pentru că au reuşit să o evite; orice s-ar întâmpla, cei care scapă cu viaţă le vor fi cu atât mai recunoscători cu cât le-a fost mai bine băgat în cap că s-au aflat în mare pericol.

VAI DE TELEFONUL MEU MOBIL!

Conform ciornei (?) programului de guvernare al coaliţiei PSD-PD(L), scăderea TVA-ului pentru produsele alimentare de bază la 5% va fi însoţită de creşterea la 25% a TVA-ului pentru articolele de lux, ceea ce, din punctul meu de vedere, înseamnă că o măsură al cărei singur efect concret este diminuarea drastică a veniturilor bugetare va fi “compensată” de una care... va duce la diminuarea şi mai drastică a veniturilor bugetare, pentru că, în primul caz, oameni fiind, indiferent cu cât se va ieftini de pildă pâinea, nu vom putea creşte consumul de patru ori pentru a lărgi astfel baza de impozitare şi a acoperi pierderile, iar în cel de-al doilea, dacă mă întrebaţi pe mine, care aveam de gând să-mi schimb telefonul mobil cu unul nu neaparat mai performant, dar măcar proiectat şi fabricat în secolul acesta, statul ar putea mări TVA-ul de la 19% şi la 85%, şi la 200%, nu doar la 25%, pentru că nu-mi va mai stoarce nici măcar un sfanţ, fiindcă pur şi simplu voi fi nevoit să mă mulţumesc în continuare cu scorojitul meu obiect de muzeu, care la urma urmelor funcţionează aproape bine. Desigur, dacă în schimb TVA-ul la articolele de lux (presupunerea că telefoanele mobile, aparatele foto, televizoarele etc. s-ar număra printre ele îmi aparţine, pentru că deocamdată n-au fost precizate) ar fi scăzut la un 15%, mi-aş fi cumpărat două – spre întreita bucurie a noului ministru de finanţe, a comerciantului şi din nou a ministrului de finanţe care ar lua bani şi din TVA şi din impozitarea unui profit mai mare al comerciantului –, că mai am o cartelă şi de la altă companie.

Despre iaht şi Maybach, poate data viitoare...

GREAUA MISTIFICARE

Corlăţeni, diaconeşti, zgoni, mironi, androneşti, hrebenciuci, iar diaconeşti, geoane, nicolici, oprişani, ponţi, diaconeşti din nou (ăştia par chiar mulţi, că mereu e câte unul pe la televizor) pretind că guvernarea liberală din ultimul an şi jumătate nu ar fi fost posibilă fără o susţinere, discret netransparentă, dar conştient asumată în urma unor negocieri de culise, din partea PSD. În această... lumină, social-democraţii se dovedesc a fi maeştri emeriţi ai artei teatrale, dacă ne amintim cât de aproape de reuşită a părut să fie moţiunea de cenzură de anul trecut, iniţiată tocmai de ei! În sfârşit...

Pe de altă parte însă, aceiaşi corlăţeni, diaconeşti etc. deja tună şi fulgeră, din postura de potenţiali viitori miniştri, acuzând greaua moştenire pe care a lăsat-o... nimeni altul decât guvernul acela liberal pe care l-au sprijinit! Să fie aceasta o formă grosolan mascată de sinceră autocritică? Sau, mai degrabă, congenitala lor înclinaţie spre mistificare şi fugă de răspundere?

DE CE S-A RETRAS STOLOJAN

Dacă, mai ales după ultimii 2-3 ani, mi-ar mai fi rămas o urmă de respect pentru el, aş fi spus că de jenă, fiindcă a înţeles, cu mintea românului cea de pe urmă, cam în al paişpelea ceas, că rolul care i se încredinţase era acela de cârpă în mâna lui Traian Băsescu. Aşa însă... n-am nicio explicaţie; sau prea multe, toate la fel de plauzibile...

Cât despre Emil Boc... Este dovada vie că se putea şi mai rău!

SCURTĂ IEŞIRE DE SUB MASĂ

Dincolo de senzaţia mea proprie şi personală că prin istorica reîntregire a FSN am plonjat în plin coşmar politic recurent, şi de disperarea, la fel de personală, că (nici) de data asta nu ne vom mai trezi prea curând, se poate lesne şi obiectiv observa că, după ce am avut parte de o guvernare anormal de minoritară, cu vreo 20% susţinere în Parlament, am intrat într-o anormalitate egală, dar de sens contrar şi mult mai periculoasă, în care opoziţia are cam tot atât.

Mai puţin în glumă şi mai mult în serios, aştept însă cu viu interes clipa în care pedeliştii şi “tonomatele” lor cu jetoane de plastic (că alea “cu ieuro” sunt la ceilalţi) din presă vor ajunge la concluzia că lucrurile nu sunt deloc aşa cum par şi că de fapt opoziţia, din cauza uneltirilor lui Patriciu, este suţinută “pe sub masă”, “netransparent”, de acelaşi PSD care până acum susţinuse în exact aceeaşi manieră... guvernul liberal!

RĂII RĂILOR

După ce în ultimii doi-trei ani au fost înfieraţi cu mânie capitalistă, înjuraţi şi blestemaţi de te miri cine că au trădat idealurile dreptei, zilele acestea liberalii sunt puşi încă o dată la zid, şi mai dihai, de aceiaşi, pentru că, deşi răi cum nu s-a mai pomenit, ar fi fost totuşi numai buni de o guvernare tot de dreapta, alături de PD-L, însă nedorind să o întregească fericit cu amărâtele lor de 18 procente s-au dovedit a fi încă şi mai mârşavi decât culmea mârşăviei pe care ai fi zis că deja o atinseseră. Ei bine, nu încă, ci de-abia acum. Deşi niscai firave speranţe pentru guvernarea aceea de dreapta la care totuşi să participe şi ei – haideţi măăi, vă rugăăm nooi frumooos – parcă ar mai fi...

***

Viorel Hrebenciuc se dă mare salvator al PNL, pretinzând că dacă n-ar fi fost el şi colegii săi mai puţin rozalii din PSD, s-ar fi adoptat un sistem electoral de-ăla rău, a la Băsescu, de n-ai mai fi prins picior de liberal prin Parlament. Pe jumătate afirmaţia lui face oarece sens, dar pe jumătatea cealată e o minciună sfruntată prin omisiunea unui detaliu mărunt dar esenţial, şi anume că la vremea când se dezbătea adoptarea unuia sau altuia din sistemele de vot uninominal, optându-se până la urmă pentru cel de acum, PSD-ul însuşi figura prin sondajele de opinie cu cel mult 20%, în timp ce PD-L-ul zburda pe la 45-50%, ceea ce l-ar duce pe orice om cu scaun la cap la concluzia că de fapt pesediştii îşi păzeau propriile zone dorsale şi îi cam durea tot acolo de ale liberalilor.

***

Apropo de Hrebenciuc, dacă timp de aproape doi ani au respins cu vehemenţă şi pe alocuri chiar indignare orice acuzaţie că ar fi avut o înţelegere “pe sub masă” cu liberalii pentru a-i ajuta să rămână la guvernare, pesediştii strigă acum peste tot că aşa a fost, şi că ingraţii lor aliaţi i-au trădat după alegeri, refuzând să continue şi la lumină, încă patru ani, fructuoasa colaborare, pe care de altfel nici n-o recunosc. Indiferent care este adevărul adevărat, tare aş vrea să ştiu şi eu când au minţit cu neruşinare pesediştii: acum (singuri) sau de-a lungul celor doi ani (cot la cot cu liberalii)?

BA DA!

“Nu sunt nici idiot, nici idealist, nici extremist, nici orbit de principii sau de pasiuni.”

Aşa îşi începe Mircea Cărtărescu ultimul editorial. Alte comentarii, în afara celui din titlu, sunt de prisos...

PIC ŞI BOC

Două dintre cele mai caraghioase personaje politice autohtone – Emil Boc şi Mircea Geoană – şi-au dat mâna peste ţară, fiecare interpretând “voinţa electoratului” după cum i-a venit la socoteală într-un moment sau altul.

Astfel, imediat după difuzarea primelor exit-poll-uri, domnul Boc a descifrat-o cu uşurinţă şi fără urmă de echivoc ca fiind aceea de se constitui o guvernare de dreapta, PD-L-PNL-UDMR. Zis şi... nefăcut. Domnul Geoană, în schimb, a recepţionat, cu aceeaşi siguranţă de sine, două mesaje... opuse: mai întâi, a văzut dorinţa fierbinte a alegătorilor de a se păstra “o anumită continuitate”, adică un îndemn clar către PNL şi UDMR de a colabora în continuare, chiar mai strâns, cu PSD-ul care până acum le-a sprijinit la guvernare numai din Parlament; vreo două zile mai târziu, a înţeles, dimpotrivă, că poporul a optat pentru schimbarea vechiului regim PNL-UDMR cu unul nou-nouţ PD-L-PSD, motiv pentru care se simte obligat să-i trimită pe maghiari în opoziţie, în virtutea sănătosului principiu al alternanţei la putere. Vom vedea ce mai urmează...

ŞTERS DE PRAF, CA NOU-NOUŢ...

...Theodor Stolojan – prim-ministru! Pentru un mandat întreg, după cum a ţinut să sublinieze Traian Băsescu. Lucrurile merg din ce în ce mai bine pentru PSD! Urmează probabil acceptarea UDMR în guvern.

De altfel, chiar mă întrebam cum s-ar putea concretiza – din punct de vedere constituţional, mai ales – ideea aceea creaţă cu alternanţa la conducerea executivului: După doi ani, partidele de la putere introduceau moţiune de cenzură împotriva propriului cabinet (că PNL şi-aşa n-are destui parlamentari), o votau şi schimbau premierul? Sau era vorba numai despre o simplă demisie, eventual cu păstrarea tuturor celorlalţi miniştri? Pe de altă parte, PD-L-ul e oare conştient ce ar înseamna să aibă premierul în primii doi ani, cei – nu-i aşa? – de criză, iar în următorii doi, poate prosperi, să vină unul pesedist, tocmai la timp pentru a pregăti şi alegerile locale şi generale din 2012, cu campanii electorale şi pomeni cu tot?! Negocierile continuă...

STRUGURII ERAU... ROŞII

Nu doar că aş fi fost tentat, dar mi-ar fi şi plăcut mult să cred că atitudinea PNL din ultimele zile a fost aproape exemplară: refuzarea oricărui compromis cu vreuna din cele două mari grupări feseniste – PD-L şi PSD – şi asumarea cu demnitate a statutului de partid de opoziţie, dacă nu-i sunt acceptate condiţiile de a-şi impune premierul şi programul de guvernare. Când colo, constat, din declaraţiile dezamăgitorului, o dată-n plus, Crin Antonescu, că singurul motiv pentru care nu s-a încheiat o alianţă... PSD-PNL este acela că social-democraţii practic au trădat, sucindu-se, efectiv peste noapte, după ce obţinuseră de fapt concesii majore din partea liberalilor, inclusiv funcţia de premier!

În aceste condiţii, îmi pare nespus de rău să recunosc, dar Traian Băsescu este cât se poate de îndreptăţit să forţeze o alianţă a propriului său partid favorit cu acelaşi PSD, nici mai odios nici mai inocent decât ar fi fost dacă s-ar fi înfrăţit cu PNL. Chiar n-ar fi avut de ce să asiste impasibil cum PD-L – la urma urmelor formaţiunea cu cele mai multe mandate în viitorul Parlament – este lăsat în opoziţie de “o nouă coalizare a celor 322... ”, aşa cum probabil că ar fi spus domnia sa.

BINE AŢI VENIT ÎN CONGO!

Motto: Ţineţi minte cinci cuvinte: e mai rău ca înainte!


Sincer vorbind, nu sunt tocmai convins că liberalii au făcut bine refuzând să intre la guvernare alături de PD-L şi lăsând astfel calea deschisă către înţelegerea dintre PD-L şi PSD. Adică, e o atitudine foarte nobilă din partea lor să joace rolul partidului consecvent şi principial pe o scenă politică doldora de trădări, infamie şi meschinării, dar asta au făcut cândva şi ţărăniştii, fără să le fi folosit prea mult nici lor şi nici electoratului pe care îl reprezentau şi care l-a lăsat baltă cu prima ocazie. Personaje stranii (inclusiv din presă) care în urmă cu 10 ani se numărau printre talibanii PNŢ sunt astăzi fervente susţinătoare ale lui Traian Băsescu şi ale PD-ului!

Problema nu e doar că eu unul mă simt fix ca-n 1990, cu un FSN de 66% din voturi (ba chiar mai mult astăzi!) şi o opoziţe destul de firavă şi pe cale de a se debiliza în continuare prin dezertări individuale şi în grup. Mi-e însă teamă de (mult) mai rău! Ca adept al unei republici parlamentare (în lipsa monarhiei constituţionale), 19 ani a trebuit să mă mulţumesc cu o republică aproape semi-prezidenţială, care acum este în mare pericol de a se transforma într-una de-a dreptul prezidenţială prin pohtele reunite ale lui Băsescu şi ale noilor săi tovarăşi (de drum). Bomboana de pe colivă: Parlament unicameral, specific unor ţări minuscule, ex-sovietice sau bananiere! Despre ameninţarea care planează asupra PNL, de a dispărea la viitoarele alegeri, în urma adoptării unui sistem de vot uninominal “pur”, majoritar, într-un tur sau două, dorit de tot mai multe voci din PSD, PD-L şi societatea civilă, am mai scris.

În fine, mă gândesc cu groază cum va arăta în următorii ani presa, împărţită desigur, echitabil şi democratic, între cea pro-guvernamentală PD-L+Băsescu (Evenimentul Zilei, Cotidianul, România liberă, B1, Realitatea TV etc.) şi cea pro-guvernamentală PSD+PC (Jurnalul Naţional şi Antenele de la 1 la câte or mai fi). Pentru că, deh!, oligarhii liberali, dacă nu lipsesc cu desăvârşire, fie se ocupă de altceva, fie fac pe mogulii de presă neimplicaţi în politica redacţională de la “Adevărul”.

SICTI-PLICTI PRONOSTIC

Fără să fie neapărat vorba de scârbă în sensul acela pentru care prezenţa la vot a fost de sub 40%, în ultima săptămână mi s-a tăiat de politică mai rău decât în toţi cei 19 ani de după Revoluţie. Cum discuţiile despre formarea noului guvern sunt o combinaţie de bursa zvonurilor cu cea a pariuriurilor, mă voi rezuma şi eu la a-mi da cu presupusul, pronosticând că azi-mâine Traian Băsescu va propune un guvern PD-L-UDMR, sprijinit de grupul parlamentar al minorităţilor şi de cine se mai nimereşte, argumentându-şi decizia pe faptul că din negocierile între partide nu s-a degajat nicio (altă) majoritate.

Surpriza ar putea veni din nominalizarea lui Theodor Stolojan pentru funcţia de prim-ministru. Astfel, preşedintele le-ar demonstra, chipurile, cârcotaşilor că ţine cont de propunerile venite din partea partidelor (mai precis ale partidului, dar... în fine) şi nu face chiar cum îl taie capul. În plus, PD-L s-ar alege şi cu o oarece aură de consecvenţă, deoarece, iată, şi-ar ţine promisiunea din campania electorală şi i-ar contrazice pe cei care-l socoteau pe domnul Stolojan un biet “iepure”. Iar dacă guvernul alcătuit de acesta va cădea în Parlament (ceea ce nu-i deloc exclus), pagubă-n ciuperci! Cu adevărat important va fi următorul.

PATRICIU CONTINUĂ SĂ FIE ÎN TOT ŞI-N TOATE!

Eu nu spun că Traian Ungureanu este absolut cretin, pentru că nici n-ar fi frumos din partea mea şi nici nu mi-aş permite. Recunosc însă că n-am reuşit să-mi dau seama cu precizie dacă nu cumva chiar aşa este, sau doar are un tip de umor foarte subtil.

Într-un articol scris pe un ton glumeţ, cel puţin în prima lui parte, cel puţin aparent, cetăţeanul, după ce debitează teoria, uşor de anticipat, conform căreia dacă PD-L se va alia cu PSD o va face pentru că nu a avut încotro, fiind absolvit astfel de orice fel de vină, inclusiv morală, o completează cu un fel de demonstraţie din care ar reieşi că adevăratul artizan al refacerii FSN este nimeni altul decât... Dinu Patriciu! M-aş fi şi mirat ca odiosul oligarh, atât de urât de masele largi populare de putred de bogat ce este, să dispară, aşa, deodată, din capul răutăţilor, odată cu eventuala intrare a liberalilor în opoziţie. Sau atâta vreme cât mai sunt ziarişti paranoici în România.

ŞI DACĂ AR FI FOST O DATĂ CA NICIODATĂ...

Ori de câte ori ne explică în ce fel (strâmb) înţeleg ei Constituţia României în privinţa desemnării premierului de către preşedinte, pedeliştii încearcă să ne prostească în faţă, făcând o distincţie foarte clară şi perfect inexistentă între situaţia când un partid obţine majoritatea absolută în Parlament şi aceea când nu există un astfel de câştigător. Vezi Doamne, dacă un partid ar deţine 50% +1 din numărul mandatelor, el ar avea într-adevăr dreptul să desemneze ce candidat pofteşte, iar preşedintele ar fi practic obligat să-l accepte, în timp ce – cum devine cazul acum – dacă nu există un astfel de partid, preşedintele, după consultări (de kiki) cu toate formaţiunile, poate pune cam pe cine are el chef.

Ei bine, iată articolul cu pricina (103, alin. 1): “Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament, ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament”. Aşadar, nicio distincţie: tot “desemnează”, tot “candidat”, tot “în urma consultării”, indiferent dacă este vorba de “partidul care are majoritatea absolută”, ori “a partidelor reprezentate în Parlament”. Vestea bună pentru pedelişti şi proastă pentru oricine altcineva este deci că, la o adică, judecând strict după litera Constituţiei, preşedintele ar fi putut avea şi faţă de un partid învingător – nu doar cu 50% +1, ci şi cu 80%! – aceeaşi atitudine discreţionară: îl consultă de formă, află pe cine ar dori acesta să pună premier şi, într-un final nefericit, îl pune tot pe Stolojan, Boc, Videanu, Blaga...

MAI MULT ÎNSEAMNĂ MAI PUŢIN!

Singura scuză pentru felul bizar în care se face redistribuirea mandatelor în actualul sistem de vot uninominal – astfel încât candidaţi ieşiţi pe primul loc în colegiile lor, cu 49% din voturi, pierd în favoarea unora de pe locul 3 cu 15-20% – era aceea că la nivel naţional se va asigura reprezentativitatea corectă, adică fiecare partid să aibă în Parlament o pondere proporţională cu cea dată de votul popular (X% din voturile alegătorilor = X% din numărul total de mandate). Nu ştiu însă cum s-a întâmplat că, după toată această harababură cu premeditare, partidul care a câştigat la vot (PSD) s-a pomenit cu un număr mai mic de mandate decât cel de pe locul doi (PD-L), prilej de şi mai mare confuzie!

Mai mult decât atât, dincolo de procente (foarte apropiate), diferenţa efectivă de voturi în favoarea PSD este de peste 50.000 la Camera Deputaţilor şi 40.000 la Senat. Ori, în condiţiile în care în multe colegii s-au obţinut chiar victorii de peste 50% cu doar 10-12 mii de voturi la Cameră, şi 15-20 de mii la Senat, reiese că PSD ar fi avut dreptul la cel puţin 4-5 deputaţi şi 2-3 senatori în plus faţă de PD-L! În schimb, are unul, respectiv doi... în minus! Păi cum vine asta, domnule Pîrvulescu?!

PRAF ÎN OCHII FRAIERILOR

Conform unei ştiri date “pe surse” de Mediafax, un guvern PSD-PD-L era, dacă nu gata copt, măcar bine rumenit încă dinainte de a se desfăşura alegerile, Miron Mitrea urmând să fie premier în cazul victoriei PSD, iar Vasile Blaga în cel contrar, cu Mircea Geoană ceva preşedinte de Senat.

Indiferent dacă e într-adevăr aşa, sau varianta fericitei reîntregiri a marii familii feseniste, la tradiţionalul scor de 66-67%, a apărut mai recent, este limpede că discursul pedeliştilor, care în mod perfect ipocrit o ţin gaia-maţu’ că ar prefera o alianţă cu PNL, are menirea de a-i îmbârliga pe vajnicii reprezentanţi ai societăţii civile portocalii, cărora PSD-ul continuă să le pută din cale-afară şi care vor găsi astfel o scuză numai bună pentru alianţa chipurile contra naturii dintre PSD şi PD-L (după ce până acum liberalii erau trădătorii idealurilor dreptei!) în faptul că PNL se încăpăţânează să pună condiţii “exagerate” pentru a intra la guvernare, când ţara nu poate fi lăsată de izbelişte în vremurile acestea de cumpănă, cu criza economică bătând la poartă şi toate celelalte...

PERICOL DE MOARTE!

Doar pentru că actualul sistem de vot uninominal s-a dovedit a fi într-adevăr foarte prost, nu înseamnă că acela propus de Traian Băsescu este mai bun, aşa cum s-au grăbit să concluzioneze nu doar obişnuiţii adulatori ai preşedintelui, ci chiar şi unii analişti de obicei mai lucizi. Dimpotrivă, alegerea parlamentarilor pe un sistem uninominal “pur”, într-un tur sau două, “ca pe primari”, ar fi o adevărată catastrofă. De pildă, dacă alegerile din 30 noiembrie s-ar fi desfăşurat după sistemul într-un tur, rezultatele partidelor, în privinţa adjudecării mandatelor la Camera Deputaţilor, ar fi fost următoarele: PD-L 43,8%, PSD 37,14%, PNL 11,74%, UDMR 7.3%! Asta în condiţiile în care votul popular a fost totuşi în favoarea PSD! Pe sistemul în două tururi, anomaliile ar fi fost şi mai mari, cel mai defavorizat fiind PNL, care ar fi riscat să nici nu treacă de pragul electoral!

De altfel, poate că acesta este de fapt cel mai mare pericol care îi paşte pe liberali, mai ales dacă rămân singuri în opoziţie: ca printr-o înţelegere între cele două formaţiuni feseniste – susţinută inclusiv de societatea civilă, care, nu-i aşa?, s-a lămurit cât de prost e actualul sistem – să fie adoptat cel propus de şeful statului, pentru a scăpa astfel, după două decenii de eforturi susţinute, şi de ultimul partid istoric!

DOAR VARIANTE PROASTE

Pentru că, în urma rezultatelor scrutinului din 30 noiembrie, speranţa mea (iluzorie din capul locului) de a vedea atât PSD cât şi PD-L în opoziţie şi în următorii patru ani este practic nulă, nu-mi rămâne decât aceea de a le vedea împreună la guvernare, devorându-se unul pe altul, sau dimpotrivă, şi chiar mai bine, înţelegându-se de minune. Important e să fie amândouă de aceeaşi parte a baricadei şi de cealaltă faţă de PNL. Deşi...

La drept vorbind, pentru liberali oricare variantă este proastă. Asocierea la guvernare cu PSD, în special în timpul crizei economice, îi va pune în postura de a nu mai reuşi poate niciodată să scape de eticheta de partid de stânga, legitimând totodată PD-L-ul ca adevărata alternativă de dreapta. Pe de altă parte, o nouă guvernare alături de PD-L i-ar putea face pe alegătorii lor să nu mai distingă prea limpede între cele două formaţiuni “liberale” şi să se îndrepte oricum către cea mai puternică. (Din păcate, cam aceleaşi probleme ar exista şi în cazul în care PNL ar rămâne în opoziţie, dar alături de una dintre cele două formaţiuni, guvernul fiind unul minoritar, alcătuit de cealaltă.) În fine, rămânerea în opoziţie de unii singuri, răul totuşi cel mai mic, are inconvenientul că îi va transforma, prin grija noilor guvernanţi, în principalii responsabili pentru criza care va urma, pe eternul principiu românesc al “grelei moşteniri”.

SĂ NU CRAPE DE PREA MULT BINE!

Din două una: ori institutele specializate nu ştiu să facă un sondaj de opinie (nici măcar un exit-poll!), ori românii nu ştiu să voteze. După ce aseară PSD era dat drept învingător cu un avans de 5 procente, primele rezultate oficiale ale BEC arată că pe primul loc s-ar afla PD-L, care, coincidenţă sau nu, câştigă exact cele 2-3 procente pe care le pierde... PNL, încât n-ar fi exclus ca subiecţii intervievaţi la ieşirea de la urne să fi votat de fapt cu altcineva decât intenţionaseră.

Indiferent de ordinea primilor doi clasaţi, PNL pare un favorit la formarea noului cabinet, ceea ce i-a determinat pe liderii săi să se arate intransigenţi în privinţa viitorului program de guvernare şi chiar a premierului Tăriceanu, la care nu par dispuşi să renunţe. Problema este însă că din ciocnirea intransigenţei lor cu cea a lui Traian Băsescu – care, fără îndoială, va dori să-şi impună, pe lângă propriul partid la guvernare, şi propriul premier – ar putea rezulta... o nouă scindare a PNL şi apariţia încă unui mic PLD, favorabil unei alianţe necondiţionate cu PD-L, situaţie cu atât mai plauzibilă cu cât printre candidaţii liberali cu şanse mari de a intra în Parlament se află şi multe “locomotive” prea puţin... ataşate partidului în sine!