OSPĂŢ ÎN DOI

Nici mâncatul ăsta de căcat nu e aşa de simplu cum crede lumea. Să-l luăm de pildă pe Viorel Cataramă.

Înviat din morţi de Robert Turcescu pentru a-i convinge pe telespectatorii mai sărmani cu duhul că în preajma alegerilor prezidenţiale liberalilor le arde de certuri între ei ca-n anii ‘90 şi de “aripi” îmbătrânite urât între timp, a folosit el cât a folosit o lingură obişnuită, debitând inclusiv lucruri aproape plauzibile, până când nu s-a mai putut stăpâni şi a înşfăcat ditamai polonicul, exprimându-şi temerea “sinceră” şi speranţa lăuntrică şi absolut interesată în victoria amicului asumat mai târziu în aceeaşi emisiune, Mircea Geoană, că pretendentul PNL la fotoliul de la Cotroceni va obţine sub 5% din voturi, când orice diversionist mai de Doamne-ajută s-ar fi mărginit să pronosticheze un rezultat, suficient de prost în contextul dat, de sub 15%, care i-ar fi conferit şi un dram de credibilitate. Pesemne însă că aşa un scor i s-a părut prea apropiat de acela în jurul căruia se învârte de atâta amar de vreme prin sondajele de opinie propriu-i favorit...

PROSTIA MAXIMĂ

Cam cât de inimaginabil de prost poate fi (nu neapărat ca persoană, cât în privinţa... competenţei...) un prim-ministru – recte domnul Boc – ca să trăiască în continuare cu impresia că impozitul minim/forfetar “şi-a atins scopul, acela de a închide firmele care ăăăă.... ăăăă... făceau intermedieri... adică... desfăşurau activităţi ilegale...”?

Întrebare ajutătoare: cam ce evaziune fiscală putea să facă o astfel de firmă, dacă nu şi-a putut permite din ditamai câştigul ilicit să achite un impozit de fix 183 de lei şi 33 de bani pe lună, aşa încât a preferat să tragă obloanele?!


P.S. Indiferent ce credea că demonstrează celălalt geniu economic din guvern, însuşi ministrul de Finanţe şi inginerul de renume judeţean Gheorghe Pogea, când ne spunea că 95% din suta de mii de firme închise din pură coincidenţă exact după introducerea impozitului încă de tragică actualitate, iar în curând (sper) de tristă amintire, n-au avut profit nici în 2008, nu făcea decât să confirme că singurele firme ruinate definitiv în numai câteva luni de înţeleaptă ocârmuire pesedisto-pedelistă au fost cele cinstite şi care nu încurcau pe nimeni în aşteptarea unor vremuri mai bune.

O SIMPLĂ IPOTEZĂ SIMPLĂ

Să luăm un exemplu: doamna Elena Ugrea, având ea motivele ei, recuză o comisie parlamentară de anchetă, sau măcar aşa, la vreo 4-5 membri mai de vază. Toată lumea spune că nu există niciun temei regulamentar pentru aşa cerere, numai pedeliştii şi pedelistofilii, în baza principiului că tot ce nu e interzis în mod expres e, dacă nu chiar obligatoriu, măcar perfect legal, îi dau dreptate şi susţin că “demersul” trebuie să-şi urmeze cursul firesc(?!), până la soluţionarea lui definitivă fiind cam ca şi cum comisia nici n-ar mai exista; după soluţionarea definitivă se va proceda la altă cerere neinterzisă de legi şi regulamente, cum ar fi căutarea de păduchi a membrilor comisiei.

Unii ar spune că astfel de întâmplări şi idei creţe n-ar dovedi decât că pedeliştii sunt cu toţii nişte oligofreni, handicapaţi şi/sau retardaţi. Părerea mea în schimb – una formată în timp şi întărită anul trecut, când, fie şi pentru scurtă vreme, sloganul de campanie asumat de PD-L a fost “Gândim altfel” – este că ei gândesc foarte logic, raţional şi coerent, însă numai pentru habitatul lor originar, aflat într-o galaxie îndepărtată, unde domnesc cu totul alte reguli, inclusiv ale bunului simţ, habitat pe care l-au părăsit cu mii şi mii de ani în urmă pentru a se infiltra printre pământeni, ei fiind de fapt nişte klingonieni matusalemici bine deghizaţi, reuniţi în zilele noastre sub stindardul unui partid politic din România.

Vă rog să reflectaţi serios la această ipoteză; veţi consta că multe dintre necunoscutele comportamentului lor individual şi colectiv vor fi mult mai uşor de explicat.

COMISIA BLÂNDĂ ZGÂRIE RĂU

Nu ştiu dacă se poate spune că a fost tocmai ca un fel de premoniţie, dar pe la mijlocul reprizei a doua din meciul Dinamo - Slovan Liberec, văzând eu nu atât scorul, cât mai ales felul în care (nu) jucau ai noştri, şi amintindu-mi de nenumăratele episoade penibile din istoria lor în cupele europene, când au fost eliminaţi de te miri ce 17 Nentori, Knattspyrnufelag sau NEC Nijmegen, mă gândeam că singura şansă de a scăpa pentru o perioadă mai lungă de timp de aportul lor negativ la coeficientul de puncte UEFA ar fi ca suporterii să-şi dea din nou în petic, să facă vreuna nefăcută şi clubul să fie eliminat câţiva ani buni din toate competiţiile.

Ce vreau să spun e că aproape m-am bucurat când în finalul partidei s-a întâmplat ce s-a întâmplat, iar acum sunt chiar dezamăgit de decizia surprinzător de blândă a Comisiei de Disciplină a forului continental. Aştept însă cu speranţă returul...

O POVESTE PE ALOCURI ADEVĂRATĂ

Când eram eu mic, ai mei, ca să mă ţină departe de nu mai ştiu care loc socotit de ei periculos, sau în orice caz nepotrivit pentru mine, mi-au spus că pe acolo bântuie un ţigan (asta e!, iar pe atunci termenul de rrom încă nici nu apăruse) care fură copii.

Ameninţarea asta a funcţionat o vreme şi m-a ţinut departe de locul cu pricina, până când, din motive care îmi scapă, probabil îngrijoraţi că spaima mea s-ar fi putut domoli cu timpul, dragii mei părinţi s-au gândit să dea o formă şi mai terifiantă maleficului personaj şi i-au adăugat o descriere, altfel destul de amănunţită, în care elementele-cheie erau un al treilea ochi în frunte şi nişte dinţi “uite-aşa de mari” (circa jumătate de metru).

Acum... nu ştiu. Poate mă făcusem eu mai mare decât li se părea lor, dar chestia asta cu ochiul şi dinţii mi s-a părut atât de gogonată, încât brusc n-am mai crezut deloc în existenţa ţiganului; aveam o mare bănuială că, de vreme ce evident exagerau în descrierea lui, se prea putea să-l fi inventat din capul locului cu totul.

Cam la asta mă gândeam ieri, când vedeam proporţiile epice pe care tinde să le ia scandalul legat de Mircea Băsescu, acuzat mai nou nu doar de implicare într-o firmă “dubioasă”, ce ar fi putut face afaceri de natură militară cu statul condus de fratele său, ci de-a dreptul de trafic cu arme destinate organizaţiilor teroriste! Nu că n-ar putea fi adevărat, dar mă tem că mulţi nu vor mai crede nici informaţiile mai plauzibile.

De altminteri, revenind la povestea mea, trebuie să adaug că în perioada aceea chiar au existat câteva cazuri neelucidate de dispariţii de copii!

REVENIRE

Da’ nu chiar în forţă. Adică... după vreo două luni şi jumătate de pauză, o iau şi eu uşurel... De mâine, să zicem. Eventual.