DE LA ANTONESCU LA ANTONESCU

Cu dragoste şi regret o spun: decizia luată ieri de forurile de conducere ale PNL, de a refuza practic intrarea la guvernare alături de PD-L, ar putea însemna cu adevărat începutul sfârşitului pentru acest partid. Comparaţia cu ţărăniştii se face adesea, şi de multe ori forţat, dar părerea mea este că pe aceştia i-a pierdut tocmai încăpăţânarea lor prostească, deghizată în “consecvenţa” şi “intransigenţa” cu care au urmat un proiect politic greşit.

Cu un nemărturisit direct, dar vădit dispreţ (pe care i-l împărtăşesc de altfel pe deplin, dar eu îmi permit, fiindcă n-am fost, nu sunt şi foarte probabil nici nu voi fi vreodată politician) faţă de jumătate din electoratul ţării, care a votat, nu-i aşa?, un tiran cu care orice compromis este exclus, Crin Antonescu condamnă PNL la o opoziţie de cel puţin încă cinci ani (dacă nu cumva tiranul va deveni la un moment dat om de omenie) şi, ceea ce este mult mai grav, se răzbună nu pe sat, ci pe o ţară întreagă, lăsându-l pe Traian Băsescu singur la butoanele puterii, pe principiul “l-aţi votat, spălaţi-vă cu el pe cap”. Chestie care – desigur, cu enormele diferenţe de rigoare – îmi aminteşte de un alt Antonescu din istorie, care de dragul demnităţii proprii şi al cuvântului dat, a preferat să ducă ţara de râpă.