ERO…RILE NEAMULUI

Atât din nenumăratele apariţii televizate din ultima vreme ale lui Traian Băsescu – într-atât de asemănătoare între ele încât uneori am avut senzaţia că urmăresc nişte reluări –, cât şi din cele ale unor miniştri precum Elena Udrea sau Sebastian Vlădescu s-a desprins cu certitudine un lucru, şi anume că, indiferent nu dacă, ci cât de mult fură aceşti oameni, există cu ei o problemă încă şi mai gravă, de natură patologică, tratabilă, poate, la un celebru spital bucureştean Nr. 9, cu toţii imaginându-şi că sunt nişte personaje providenţiale, venite pe lume special pentru a scoate România dintr-o criză care şi dacă n-ar fi fost în mod normal atât de profundă, au avut ei grijă să o adâncească pentru a-şi deschide un front de lucru suficient de larg cât să se propulseze, la o adică, direct în Cartea de Aur a eroilor neamului, înscrişi cu litere de-o şchioapă alături de Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul, dar mai probabil Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu.

Traian Băsescu cel puţin, după ce ani de zile a suferit amarnic fiindcă soarta-i potrivnică l-a hărăzit preşedinte într-o perioadă istorică liniştită şi relativ prosperă, pe care a căutat cu osârdie să o dinamiteze pentru a-şi putea demonstra aptitudinile de mare “jucător” şi a se ridica astfel în ochii porimii şi morărimii, într-un cuvânt prostimii, la nivelul predecesorilor săi Emil Constantinescu şi Ion Iliescu, sortiţi să conducă, mai bine sau, respectiv, mai foarte prost, în vremuri agitate, îşi vede acum, în sfârşit, visul lui şi coşmarul nostru cu ochii.