ÎNTR-O FRAZĂ

După ce zilele astea, ca un făcut, m-am întâlnit întâmplător sau am vorbit la telefon (cam tot aşa!) cu câţiva cunoscuţi şi vreo doi prieteni, printre care o fostă colegă de facultate cu care nu mă mai văzusem, pesemne, încă dinaintea primei suspendări a lui Băsescu, de vreme ce s-a apucat să-mi plângă pe umăr despre nenorocirile care se petrec în ultimele luni în TVR, unde lucrează (sau cel puţin încă lucra alaltăieri), de a trebuit să-i spun iritat că din punctul meu de vedere ideal ar fi să se-nchidă şandramaua de tot şi măcar jumătate din nemernicii de-acolo să fie băgaţi la răcoare şi să li se confişte contravaloarea salariilor din ultimii patru ani ca să amuţească subit (la colegă mă refer acum) şi să o şteargă ca din puşcă aruncându-mi deja de la vreo trei metri distanţă un “mă bucur că te-am văzut, poate mai vorbim”, la care eu am completat în barbă “peste alţi cinci-şase, preferabil zece ani”, un fost tovarăş de joacă din (vechiul) cartier, băsist ca şi asta, care a rămas şocat să audă că pentru mine singurul prim pas spre o cât de fragilă reconciliere politică naţională pe care l-ar putea face laşul preşedinte al morţilor ar fi să se spânzure de-un candelabru de la Cotroceni şi trei – ba nu, patru – oameni, inclusiv cei doi prieteni, care mi-au mărturisit cu năduf că deşi votează de douăzeci de ani (cu liberalii), pe 9 decembrie vor sta acasă, am ajuns să mă întreb (o dată în plus, retoric): cât de periculos de stupizi pot fi cei din conducerea USL dacă, după patru ani de guvernare catastrofală a celei mai ticăloase şi mai corupte clici pedeliste din istoria (măcar postdecembristă a) ţării, pot săvârşi gogomănii atât de mari încât să piardă nu patru sau cinci (vechi) simpatizanţi dintr-un foc (mă refer la cei pe care-i cunosc eu personal, cu mine cu tot), dar fie şi unul singur?!