"THE LOSER"

TEORIA CHIBRITULUI (VERSIUNEA SCURTĂ)

Motto: Doi copii numărau o bilă. (ultimul banc sec la care am râs cu lacrimi un sfert de oră)

Având în vedere interesul cu totul şi cu totul deosebit suscitat în rândul cititorului meu de articolul de ieri despre şerveţelele la cutie, am simţit că astăzi s-ar fi cuvenit, dacă nu chiar impus, să abordez chestiunea chibriturilor cu măciulie albastră.

Cum însă nu (mai) fumez (de peste patru ani), iar pentru aragaz folosesc un aprinzător electric, îmi declin competenţa în materie şi promit să revin după ce mă voi documenta în mod corespunzător.

LA CUTIE

Relaţia mea cu şerveţelele la cutie este una specială, complicată şi oarecum imemorială, în sensul că nu mai ţin minte în ruptul capului când am intrat în posesia primului produs de acest fel; trebuie să fi fost după Revoluţie, prin anii nouăzeci.

Ce ţin însă minte perfect e că de la început au exercitat asupra mea un soi de stranie fascinaţie, deoarece, pe de-o parte, mi se păreau foarte utile şi, cumva, elegante, ca unul care folosesc frecvent şi în felurite scopuri şerveţelele, iar prezenţa unui teanc din acelea de bucătărie pe birou, noptieră sau măsuţa de sticlă din sufragerie mi se părea inestetică, dar, din păcate, pe de altă parte, eram cu totul dezamăgit de realizarea lor tehnică, fiindcă în ciuda faptului că într-o vreme devenisem de-a dreptul obsedat, şi încercam, pe rând, toate sortimentele, de la toate firmele disponibile pe piaţă, n-am reuşit să găsesc un pachet cât de cât decent; dincolo de calitatea mai bună sau mai îndoielnică a şerveţelelor propriu-zise, ele ba nu ieşeau deloc, trebuind să scormonesc îndelung după câte unul fiindcă se desprindea complet de precedentul şi rămânea în adâncurile cutiei, ba ieşeau în şiruri de cel puţin trei-patru. Aşa se face că până la urmă m-am dat bătut şi n-am mai cumpărat. Până de curând.

Singurul motiv care m-a făcut să mai încerc o dată a fost nădejdea că în intervalul de, probabil, zece - cincisprezece ani în care le-am ignorat, progresul tehnologic fără precedent, care a făcut posibilă, printre altele, apariţia telefoanelor mobile inteligente, a cinematografiei 3D, a televizoarelor LED şi a tabletelor cu Wi-Fi şi 4G, să fi ajuns şi la nivelul producătorilor de şerveţele la cutie. Ei bine, nici vorbă de aşa ceva! Marfa lor e la fel de proastă ca în anii nouăzeci, fapt pentru care mă voi mulţumi şi în continuare cu clasicele pacheţele de plastic.

A FOST ODATĂ…

A fost o vreme – deloc îndepărtată, în schimb mult prea îndelungată – când foloseam radioul FM din… cabina de duş ca să nu scap niciun minuţel, sau doar cuvinţel, dintr-o conferinţă de presă pe teme politice. Şi nu ştiu cum naiba se întâmpla că mai de fiecare dată găseam cu mare greutate, printre zecile de posturi cu muzică mizerabilă, unul care s-o transmită, enervându-mă teribil şi uneori chiar ieşind plin de şiroaie ca să urmăresc continuarea (tot) la televizor.

Ei bine, aseară, dimpotrivă, primul post peste care am nimerit, deşi m-aş fi mulţumit cu unul de muzică oricât de proastă, inclusiv manele, a fost unul pe care urla din toţi bojocii individul acela înjurat astă-vară la unison de 7,4 milioane de români printr-un sincer DA! Mai întâi am crezut că sunt ceva selecţiuni date în reluare dintr-un discurs mai vechi, pentru că întâmplător aflasem că a mai ieşit public de vreo trei-patru ori săptămâna trecută, deşi în afară de campania electorală în care teoretic n-are dreptul să se implice, nu ştiu să se fi petrecut ceva de asemenea gravitate încât să reclame prezenţa lui în prime-time. În fine.

Cert este că după ce era să vomit doar la auzul vocii lui, până să apuc să schimb canalul l-am mai prins spunând ceva cu atât mai greţos cu cât din nenorocire avea şi dreptate, respectiv că există politicieni care ar fi vrut să se pună în practică rezultatul unui referendum la urma urmelor invalidat (cel din vară), în schimb nu-l respectă pe unul care a întrunit cvorumul, cum a fost tâmpenia aia cu Parlament unicameral şi maximum 300 de senatori şi deputaţi. Chestie care mi-a amintit de ceea ce scriam la momentul respectiv, în 2009: “În România până şi oamenii (mai) deştepţi sunt tot tâmpiţi, dovadă toţi cei care au votat NU pentru Parlament unicameral, în loc să stea dracului acasă, pentru ca referendumul să nu fie validat, indiferent de scor.”

RETORICĂ

Poate că aş fi redactat-o sub forma unui sondaj de opinie, dar cum numărul cititorilor mei – calculat ca în reclamele la detergenţi, unde produsul în cauză scoate de PÂNĂ LA enşpe ori mai multe pete decât altele, asta însemnând că poate de fapt să scoată şi numai de două ori sau, de ce nu?, chiar mai puţine – este sub un milion pe zi, mă rezum s-o pun sub formă de întrebare retorică: câte şantiere a văzut oricare dintre voi în ultimii… hai să nu zic doi-trei ani, că e oricum criză, dar patru-cinci, sau chiar douăzeci, dacă nu cumva de-a lungul întregii vieţi, pe care să se lucreze, în prag de iarnă, efectiv din zori până (mult) după căderea întunericului, la lumina unor reflectoare gigantice care au înnebunit întregul cartier, timp de şapte zile pe săptămână şi mai ales sâmbăta şi duminica, atunci când activitatea chiar se intensifică o dată ce lucrările ajung, ca un făcut, fix la turnarea plăcii (cred că ăsta e jargonul profesional) pentru un nou etaj, aşa cum se lucrează de vreo trei săptămâni la blocul din spatele (ca să nu spun grădina) blocului meu, despre care am mai scris?! […] Aşa mă gândeam şi eu.

FORMULA ZERO

Cu toate că sunt un împătimit al curselor de Formula 1, mi se par absolut aberante sumele de bani care se învârt astăzi în jurul acestei competiţii, începând cu preţurile astronomice pentru fiecare piesă a bolizilor şi terminând cu salariile piloţilor. Sigur, pot înţelege că, la fel ca şi în fotbal, există un soi de mecanism al cererii şi ofertei – oricum distorsionat –, cu tot soiul de încasări din publicitate, drepturi de televiziune şi aşa mai departe, iar în plus, în Formula 1 e chiar obligatoriu un capitol bugetar cât mai consistent destinat siguranţei, dar, în mod paradoxal, toată această nebunie financiară a ajuns să lucreze împotriva spectacolului.

Aşa de pildă, există câteva echipe care nu doar că nu reuşesc să ţină pasul cu celelalte, şi se văd obligate să participe cu – păstrând, desigur, proporţiile – nişte rable care nu fac decât să-i încurce pe adversari, dar sunt în permanenţă ameninţate cu falimentul şi dispariţia. Tare mi-e teamă că, în ritmul ăsta, în câţiva ani o să avem la start cel mult zece-douăsprezece maşini, de la vreo trei-patru echipe (şi acum, Red Bull, de pildă, practic are patru). Or, asta nu are cum să facă bine. Plus că, tot din cauza banilor, la volanele monoposturilor nu ajung întotdeauna cei mai talentaţi piloţi, ci cei care îşi găsesc cei mai darnici sponsori. Pe de altă parte, sunt tot felul de circuite, unele de mare tradiţie, care, lucru bizar, în ciuda banilor grămadă făcuţi… de alţii, pur şi simplu nu-şi mai pot permite să plătească taxele de participare (?!), aşa încât competiţia migrează pe meridiane tot mai îndepărtate, unde or fi circuite interesante şi şeici nababi, dar e deprimant să vezi tribunele goale.

Toate astea, în condiţiile în care există alte competiţii, aşa-zise “suport”, gen GP2, GP3, Formula Renault 3,5, în care costurile sunt infinit mai mici, spectacolul – de multe ori – infinit mai mare, iar pentru cei mai puţin familiarizaţi cu fenomenul maşinile sunt aproape identice. Am vaga impresie că Formula 1 implică şi o mare doză de snobism. Oricât de împătimit am recunoscut din capul locului şi articolului că sunt, dacă ar fi după mine, măcar de curiozitate, ca să văd ce se întâmplă, aş desfiinţa pur şi simplu F1. Logic ar fi ca toate celelalte competiţi să… avanseze în grad cu câte o treaptă, piloţii de top şi-ar găsi locuri, chiar şi (mult) mai prost plătite, în GP2 (care ar deveni întrecerea-regină, pe care şi-ar centra atenţia toţi fanii ca mine!) cei din GP2 ar retrograda în GP3 şi aşa mai departe. Şi poate că, măcar pentru o vreme, costurile ar rămâne la niveluri cât de cât rezonabile.

RARA AVIS

Un week-end în care (mai) toţi favoriţii mei (din sport) au obţinut victorii merită consemnat, fie şi numai ca atare, fără multe alte comentarii. Că  arareori se-ntâmplă!

Astfel, Judd Trump s-a impus în finala turneului de snooker din… Bulgaria disputată împotriva cam antipaticului John Higgins, Arsenal i-a bătut pe tradiţionalii rivali de la Tottenham cu 5-2 în Premier League, după ce, ca de obicei (atunci când nu conduc ei şi pierd!) au fost conduşi cu 1-0 (e însă adevărat că, la scurt timp după marcarea golului, adversarii lor au rămas cu un om în minus), iar Lewis Hamilton a câştigat etapa de Formula 1 din SUA, după o cursă (de urmărire) formidabilă în care i-a dat clasă campionului mondial în exerciţiu (şi probabil în devenire) Sebastian Vettel, sporind, presupun şi sper, regretele… lui însuşi că la finalul sezonului va părăsi McLaren pentru (tot mai) jalnica dar  putred de bogata Mercedes. Ale echipei (şi ale mele) sunt de la sine înţelese. Despre chestiunile băneşti din Formula 1 voi scrie însă altădată mai pe larg.

"HIDE IN THE FAIRYTALE"

INVIDIE

Tare bine trebuie să fie de cei care ţin cu Barcelona la fotbal şi cu Djokovic la tenis! Numai succese şi bucurii. Eu, în schimb, nu ştiu cum naiba îmi aleg favoriţii, că parcă aş fi masochist. Şi nici măcar nu e vorba doar de sporturile astea două. Adică nici doar de astea două şi nici doar de sporturi. În fine, discuţie lungă…

Dacă în privinţa lui Arsenal am tot lămurit-o (de-a lungul timpului) (în paginile blogului), cu tenisul e şi mai şi. Cum am mai scris la un moment dat, mulţi ani am uitat aproape complet de el, din diferite motive. Până în urmă cu vreo doi ani abia dacă ştiam câte ceva despre Federer (fiindcă ne bătuse în Cupa Davis), pe Nadal îl credeam fotbalist în liga a doua spaniolă, iar de Djokovic şi Murray nici nu auzisem. Acum nu doar că îi ştiu pe toţi după feţe, dar am şi o ierarhie bine stabilită a preferinţelor, după cum urmează:

Atunci când joacă Murray cu Federer, ţin cu primul, pentru că, în ciuda înfăţişării lui cam antipatice, de struţ hăituit, e britanic. Iar eu sunt filo. În mod firesc, câştigă cam de fiecare dată şi se califică Federer. În turul următor îl întâlneşte în general pe Nadal. De data asta, ţin cu Federer, că e băiat simpatic, elveţian, joacă frumos etc. Bineînţeles că bate Nadal, care ajunge în finală cu Djokovic. Unde, în mod uşor paradoxal, deoarece în general îmi sunt mai simpatici sârbii decât spaniolii, sunt trup şi suflet alături de Nadal. Care – nici nu mai e nevoie să spun – pierde, spre satisfacţia celor care, cum spuneam la început, ţin cu Barcelona la fotbal şi cu Djokovic la tenis.

“UN DRUM FOARTE LUNG”

Nu, pe laşul preşedinte al morţilor nici nu-mi propusesem să-l ascult aseară, chiar şi dacă n-aş fi uitat cu desăvârşire de el, după ce întâmplător aflasem că va ieşi la televizor să vadă cei 7,4 milioane de români care din păcate n-au putut face altceva mai concret împotriva lui decât să împlânte ştampila pe pătrăţelul cu DA la referendum că n-au scăpat de blestem şi încă trăieşte bine-mersi, în schimb m-am nimerit câteva minute pe Antena 3, mai devreme, cât să aud cum se văicăreşte o tanti reporter că în aşa-zisul dosar al transferurilor din fotbal “este un drum foarte lung” de la achitarea care a fost pronunţată în prima instanţă şi cei opt ani de închisoare cu executare pe care i-au primit ieri nu ştiu care dintre inculpaţi.

Acum, e adevărat că nici eu nu prea mă pricep la Justiţie, iar despre a noastră am oricum cea mai – şi o din ce în ce mai proastă – părere, dar din câte am mai văzut prin filme şi am citit prin cărţi, drumul ăsta “foarte lung” e întotdeauna de la achitare la condamnare. Inculpatul e declarat ori vinovat pentru fapta comisă, ori nevinovat. Dacă, de pildă, e judecat pentru crimă cu premeditare, poate scăpa basma curată sau poate lua închisoare pe viaţă ori chiar pedeapsa capitală, pe unde nu s-a abolit. Un drum într-adevăr foarte lung, dar o cale de mijloc nu prea există. Indivizii ăştia gen Borcea, Copos şi care mai sunt pe-acolo au fost acuzaţi de anumite fapte, sancţionate cu anumite pedepse, pe care ori sunt condamnaţi să le execute, ori nu. Ce-ar fi vrut duduia reporter? Dacă noul complet de judecată – în mod bizar, ce-i drept, că aşa-i la noi – i-a socotit vinovaţi, trebuia să le dea nişte pedepse mai mărunte, eventual câteva ore de muncă în folosul comunităţii, doar pentru că primul îi declarase nevinovaţi? Păi faptele (săvârşite sau nu) au rămas aceleaşi, încadrabile la articolele, paragrafele şi alineatele de lege corespunzătoare. Tot ce s-a schimbat e, pesemne, viziunea judecătorilor asupra probelor.

ACEEAŞI POVESTE…

Cei (doi-trei) care mă cunosc personal şi cei (cam tot atâţia) care or mai fi nimerit peste scrierile mele despre fotbal din paginile acestui blog nu vor fi nici surprinşi din cale-afară şi cu atât mai puţin tentaţi să-mi pună la îndoială sinceritatea când le voi spune că sâmbătă după-amiază, la 2-0 pentru Arsenal în minutul 23 al partidei cu Fulham de pe teren propriu, grijile mele atinseseră cote apocaliptice, depăşindu-le cu mult pe cele dinaintea startului, iar cine s-a aflat în imediata mea apropiere în momentele acelea poate depune mărturie cu mâna pe telecomandă că în clipa marcării celui de-al doilea gol parafrazam una din legile lui Murphy, de o mare profunzime intelectuală, mormăind: “lucrurile au început mult prea bine pentru tunari ca să nu se termine catastrofal!”. Evoluţia ulterioară a scorului avea să-mi dea, ca de obicei, dreptate, astfel încât după ce la pauză se făcuse deja 2-2, în minutul 67 Fulham prelua conducerea printr-un penalty acordat în urma unui fault pe cât de limpede pe atât de caraghios de absurd făcut de spaniolul Arteta, care şi până atunci şi de-atunci înainte a jucat penibil şi căruia eu unul îi doresc de multă vreme să se ducă învârtindu-se… la Barcelona, pe urmele conaţionalului său Fabregas, că şi ăla mă călca pe nervi la fel de tare cu aerele lui de vedetă închipuită. 

De altfel, marea neşansă a lui Arsenal de sâmbătă a fost că Arteta n-a primit, aşa cum poate ar fi meritat, cartonaşul roşu pentru acea intervenţie, astfel încât, în minutul 94, când, în mod oarecum surprinzător, scorul ajunsese 3-3, iar tunarii au beneficiat la rândul lor de-un penalty, încă mai era pe teren şi a simţit probabil nevoia să încerce să-şi spele păcatele, iar alde Wenger (care şi el insistă să rămână pe capul echipei) i-a şi îngăduit… în ciuda strigătelor mele de furie şi disperare – în sensul că şi mama lui Wenger ar fi mai potrivită să-l execute, decât idiotul de Arteta, care nu făcuse decât boroboaţe – auzite dacă nu chiar până la Londra, baremi până prin Chitila. Aşa că s-a terminat egal. Se prefigurează un nou sezon ratat.

"SITRA AHRA"

TOTUL DESPRE FILMELE FRANŢUZEŞTI

Filmele franţuzeşti sunt de două feluri: cele în care nu se vorbeşte deloc şi cele în care se vorbeşte întruna. De obicei, primele se aleg cu premii, iar celelalte cu spectatori. Ambelor categorii eu le prefer filmele americane.

NIMIC DESPRE OBAMA

Uitându-mă aseară – mai cu coada ochiului şi cam pe sărite, pentru că mi s-a părut mai interesant şi mai lipsit de emoţii pentru mine celălalt derby al zilei, Real Madrid – Borussia Dortmund – la meciul de Liga Campionilor dintre Manchester City şi Ajax, încheiat cu noroc pentru gazde (care oricum sunt ca şi eliminate) 2-2, mă gândeam (o dată în plus) cât de bine seamănă în ultima vreme campionatul din Anglia cu cel din… România. La fel ca şi la noi, unde în anii din urmă au răsărit tot soiul de ciupercuţe care mută munţii un sezon-două pe plan intern, gen Unirea Urziceni, Oţelul Galaţi, FC Vaslui, CFR Cluj, Pandurii, dar singura echipă serioasă, care mai mişcă (şi) pe plan european e tot eterna Steaua, şi la ei există cam o singură Manchester, şi anume United, celelalte nescăpând mai nicio ocazie să se facă de râs.

O altă asemănare ar fi arbitrajul, prestat în multe meciuri de “cavaleri ai fluierului” la fel de idioţi ca şi cei de pe la noi, doar că nesuspectaţi de nimeni că ar face jocuri necurate în favoarea cuiva. De exemplu, meciul de sâmbătă, de la Manchester, dintre Arsenal şi United, dincolo de faptul că a reprezentat una dintre cele mai categorice şi mai umilitoare înfrângeri cu… 2-1 pe care le-am văzut încasate vreodată de echipele mele favorite, gazdele ratând o mulţime de alte ocazii, inclusiv un penalty executat pe lângă poartă de Rooney, iar Tunarii marcând golul “de onoare” în prelungiri, a demonstrat că Arsenal a devenit o echipă cu adevărat mică în Premier League. Nu mă refer (doar) la evoluţia sa, ci (şi) la atitudinea arbitrilor, care, deşi oricum nu mai era nevoie, au defavorizat-o, judecând multe faze ca nişte “găzdari” ordinari de prin Divizia C de la noi. Cel puţin doi jucători de la United, şi mai ales “trădătorul” Van Persie, care a avut o intervenţie criminală asupra fostului coechipier Sagna, ar fi trebuit eliminaţi direct încă din prima repriză. În schimb, a fost eliminat Wilshere, de la Arsenal, în a doua.

În cu totul şi cu totul altă ordine de idei, nu ştiu ce fătucă de paişpe ani cooptată de cel mult două zile în redacţia celor de la Digi Sport s-o fi ocupat să pună titlurile peste comentariile celor din studio la pauză şi la finalul meciului (de Man. United - Arsenal vorbesc), dar ele se refereau obsesiv pe de-o parte la pierderea titlului de către Arsenal, iar pe de alta la pasul decisiv spre el făcut de United. Asta în condiţiile în care de-abia s-a ajuns la etapa a zecea din treizeci şi opt (!), iar diferenţa dintre cele două protagoniste e deocamdată de numai nouă puncte. Plus că Chelsea şi City sunt la un punct-două de United. Se prea poate să fie adevărat că “Van Persie o elimină pe Arsenal din lupta pentru titlu”, dar nu fiindcă i-a administrat sâmbătă un gol, ci pentru că a părăsit echipa la începutul sezonului!

ÎNTR-O SEARĂ DE NOIEMBRIE...

De vineri, de la patru fără un sfert, criza economică a luat sfârşit! Cel puţin pentru unii, respectiv cei care, la mai puţin de douăzeci de metri de intrarea din spate a blocului meu, pe un teren unde odinioară abia încăpeau un bătător de covoare, o băncuţă şi câţiva copaci (între timp, fireşte, doborâţi cu buldozerele), s-au apucat să construiască ditamai clădirea de încă nu se ştie exact câte etaje, dar din care s-au ridicat deja vreo cinci. Gurile rele spun că principalul beneficiar ar fi nimeni altul decât Neculai Onţanu, cel pe care o grămadă de imbecili l-au ales în anul 2000 (parcă) primar al sectorului 2, l-au tot reales de atunci şi foarte probabil că luna viitoare îi vor trimite şi niscai tovarăşi de partid în Parlament din colegiile arondate. Nu ştiu dacă gurile rele au dreptate, cert este însă că edificii similare au răsărit în tot cartierul meu, pe fiecare bucăţică de spaţiu verde uitată de (pe vremea lui) Ceauşescu. În fine.

Pentru că stau foarte prost cu memoria şi-mi lipseşte cu desăvârşire noţiunea timpului, n-aş băga chiar mâna în foc, dar am impresia că lucrările au început cam pe la sfârşitul perioadei de înflorire a economiei (aia când cică duduia), vreo câteva luni au şi avansat de-a dreptul spectaculos, după care s-au oprit brusc, o dată ce criza mondială a ajuns oficial şi la noi. Şi de-atunci oprite au fost, cu degradarea corespunzătoare a ceea ce deja se făcuse, reluându-se, tot brusc şi cu mare spor, nu într-o frumoasă zi de luni din primăvara anului trecut sau măcar într-una toridă de marţi din vara acestuia, ci, cum spuneam, fix într-o aproape seară de vineri din noiembrie, că tocmai începe sezonul de vârf în construcţii! Să aibă oare legătură cu banii încasaţi de cine ştie cine pentru campania electorală a cine ştie cui?

CURSA 18

Mdaaa… Interesantă cursa de Formula 1 de la Abu Dhabi, desfăşurată duminică după-amiază. Lucrul cel mai surprinzător pentru mine, mai ales că doar ce scrisesem că nu mi-am putut alege un favorit pentru sfârşitul de sezon, dintre Vettel şi Alonso, a fost că m-am bucurat foarte mult la vestea că germanul a fost descalificat şi trimis la coada grilei de start, şi m-am necăjit pentru că în final a obţinut un nesperat loc (trei) pe podium, cu doar o treaptă mai jos decât spaniolul, care plecase al şaselea. Fireşte, ceva merite pentru această spectaculoasă progresie a avut şi Vettel însuşi, însă nu ştiu cum naiba se făcea că mai toţi cei din faţă păreau mai preocupaţi să se lase depăşiţi de el şi să intre unii în alţii decât de cursa propriu-zisă, prilejuind şi două intervenţii ale maşinii de siguranţă, speculate prompt de cei de la Red Bull.

O a doua surpriză, mai mică, a fost că nu m-am putut împiedica să ţin în continuare cu Hamilton, lucru care în cele din urmă i-a fost şi fatal, pentru că maşina sa a cedat subit, când britanicul conducea autoritar, dându-i probabil (încă) un motiv să se felicite că la finalul sezonului va părăsi echipa McLaren. Pe de altă parte… o mai fi şi după sufletul omului, pentru că bietul Button – băiat atât de bun încât principala lui grijă de-a lungul cursei a fost să nu-i încurce cumva pe Vettel şi Alonso în lupta pentru titlu – a terminat bine-mersi, pe locul patru. Tare mi-e teamă că, în lipsa unei schimbări radicale de atitudine, nu chiar peste noapte, dar măcar peste iarnă, la anul va fi umilit de noul său coechipier, Sergio Perez, şi lăsat în postura de “locotenent”. Ar fi păcat, pentru că după destrămarea “Dream Team”-ului McLaren (echipă britanică, doi piloţi simpatici şi, de asemenea, britanici), rămăsese cam singura mea speranţă la un sezon 2013 care să mă pasioneze.

"THE CHEVALIER"

…ŞI UN… SPORTIV

Nu cred să fi lipsit neapărat cuiva, însă constat că n-am mai scris cam de multă vreme despre Formula 1, deşi am tot avut de gând să comentez puţin pe marginea celei mai spectaculoase mutări a sezonului (viitor), şi anume trecerea lui Lewis Hamilton de la McLaren la Mercedes. Asta şi pentru că, din punctul meu de vedere, actuala stagiune e deja de câteva curse ca şi încheiată, lupta relativ strânsă pentru titlul mondial dintre Alonso şi Vettel – doi dintre piloţii pe care îi antipatizez cel mai tare – nepasionându-mă nici cât negru sub unghie. Deşi m-am străduit să-mi aleg un favorit dintre ei, n-am izbutit. Pe Alonso îl consider mai talentat şi măcar nu e neamţ, în schimb nutresc o irepresibilă aversiune faţă de echipa sa, Ferrari. În fine. Încă un an trist (pentru mine).

Revenind la Hamilton, trebuie să spun că i se potriveşte şi lui ceea ce notam ieri despre cei ahtiaţi după profituri băneşti, cu diferenţa, fireşte, că el (nici măcar) nu e chiar un artist (poate doar al volanului…) şi nici nu-l păştea ispita de a intra în PPDD sau PD-L. Cu toate că eu însumi, nu într-unul, ci în mai multe spre nenumărate momente de exasperare, văzând incompetenţa mecanicilor de la McLaren, ajunsesem la concluzia că lucrul cel mai bun pe care-l poate face britanicul e să plece încotro vede cu ochii, felul în care a făcut-o – refuzând cu îndărătnicie ofertele oricum extrem de tentante ale echipei care l-a crescut şi care, de bine de rău, încă mai poate rivaliza cu Red Bull şi Ferrari, pentru a le accepta pe cele ale unei echipe cu rezultate mai degrabă jalnice anul acesta, ce nu prefigurează nicidecum un viitor strălucit şi doldora de titluri mondiale, dar care l-a îngropat în bani şi promisiuni de prosperitate – m-a făcut să-i doresc fostului meu favorit un lung şir de sezoane ratate pe plan sportiv, dar, desigur, pline de satisfacţii materiale. Tare mi-ar plăcea ca la anul, aşa, de-ai dracului, McLaren să-l scoată campion mondial pe Jenson Button sau chiar pe nou-venitul Sergio Perez (un alt pilot care altfel îmi e foarte antipatic), iar Hamilton să aibă soarta lui Schumacher din ultimii ani, când a reuşit să se facă de râs la marea echipă Mercedes, nu chiar compromiţând, dar măcar umbrind serios o întreagă carieră legendară. Cu diferenţa că, la drept vorbind, Hamilton nu are a umbri decât un titlu mondial, şi ăla obţinut cam cu cântec. Cum mai spuneam cândva, tot cu referire la britanic, talentul (excepţional) nu e de-ajuns; mai e nevoie şi de ceva caracter.