"MADE IN HELL"

MAI BINE BOGAȚI, DAR NOROCOȘI, DECÂT SĂRACI, DAR GHINIONIȘTI

Da, aseară am ţinut cu Steaua! Nu chiar cât am ţinut cu Arsenal, dar am ţinut. Adică, dacă tot (îmi) era scris să am parte de una caldă şi alta rece, mă bucur că s-a întâmplat aşa, să se califice Arsenal după un joc mizerabil, dar câştigat, cu Beşiktaş, şi să n-o facă Steaua, după unul aproape la fel, dar pierdut, cu Ludogoreţ. Aş fi preferat, însă, două calde.

Treaba e că norocul trage tot la ăia cât de cât mai buni şi sigur-sigur (mult) mai bogaţi. Dacă ar fi să fac o comparaţie cam între mere şi pere, măcar pe considerentul că şi unele şi altele sunt fructe, în ansamblul celor două manşe Arsenal a evoluat categoric mai slab cu turcii, decât Steaua cu bulgarii. Dacă în tur bucureştenii au fost net superiori adversarilor şi au avut şi o primă repriză bunicică în retur, londonezii au fost jalnici de la un capăt la altul. Cu toate astea, în timp ce primii au fost eliminiaţi – poate, la urma urmelor, pe bună dreptate, deşi nu cred că li se poate reproşa mare lucru, de vreme ce au făcut cam tot ce-au putut –, ceilalţi ajung iarăşi în grupele Ligii Campionilor, dar teribil de chinuit. (Fără să fie neapărat aici locul şi acum momentul, nu mă pot abţine să remarc prestaţia lamentabilă a lui Ozil, ale cărui centrări şi chiar pase scurte, încă de la începutul sezonului, am senzaţia că sunt efectuate cu ochii închişi, ajungând oriunde numai la coechipieri, sau măcar în preajma lor, nu. Cât despre Alexis Sanchez, care, de bine de rău, are meritul de a fi marcat, oarecum din nimereală, singurul gol al dublei cu turcii, de data asta am să-l păsuiesc public de înjurăturile pe care i le-am adresat neîncetat în particular.)

Pe de altă parte, mă gândeam aseară, în timp ce toată lumea se văicărea de mama focului la televizor că Steaua a încasat fix în minutul 90 golul care a trimis meciul în prelungiri şi la fatidicele lovituri de departajare, că şi ea l-a marcat pe cel al victoriei din tur cam tot pe-acolo, prin minutul 88, că de-aia nu ţine un meci de fotbal cât unul de handbal sau de rugby, caz în care, după un dublu 0-0, tot la mâna lui Moţi s-ar fi ajuns.

Apropo de Moţi şi prestaţia lui în poarta bulgarilor, unde a intrat în locul titularului eliminat în minutul 120, mă mai gândeam că, în febra momentului, toţi cei care se arătau stupefiaţi, dacă nu de-a dreptul revoltaţi, fiindcă Steaua a irosit o astfel de oportunitate au uitat pesemne vorba înţeleaptă care spune că un penalty nu se apără, ci se ratează. Probabil că şi dacă în locul lui Moţi ar fi intrat bunica lui, alde Râpă şi Pârvulescu tot n-ar fi izbutit s-o învingă de la punctul cu var. Mult mai norocoşi ar fi fost bucureştenii dacă Moţi intra în poartă cu jumătate de oră înaintea fluierului final. Sau de la începutul meciului.

La drept vorbind, dacă Steaua e (aproape) atât de bună încât să fi ajuns în grupele UCL, unde, vezi Doamne, s-ar fi bătut de la egal la egal cu marile forţe fotbalistice ale continentului, înseamnă că e pe deplin capabilă să acceadă măcar până în primăvara timpurie a Europa League, confruntându-se cu alea mai mici. Dacă nu, nu. Sigur, din punct de vedere financiar nu e acelaşi lucru, dar pentru coeficientul de ţară punctele acumulate sunt la fel de bune.

ŞAPTE SCĂRI ŞI PAIŞPE BĂLŢI

Aşa cum (vă) spuneam sau, mai precis, scriam (dar cum eu scriu de multe ori ca şi cum aş vorbi, e cam acelaşi lucru) ieri, oarecum tangenţial, dacă nu chiar paralel cu subiectul tratat, la sfârşitul săptămânii trecute am dat o fugă (tot) de o zi la munte, şi anume la Canionul Şapte Scări, pe care, oricât de straniu, şi chiar un pic jenant, le-ar putea părea celor care mă cunosc de-adevăratelea, nu doar din mediul online, şi ştiu că la viaţa mea am făcut ceva trasee montane, chiar şi prin masive mult mai îndepărtate de casă, nu l-am vizitat nici în anii mei (dar, pe undeva, şi-ai lui) de glorie şi nici mai de curând, la deja aproape bătrânețe, ci taman acum, când a auzit tot pantofarul de el de la televizor cu ocazia relativ recentei (re)inaugurări după o altfel bine venită reabilitare a infrastructurii auxiliare, iar străbaterea lui – în schimbul unei taxe mai mult sau mai puţin modice, de 10 lei, pentru care te alegi cu un fel de brăţară de hârtie, viu colorată în verde sau galben (funcţie de nu ştiu ce) şi neaşteptat de rezistentă la intemperii, agresiuni mecanice şi transpiraţie, încât singurul motiv pentru care ai face-o pierdută pe jos, în sânul naturii, e nesimţirea cruntă – se desfăşoară cam într-un şir indian continuu din pricina afluxului de turişti. În fine.

Pentru că fotografii minunate de la faţa locului, realizate de artişti-pozari mult mai talentaţi decât mine, şi impresii care mai de care mai pozitiv-plăcute puteţi găsi pe o grămadă de site-uri descoperite la orice simplă căutare pe Google după termenii “canionul (sau cascada) şapte (sau 7) scări”, eu o să mă ocup, ca de obicei, cu stricarea chefului şi spargerea petrecerii, spunând (sau, mai degrabă, scriind, dar cum eu... vezi mai sus) că după un drum destul de obositor, dar, într-adevăr, pitoresc, pe traseul Dâmbu Morii-Canionul Şapte Scări-Cabana Piatra Mare (bandă galbenă, între trei şi oricâte ore de mers, în funcţie de pregătirea fizică a fiecăruia şi, mai cu seamă, numărul de poze făcute în canion), la întoarcere, în cazul în care, ca mine, nu suportaţi (sau măcar preferaţi) să (nu) coborâţi pe aceeaşi cărare, şi o luaţi pe aşa-numitul “Drum Familiar” (bandă roşie), care şerpuieşte oarecum paralel (cel puţin pe hartă) cu celălalt, veţi avea marea surpriză neplăcută ca jos, destul de aproape de sosire, să treceţi prin mijlocul unei zone în care se taie la greu copacii, pericolul mai mare şi relativ ipotetic fiind să vă treziţi efectiv cu ditamai trunchiul în cap, cum era să i se întâmple unei familii care mergea în faţa mea, iar cel relativ mai mic, dar iminent, să vă afundaţi în mocirlă până la genunchi, oricât de prudenţi şi dispuşi să o apucaţi pe potecuțe ocolitoare (care în cea mai mare parte lipsesc cu desăvârşire) aţi fi, pentru că transportarea buștenilor se face (inclusiv cu calul) pe poteca principală.

Cum o fotografie cică face cât o mie de cuvinte, am să las imaginile să vorbească de la sine, cu precizarea că, da, acela a fost chiar un pomişor cu marcaj turistic pe el, ceea ce am impresia că face ca tăiere lui să constituie chiar contravenţie, dacă nu de-a dreptul infracţiune, iar buldozerul acela galben merge nu pe vreun drum forestier lăturalnic, ci prin albia unui pârâu, pentru simplul motiv că pe poteca făcută deja varză s-ar fi împotmolit.

P.S. Coincidenţa face că, după cum am citit, fix în ziua aceea autorităţile locale desfăşurau o amplă acţiune pentru prinderea celor care taie copaci fără autorizaţie. Mă întreb dacă pe ăştia i-or fi prins. Sau poate aveau autorizaţie.

CU TAXĂ, FĂRĂ TAXĂ...

Acum nici nu mai ştiu cum este, că n-am mai fost la mare de aproape trei săptămâni încheiate, deşi era cât pe ce să ajung la sfârşitul celei trecute, numai că am preferat în ultima clipă muntele, atât din motive perfect obiective, inclusiv, sau mai ales, de natură financiară, cât şi profund subiective, fiindcă ultima oară mai mult m-am enervat din cauza aglomeraţiei infernale de pe drum şi mai ales de pe plajă, unde, printre altele, la un moment dat m-au scos din pepeni singurii puştani din lume care în loc să stea dracului cuminţi pe cearşafurile lor cu o tabletă sau un smartphone în faţă, ca toţi minitehnicuşii cu microcipuri în loc de creier din generaţia lor, se gândiseră – culmea desuetudinii de secol XX! – să joace o miuţă, lucru pe care, ce-i drept, îl făceam şi eu, chiar cu asupra de măsură, la vârsta lor şi îmi place să cred că aş fi făcut-o chiar şi dacă s-ar fi inventat încă de pe-atunci mulţimea de “gadgeturi” care le spală acuma creierele (ca, de altfel, şi pe-ale noastre, ale ăstora mai bătrâni, doar că noi măcar am apucat să ne trăim tinereţea bătând mingea, străzile cartierului şi cărările de munte cu cortul în spate, nu ecranele tactile şi tastaturile), însă bruma de bun-simţ şi glagore în plus faţă de ei m-ar fi împiedicat să folosesc drept teren de fotbal o bucăţică de nisip îngustă de două palme, unde abia mai aveai loc să te strecori încolo şi-ncoace, respectiv de pe propriul prosop în apă şi retur, şi-aşa mai mult sărind peste oamenii întinşi la soare decât reuşind să-i ocoleşti, plus că lipsa lor de experienţă în domeniu îi făcea să n-apuce să dea de două ori în beşică fără s-o expedieze în capul cuiva aflat şi la zeci de metri depărtare, în fine, (aşa)dar în urmă cu alea trei săptâmâni, plus vreo câteva zile, când tocmai mă pregăteam să plec, la începutul lui august, şi l-am văzut într-o apariţie încă şi mai penibil de ridicolă decât de obicei pe Victor Ponta la televizor arătându-se exact la fel de indignat ca şi cu fix un an în urmă, când minţise iarăşi angajându-se să găsească de urgenţă o soluţie, că bieţii săi concetăţeni/supuşi, cu drept de vot la prezidenţiale în toamnă, sunt obligaţi să stea la cozi interminabile, care aproape dublează durata călătoriei, pentru a plăti taxa de pod/autostradă de la Feteşti, mă şi gândeam că, la urma urmelor, indiferent dacă există într-adevăr şi alte metode mai moderne de achitare a ei, pe care într-un viitor improbabil actualul premier sau oricare alt politician le va implementa şi la noi, sunt şi oamenii de (la) rând tâmpiţi de vină, fiindcă, în timp ce mie nu îmi lua niciodată mai mult de zece secunde din clipa când ajungeam cu maşina în dreptul ferestrei la care stătea cetăţeanul încasator şi până treceam de bariera deja ridicată, deoarece foloseam un mic truc aflat la mintea cocoşului, dar nu şi a turistului românesc de weekend, prezentând bani potriviţi, la nivel de mărunţiş, chiar şi dacă asta însemna să mă scormonesc în prealabil (că timp aveam suficient!) de nişte fise de-alea de nu ţi le mai dă nimeni rest, mulţi alţii abia după ce le venea rândul începeau să-şi caute prin portbagaj valiza unde băgaseră borseta în care era portofelul doldora numai cu hârtii de o sută sau cel mult (ori puţin) cincizeci, folosind prilejul numai bun să le schimbe, asta ca să nu mai spun că pe chestia asta (dar şi pe altele) eu, care am ajuns anul ăsta de trei ori câte o zi la mare, a trebuit să plătesc respectiva taxă de două ori, şi la dus şi la întors, doar pentru că voiajam în extrasezon, când nu era aşa îmbulzeală şi nici data alegerilor atât de aproape, de mă şi întreb dacă nu e cazul să dau în judecată Guvernul şi să cer despăgubiri, fiindcă mă simt discriminat. Sau mai bine-l înjur.

RUNDA A DOUA

Chiar nu mi-am propus şi nici n-o să fac o (pseudo)cronică a fiecărui meci jucat de Arsenal în Premier League sau în celelalte competiţii interne şi internaţionale, în măsura în care va mai face mulţi purici prin ele, ceea ce, la cum evoluează deocamdată, pare foarte puţin probabil. Totuşi, îmi vine greu, dacă nu chiar, iată, imposibil să mă abţin de la câteva consideraţii succinte pe marginea partidei de sâmbătă, de la Liverpool, cu Everton, încheiată cu un nesperat şi nemeritat, pentru, respectiv de, londonezi, 2-2, după ce au fost conduşi până în minutul 83 cu 2-0.

Aşadar, coşmarul sezoanelor trecute continuă, “tunarii” cu bombe de mucava conduşi de moşulică Wenger încăpăţânându-se să aplice o strategie aparte, conform căreia meciurile încep cu adevărat pentru ei abia din a doua parte a reprizei secunde, preferabil în ultimele 7-8 minute plus prelungiri, în timp ce prima este folosită pentru odihnă, relaxare şi amuzamentul copios al asistenţei prin execuţii ridicole, pase greşite flagrant şi deposedări periculoase comice ale coechipierilor, în plus fiind interzisă cu desăvârşire expedierea oricărui şut, indiferent cât de anemic, pe, sau chiar numai spre poarta adversă; în schimb, cele năpraznice către cea proprie sunt stăruitor încurajate. De asemenea, pentru sporirea interesului şi atragerea publicului la stadion, adversarii vor fi constrânşi să marcheze în acea primă repriză cel puţin două goluri, mergându-se însă şi până la patru, eventual încă din primul sfert de oră, cum s-a mai întâmplat în ediţia trecută a PL.

Noutatea absolută a ultimilor doi ani este că, în contrast cu vechea politică de austeritate impusă oarecum inexplicabil pentru un club oricum dintre cele mai înstărite, tot acest spectacol grotesc îi are acum în prim-plan pe doi jucători care împreună au costat cam cât loturile reunite ale tuturor echipelor de prima, a doua şi a treia ligă din România, Ozil şi, mai cu seamă, Alexis Sanchez, care mai are nevoie probabil de încă zece-douăzeci de meciuri ca titular (la meciurile amicale sau, poate, de Cupa Ligii) şi de două ori mai multe pe banca de rezerve pentru a se integra perfect în mecanismul echipei şi a fi doar la fel de penibil ca, de pildă, Arteta. Momentan e fără pereche, mai cu seamă că Mertesacker (memorabilă intervenţia lui de sâmbătă prin care a deposedat un adversar… punându-l într-o situaţie iminentă de gol) evoluează în alt compartiment. 

Pe de altă parte, alde Cazorla sau chiar Giroud – care, oricât ar fi de slab (şi este), e totuşi singurul atacant (veritabil) care măcar din o sută de faze tot dă un gol – vor fi pedepsiţi aspru pentru preţurile lor de achiziţie mai modeste (doar cât loturile Concordiei Chiajna şi ale Oţelului Galaţi cu tot cu stadioane) şi vor fi ţinuţi rezerve (de lux), fiind introduşi pentru perioade din ce în ce mai scurte, pe finaluri de meci, atunci când se va fi dovedit fără putinţă de tăgadă că gloabele cele scumpe nu mai pot face nimic pentru întoarcerea rezultatului.

În concluzie, se prefigurează încă un an (deja cam al patrulea sau al cincilea numai de când scriu eu pe blog) plin de insuccese, până şi eternul loc patru în campionat, ca să nu mai vorbesc de tradiţionala accedere în, dar şi eliminare din faza optimilor Champions League (ca să nu mai spun că deocamdată am emoţii mari şi pentru intrarea în grupe, după evoluţia modestă de la Istanbul cu Beşiktaş) părând deziderate mult prea îndrăzneţe. Să dea domnu’ Wenger să mă înşel!

"TRAVELLER"

VÂRFULEŢUL CEL VITEAZ

Ieri după-amiază sau chiar mai spre seară, o veste cutremurătoare a zguduit din temelii redacţiile tuturor publicaţiilor şi televiziunilor (de sport): Keşerü nu e titular! 

Cum?! Keşerü?! Rezervă?!? Nu se poate!! Revoltător!!! Incompetenţă!!! Mai mult decât atât: trădare curată! Aranjament ordinar! Meciul a fost vândut! Ruşine, ruşine, ruşine, de cinci ori RUŞINE!!!! Gâlcă, Gâlcă lasă-neee!

Pentru cei mai puţin familiarizaţi chiar şi decât mine cu caricatura de campionat intern de trosbal (un fel de sport bizar, vag asemănător cu fotbalul european, însă pentru care trebuie să plăteşti din greu la societăţile de cablu autohtone chiar şi ca să NU îl urmăreşti), Keşerü este un component oarecare al echipei Steaua Bucureşti, care, în ciuda rezonanţei numelui, nici măcar nu e vreun cunoscut (oricum altora, că eu abia acum am auzit de el!) internaţional maghiar, ci un românaş get-beget, doar născut mai la Oraaadea, dar care s-a distins în ultima etapă prin marcarea a nu mai puţin de şase goluri (dintr-o lovitură) în poarta megaformaţiei de renume mondial, fostă câştigătoare a Cupei Presei la oină, Pandurii Târgu Jiu. Adicătelea un fel de aproape croitoraşul cel viteaz, mai ales dacă şi cel de-al şaptelea său şut spre peluza din spatele buturilor echipei oaspete s-ar fi nimerit pe direcţie aproximativ centrală (+/- 7,32 metri) şi la mai puţin de 2,44 metri de sol. Pe scurt, mult aşteptatul nou Gică Hagi, cu care comentatorii s-au grăbit să-l compare, şi viitoarea speranţă născută moartă (că “puştiul” are deja aproape 28 de ani) a echipei naţionale. Nea Piţi, sper să nu dezamăgeşti o ţară întreagă neconvocându-l sau ţinându-l şi matale mai mult pe bancă!

Din fericire pentru antrenorul Stelei, care astfel a scăpat de linşaj (măcar mediatic), aseară lucrurile s-au terminat, grosso modo, cu bine, bucureştenii învingând cu 1-0 celebra formaţie de top din Bulgaria, … (pe moment îmi scapă numele), graţie golului înscris de Chipciu, printr-un procedeu tehnic aparte, foarte asemănător cu ceea ce în jargonul de specialitate se numeşte “chiflă”, după ce momentul propice unui şut adevărat spre poartă fusese ratat, spre surpriza întregii linii defensive a bulgarilor. Mare fotbalist şi ăsta! Aproape că-mi pare şi rău pentru toate vorbele urâte rostite la adresa lui în precedentele 87 de minute ale partidei (când, printre altele, a ratat un penalty), ca şi în următoarele două, plus prelungiri. Asta mai cu seamă că boscoroditul de serviciu, Cristi Tănase, n-a evoluat, fiind accidentat, spre disperarea aceloraşi jurnalişti, dar şi suporteri, care altfel îl înjură meci de meci, pe bună dreptate, dar acum îi duceau amarnic dorul. Că aşa-i (şi) în fotbal!

VITAMINE OTRĂVITOARE

În aşteptarea înfrigurată a unui studiu de amploare întocmit de un grup de cercetători americani de la vreo universitate de stat de prin Dakota de Sud sau Carolina de Nord care să demonstreze, definitiv şi irevocabil, fără putinţă de tăgadă (cel puţin până la următorul, realizat de nişte confraţi de-ai lor din Dakota de Nord sau Carolina de Sud), că administrarea suplimentelor alimentare cu (multi)vitamine şi minerale), departe de a fi benefică pentru organismul uman, este cu adevărat nocivă, dacă nu de-a dreptul fatală, am dat, uşor tardiv din păcate, peste un articol de popularizare a unuia care deocamdată arată numai, la fel de irevocabil şi definitiv, că acestea nu au de fapt niciun fel de efect, nici cu totul negativ, dar nici câtuşi de puţin pozitiv. Aşa o fi.

Ce mi-a atras însă atenţia în mod deosebit – pe lângă faptul că printre elementele demonstrate cât se poate de ştiinţific cu acest prilej se numără totala ineficienţă a respectivelor suplimente în reducerea bolilor cardiovasculare şi a cancerului (dar a accidentelor rutiere!?), chestie la care, cinstit să fiu, ca unul care le mai iau din când în când, nici nu mă aşteptam din partea lor, sperând să ajute în cu totul şi cu totul alte chestiuni, mai mărunte – a fost partea în care se menţionează că unul dintre seturile de experimente a vizat un număr de “5950 (fix, precis!) de participanţi, toţi medici (?) de sex masculin (??) cu vârste de peste 65 de ani (aşadar or fi fost şi unii de 90), care au luat, zi de zi, câte o multivitamină (mă rog, presupun că e vorba de un comprimat cu multivitamine), timp de nici mai mult, nici mai puţin de… 12 ani”. (Citatul este exact, parantezele şi punctele de suspensie îmi aparţin.) Concluzia fiind aceeaşi, că nu le-a folosit la nimic.

Ei bine, în condiţiile în care în țărișoara noastră natală şi, fireşte, iubită speranţa medie de viaţă este de (numai) vreo 74 de ani jumate (iar pentru bărbaţi, indiferent dacă sunt sau nu medici, încă şi mai puţin), consider o coincidenţă mai degrabă extrem de fericită că toţi participanţii aceia la studiu, care au înghiţit degeaba vitamine preţ de 12 ani, au ajuns, conform unui calcul aritmetic simplu, până la vârsta de cel puţin 77 de ani (cei de 90 ar fi ajuns la 102!), fiind şi suficient de lucizi ca să comunice cu cercetătorii pentru a le împărtăşi impresii legate de starea lor de sănătate neîmbunătăţită. Aşa încât o să mă risc în continuare.

PRIMA RUNDĂ

Ca să-l parafrez pe un odios clasic în viaţă: ce blestem o fi pe iubitorii fotbalului englez din România ca meciurile de Premier League de pe Eurosport să fie comentate de doi dintre cei mai penibili indivizi din branşă, Nuştiucum Viorel şi Nuştiucine Habarnam!

Nu mai departe de sâmbătă, în chiar prima etapă, am pierdut, în transmisiune directă, golul egalizator al lui Arsenal, din partida câştigată în cele din urmă, cu chiu, cu vai, în faţa lui Crystal Palace cu 2-1 pe teren propriu, fiindcă preţ de câteva (zeci de) secunde îmi mutasem privirile de pe ecran, rămânând însă cu urechile ciulite la bălmăjelile plictisitoare ale celor doi, care nu s-au întrerupt din ce aveau ei de povestit între ei decât abia după ce mingea intrase de multişor în poartă, cu toate că faza nu fusese deloc una rapidă şi surprinzătoare, “care să nu anunţe nimic”, cu vreo degajare spectaculoasă a portarului Szczesny până în careul advers de unde un atacant să fi reluat în plasă dintr-o singură atingere, aşa cum am crezut înainte să văd reluarea, ci dimpotrivă, una cât se poate de lentă, respectiv de-a dreptul fixă, şi cu desăvârşire periculoasă, adică o lovitură liberă din apropierea careului de 16 metri, pe care însă cei doi păcălici nu catadicsiseră s-o pomenească în comentariu.

A doua zi, ieri, cu prilejul unui alt meci, pe care de fapt nici nu l-am urmărit, decât pe sărite, dar m-am nimerit tocmai atunci pe recepţie, ăla care nu e şi Viorel se minuna de zor, repetând ca papagalul “ce conservatori sunt englezii!”, pentru că arbitrul se dovedise cam stângaci în mânuirea spray-ului acela minune, apărut în premieră la CM de anul acesta, cu care se trasează linia unde trebuie să stea zidul la loviturile libere.

Acum, dincolo de faptul că dobitocul ar face mai bine să se uite prin cărţile de istorie, sau măcar pe Google, or numai în tabloide la rubrica “ştiaţi că...?”, pentru a descoperi cu nătângă stupoare în câte domenii englezii ăştia, conservatori după mintea lui microscopică, au fost cei dintâi din lume, deschizători de drumuri, am avut curiozitatea uşor masochistă să mă uit la un meci de căcat din Liga I, difuzat, mai târziu, pe un alt post, doar până la prima lovitură liberă – care, neobişnuită baftă, s-a nimerit să vină foarte rapid – ca să văd dacă dragii noştri compatrioţi, vestiţi pentru deschiderea lor către tot ce e nou, au introdus şi ei respectivele spray-uri în măreaţa competiţie internă. Ei aş! Mai va!

Revenind un piculeţ la meciul propriu-zis al “tunarilor”, n-am să spun decât că am avut o mostră timpurie din ce va trebui să suport şi de-a lungul acestui sezon: un joc fără orizont, cu multe înflorituri inutile (a se citi: pase repetate către coechipieri tot mai prost plasaţi) şi nicio eficienţă, execuţii caraghioase, o defensivă haotică şi o evoluţie a noii “vedete” Alexis Sanchez cel puţin atât de jenantă pe cât anticipam. Toate ingredientele (in)succesului.

"ELVENLEGIONS"

UN NOU NOU ÎNCEPUT

Pentru că în weekend începe o nouă ediţie de Premier League, iar duminica trecută s-a disputat Supercupa Angliei, m-am gândit să (mai) zic şi eu două vorbe (maximum trei, că mi-a ajuns cât am scris ieri şi alaltăieri) (rele) despre Arsenal. 

Acum, nu e că toată vara aş fi stat cu ochii pe tranferurile din prima ligă engleză sau că aş fi la curent cu valoarea (sportivă sau contabilă) tuturor jucătorilor de prin campionatele lumii, şi, în plus, pare cam aiurea să boscorodesc o echipă care tocmai a înhăţat – în urma unui categoric 3-0, ce ar fi putut fi şi 5…, în dauna lui Manchester City! – al doilea trofeu în trei luni de zile, după ce nu mai pupase unul de nouă ani, dar nu ştiu cum se face că la Arsenal, care cică se tot întăreşte pentru noul sezon (ca şi pentru cele precedente?!), au venit – oricum puţini – jucători de care aproape că nu auzisem, gen Debuchy (un Debussy ar fi fost cu totul şi cu totul altceva) sau Chambers, în timp ce la rivale se vehiculează numai nume unul şi unul, începând cu Fabregas (fost “tunar”!), Diego Costa sau Drogba de la Chelsea. 

Dincolo de asta, sincer, chiar nu mi se părea că problema cea mai presantă a londonezilor (mei) era cea a portarului. Sigur, compartimentul defensiv e varză de ani de zile, aşa cum am remarcat de nenumărate ori, dar bietul Szczesny a făcut mereu ce-a putut, salvând adesea echipa de la dezastre mai mari, şi nu cred că era nevoie să fie stimulat printr-o “acerbă concurenţă” cu David Ospina, devenit foarte în vogă după turneul final al CM. Un Pantilimon, ejectat de la City, ar fi fost de-ajuns.

În schimb, acelaşi compartiment defesiv marca varză a fost “întărit” de tot prin plecările lui Vermaelen şi Bacary Sagna, cam singurii doi care nu gafau îngrozitor meci de meci, dovadă că au şi ajuns la echipe (mai) bune. Poate n-aş fi folosit ghilimele, dacă plecau dracului Koscielny şi Mertesacker, oricât de proaspăt mare campion mondial o fi acesta din urmă. De altfel, dacă mă uit pe lista de fundaşi, ea e alcătuită momentan din doar şase oameni, iar nu mai departe de meciul de duminică, la un moment dat Wenger (care mă şi mir că a ieşit cu o declaraţie în care admitea că e cam jale acolo) nu mai ştia ce improvizaţii să facă, amestecând fundaşii centrali cu cei laterali.

Despre achiziţia-vedetă, Alexis Sanchez, n-aş fi avut mai nimic de zis, că nici nu l-am prea reţinut făcând vreo scofală sau măcar jucând prea des pe la Barcelona (?), dacă nu l-aş fi văzut deja într-un meci (semi)oficial, Supercupa, şi două amicale, suficient ca să am temeri mari că va urca rapid în topul celor care mă scot din pepeni la fiecare evoluţie, detronându-l poate pe Arteta. Sper să mă contrazică.

Nu ştiu când se încheie perioada de transferuri, aşa că o fi posibil să mai apară (dar şi, Doamne fereşte!, să mai dispară) cineva (important) pe ultima sută de metri, însă nu mi se pare că nou-veniţii o recomandă pe Arsenal pentru performanţe de excepţie în acest sezon. Speranţele mele se leagă tot de “veteranii” Walcott, Wilshere şi Ramsey, plus Ozil şi, mai ales, Cazorla, cu condiţia, desigur, să fie apţi de joc pentru mai mult de două-trei meciuri pe an fiecare, şi alea mai mult separaţi decât împreună, pe sistemul “când fu Tică, nu fu Tache…”.

RĂZBOI SÂNGEROS PE TOATE FRONTURILE!

Deci, să recapitulăm! La data de azi, miercuri, 13 (!) august 2014, ora… cât o fi, trecute fix, relaţia dintre mine şi furnizorii de servicii se prezintă după cum urmează:

1. UPC. Aşa cum am povestit ieri cu lux de amănunte, cu ăştia aproape că am ajuns la un consens de moment, ei jegmănindu-mă cu neruşinare de încă 3 lei pe lună pentru un post, Look Plus, la care n-o să mă uit decât poate aşa, de-al dracului, că tot dau banii aiurea pe el, fiindcă pariez că meciurile cât de cât interesante din Liga I o să fie difuzate numai pe Look-ul celălalt, TV, din extraopţiunea de 10 lei, în timp ce eu îi fentez oarecum cu 6,20 lei cât dădeam până acum pe decodorul suplimentar la care am renunţat cu maximă satisfacţie.

În ceea ce priveşte extraopţiunea amintită, lucrurile stau tot în coadă de peşte, în sensul că deocamdată ei tac chitic (în afară de mesajul ăla pe ecran, de care scap uşor), eu tac chitic, ea e activată şi o să rămână aşa cel puţin până îmi va deveni clar că au de gând să mă taxeze. După care, mă decid, probabil să renunţ.

Pe de altă parte, dacă nu cumva mai au de trimis mesaje de maxim interes pentru mine, dar care vor cu tot dinadinsul să NU îmi parvină, cum ar fi chiar statutul exact al extraopţiunii “Fotbal”, sper ca de luna asta să-mi vină iarăşi factura prin poştă, aşa cum mi-au promis. La standardele din România şi prin comparaţie cu ce veţi vedea în continuare, e aproape ca şi cum n-aş avea nicio problemă cu ei.

2. ROMTELECOM DOLCE. Aici încep prin a-mi asuma tot ce e de asumat, mergând până la a-mi turna cenuşă în cap, fiindcă am avut ocazia să scap (încă o dată) definitiv de ei şi sunt pe cale de a o rata.

Cum aminteam tot ieri, momentan există, din partea mea, pe de-o parte, o cerere (practic aprobată!) de reziliere a contractului, făcută în baza unei (alte) scumpiri (amănunte aici), la care între timp s-a renunţat într-adevăr, aşa cum încerca, fără mare succes la vremea aceea pentru că o făcea minţind ordinar, să mă convingă o cucoană, iar, pe de alta, una de amânare a rezilierii, fără un termen anume, dar condiţionată oarecum de remedierea problemelor tehnice pentru care am făcut nenumărate sesizări încă din luna iunie. După ce, aşa cum am relatat pe larg, iniţial s-au perindat pe la mine prin apartament toţii “specialiştii” Romtelecom, reuşind doar să agraveze defectele, astfel încât acum, în principiu, nu mai am sunet pe niciun canal, deja de vreo lună nu s-a mai întâmplat nimic; n-am mai primit de la ei nici măcar un telefon pe tema asta.

La drept vorbind, situaţia e mai nuanţată. Dat fiind că, departe de a fi vreun “minitehnicus”, nici nu mă sperii mortal când văd nişte cabluri şi câteva aparate, am făcut o inovaţie, un soi de şurub legat cu aţă, astfel încât imaginea, inclusiv în format HD, o văd pe televizor, preluată printr-un cablu HDMI, în timp ce sunetul, care din motive de “incompatibilitate” a televizorului meu Sony cu jafurile de echipamente de la Romtelecom nu intră şi el cum ar fi trebuit, prin acelaşi maţ, îl preiau printr-un cablu analog, RCA, şi îl ascult într-un amplificator. Cum tot ce mă interesează la ei sunt canalele de sport, oricum transmise la o calitate (inclusiv a sunetului) mizerabilă, nu e cine ştie ce capăt de ţară că în loc de “surround” sau 5.1, aud doar stereo. Fireşte că nu e o situaţie normală, şi cu atât mai puţin pentru cei 55 de lei de care mă jefuiesc nenorociţii ăştia lună de lună, dar deja mi-e nu doar scârbă să-i mai pistonez, ci mai cu seamă teamă că se poate şi (mult) mai rău dacă îmi vin iarăşi în casă troglodiţii de la “serviciul tehnic”.

Nădejdea mea secretă e că actuala situaţie (semi)contractuală (tot un soi de coadă de peşte) se va perpetua – chiar şi cu preţul acestor neajunsuri de ordin tehnic, printre care un set de fire în plus prin casă şi vreo două apăsări suplimentare pe telecomandă la fiecare comutare pe Dolce – contractul meu iniţial pe doi ani devenind în felul ăsta unul pe termen nedefinit, cu drept de reziliere în orice moment. Rămâne de văzut.

3. RCS&RDS, (de)serviciul DIGI MOBIL. Cu ăştialalţi m-am certat ultima oară nu mai departe de azi-dimineaţă, când mai mult într-o doară, şi socotind eu, inclusiv pe degete, că de la sesizarea prin care ceream să primesc un exemplar scris (eventual prin e-mail) din contractul pentru abonarea la serviciul telefonic Digi Mobil Optim Nelimitat, pe care cică l-aş fi “semnat” telefonic – vezi Doamne, “la distanţă” –, şi despre care pe parcurs am aflat că are o mulţime de clauze ascunse, care nu mi-au fost în niciun fel aduse la cunoştinţă, au trecut binişor peste 30 de zile lucrătoare chiar şi dacă măsurăm săptămâna de lucru după standardele mele, adică de luni până joi, am aflat cu stupoare că ea (sesizarea) a fost “soluţionată”, deoarece, chipurile, am renunţat la ea.

Ce s-a întâmplat de fapt este că, în urma unei sesizări făcute de mine la ANPC, în legătură cu un apel taxat abuziv deşi era către o reţea naţională spre care trebuia să vorbesc gratis, nenorociţii de la Digi, după ce şi-au luat amenda bine meritată şi mi-au scăzut din factură contravaloarea apelului, i-au minţit cu neruşinare pe cei de-acolo că s-ar fi înţeles cu mine “pe cale amiabilă”, eu renunţând la pretenţia de a trece de la actualul abonament la altul mai ieftin. Fireşte că am renunţat, dar nicidecum pe cale amiabilă, ci când mi-au spus că nu se poate decât dacă plătesc ditamai despăgubirile, în condiţiile în care sesizările mele, inclusiv spre ANPC, menţionau în mod expres că vreau s-o fac “fără nicio penalitate”, pe motiv de încălcare a termenilor contractuali. Colac peste pupăză, aflu acum că mi s-a închis şi cealaltă sesizare, practic separată, cu contractul scris, doar fiindcă a fost băgată la grămadă la capitolul “înţelegere amiabilă”.

Azi, la telefon, minciuni peste minciuni, pentru că dobitocii nici măcar nu sunt în stare să mintă cu toţii la fel. După ce vaca numărul unu, cea care a deschis sesizarea (direct la un sediu, nu prin telefon!) spusese că în 30 de zile vom primi contractul, “nu e nicio problemă”, primul bou cu care am vorbit acum a zis că într-adevăr n-ar fi fost nicio problemă, dar că, iată, se închisese sesizarea. În schimb, o altă vită, care a sunat ea ulterior, după ce îi evocasem boului iminenţa unei noi amenzi din partea ANPC, către care mă şi apucasem să scriu, mi-a zis că de fapt nici nu există posibilitatea de a primi un contract scris dacă înţelegerea s-a făcut telefonic! Fiindcă a închis şi asta oarecum intempestiv, promiţând să revină cu noi informaţii după ce se va consulta cu nişte şefi, n-am apucat să-i cer înregistrarea telefonică ce ar trebui să servească drept contract, dar o voi face de îndată ce va suna (dacă o va mai face, că au trecut deja ore bune!).

De altfel, chiar m-am sucit: nu mai vreau niciun contract scris, în care să bage ei ce le trece prin minţile lor bolnave, ci înregistrarea telefonică, prin care o să le demonstrez fără putinţă de tăgadă – lor şi celor de la Protecţia Consumatorului – că nu mi-a fost comunicată niciun fel de restricţie, nici măcar că mi se prelungeşte contractul pe un an (sau doi?!), în condiţiile în care eu am telefonie de la ei de vreo patru. Cu atât mai puţin că n-am dreptul să trec la alt abonament.

Aici ar fi fost, poate, momentul şi locul să zic vreo două şi despre ANPC, unde cu certitudine nu lucrează oameni cu mult mai inteligenţi decât cei de la companii, dar fiindcă deja m-am lungit, o să fac un articol separat, cândva.

4. ENEL. În caz că se întreba cineva cum de nu i-am mai înjurat de multă vreme şi pe ăştia, trebuie să spun că, într-adevăr, preţ de aproape trei luni şi jumătate n-am mai avut nicio pană de curent, ceea ce reprezintă de-a dreptul un miracol. Asta însă, până vinerea trecută.

Pentru că nici eu nu sunt un tip cu desăvârşire absurd, care să-mi imaginez că în România secolului XXI se poate ajunge, cine ştie?, chiar la o jumătate de an întreagă fără o astfel de “întrerupere accidentală”, după cum le place lighioanelor de-acolo să le intituleze, chiar şi când aproape că-ţi poţi potrivi ceasul după ele, nici n-aş mai fi amintit incidentul de vineri (mai ales că, după câte am înţeles, a fost afectată o zonă mai mare, semănând într-adevăr cu un accident), dacă azi-dimineaţă, la 5.30, nu aş fi fost trezit brusc de geamătul aparatelor stinse şi apoi pornite de vreo trei-patru ori în interval de o jumătate de oră. Cu alte cuvinte, a început din nou! Sunt în stare să pariez că până, şi mai cu seamă ÎN weekend, voi mai avea parte de cel puţin un astfel de episod. Deja, la mine în bloc, a lua liftul înseamnă să joci ruleta rusească.

5. VODAFONE. Mai degrabă pentru că am ajuns la capătul chefului de scris pe ziua de azi, decât fiindcă nu le-aş putea găsi nişte bube recente în cap şi ăstora, îi trec deocamdată cu vederea. N-am să spun decât că, pe cât de amabili şi dornici să-ţi facă oferte, chipurile “personalizate”, de nerefuzat, dar care oricum după două luni devin mai proaste decât oricare de pe piaţă, sunt funcţionarii de-acolo când eşti liber de orice obligaţie (contractuală) faţă de ei, pe atât de necomunicativi şi glaciali devin când te afli sub un contract, cu una din ofertele alea rămase mult în urmă. Din fericire (vorba vine!), un an trece repede, măgarilor! Mai ales când din el a rămas doar jumate.

În încheiere, oarecum în aceeaşi ordine de idei, aş vrea să remarc cum la toţi porcii ăştia chiar şi veştile aparent bune devin un coşmar pentru clienţi. Aşa, de pildă, ieri am aflat că Dolce Sport a obţinut drepturile de televizare pentru trei-patru meciuri pe etapă din Liga I. (Despre vocaţia de necrofagi pitici, ca să nu spun viermi, care se hrănesc cu resturile rămase dintr-un cadavru devorat de carnasierii adevăraţi, a celor de la Dolce, cu altă ocazie.) Fireşte că ele coincid perfect cu cele transmiste de Look Plus, postul băgat “gratis” în pachetele de bază atât la Romtelecom cât şi la UPC, aşa că oricum nu-i nicio scofală. De altfel, nu cred să mai existe vreo ţară în care câte un meci, sau o competiţie întreagă, e transmis/ă în paralel de trei posturi de televiziune, în timp ce altele, uneori mult mai interesante, nu sunt transmise de niciunul. În fine.

Problema este alta. Socotind că un “derby” între Concordia Chiajna şi Viitorul Voluntari (?) sau între Gaz Metan Mediaş şi CSMS Iaşi (vă jur că m-am uitat pe-un clasament ca să văd care mai sunt prin primul eşalon!) este de mare interes pentru ţară, iar telespectatorii (lor) sunt prea cretini ca să se uite la el pe Look Plus, mai marii de-acolo au început iarăşi să programeze nenorocitele astea de meciuri din Liga I, opţiunea a paişpea, pe postul principal, difuzat şi în variantă HD, astfel încât meciurile adevărate, din Premier League sau Bundesliga, ciugulite după aceeaşi metodă amintită mai sus de la Eurosport, sunt retrogradate pe canalele celelalte, care au o “calitate” a imaginii evocatoare de amintiri din copilărie, când mă uitam la bulgari. Ce-i drept, puricii de la Dolce măcar sunt color.

Şi, apropo… De unde dracu au găsit ăştia de la Dolce o imagine atât de proastă de la turneul feminin de tenis din Cincinnati, încât meciul Simonei Halep de azi-noapte, pentru care m-am trezit special pe la 3.00, se vedea infect până şi pe HD, în timp ce, la Digi, versiunea masculină a fix aceluiaşi turneu se vede impecabil? Iarăşi au furat “feed”-ul de pe vreun satelit pirat? 

Pentru azi “doar” atât.

DOLCE, DIGI, UPC, LOOK… PLUS UN CAMPIONAT DE TOT RAHATUL

Desfid pe absolut oricine, începând cu toţi retardaţii de rând care lucrează – mai cu seamă dacă o fac din convingere – pentru marii furnizori de servicii (pe retardaţii cu funcţii de conducere n-ar avea niciun rost), să-mi dea o altă explicaţie, eventual cât de vag raţională, în afara nemărginitei nesimţiri a companiilor şi a plăcerii sadice de a-şi bate joc de propriii clienţi, umilindu-i şi punându-i aiurea pe drumuri, pentru care, atunci când vrei să renunţi fie şi la cel mai mărunt dintre produsele achiziţionate, cum ar fi un amărât de decodor TV suplimentar, pe care, de pildă, nu mai ai la ce să-l foloseşti fiindcă pur şi simplu ai rămas cu un singur televizor în casă, ori la vreo extraopţiune de 5 lei, ca să nu mai vorbesc de rezilierea întregului contract, trebuie neapărat să faci cerere SCRISĂ, semnată de titular – obligat să se prezinte personal cu buletinul în copie şi original la un magazin – şi ştampilată măcar de un banal funcţionar idiot, dacă nu de vreun ditamai şef de departament, încă şi mai cretin, în timp ce atunci când, dimpotrivă, vrei să te abonezi la un nou serviciu, chiar şi mult mai costisitor, e suficient să dai un telefon, la care, după ce eşti minţit cu neruşinare, şi dobitoaca sau dobitocul cu care vorbeşti are grijă să NU îţi menţioneze niciuna dintre clauzele dezavantajoase pentru tine (alea care pe contractele scrise sunt tipărite cu caractere ilizibil de mici), afli că respectiva convorbire, eventual înregistrată (dar de înregistrare se face uz numai când se poate dovedi că nu ai dreptate într-un eventual litigiu) are valoare contractuală şi un an, sau chiar doi, de zile eşti prizonierul cu statut de sclav al societăţii. Ultimul caz concret este, fireşte, ca (mai) de fiecare dată când mă apuc să scriu despre aşa ceva, al meu. Compania nesimţită: UPC.

Povestea începe de fapt mai demult, poate chiar cu vreo doi sau trei ani în urmă, de când nici nu mai folosesc amintitul decodor suplimentar, însă, ce e drept, nu pentru că nu aş mai avea decât un singur televizor în casă, ci, oarecum dimpotrivă, pentru că am ajuns să fiu abonat la trei societăţi de televiziune prin cablu, aşa că în locul lui am conectat direct maţul de la una din celelalte două. Deoarece chiria nu era împovărătoare – chiar dacă între timp, pentru noii abonaţi, se şi ieftinise! – dar şi fiindcă în general sunt un tip cam posesiv şi îmi vine greu să renunţ la bunurile şi/sau serviciile de care beneficiez la un moment dat, am zis să-l păstrez, în caz că, la o adică, totuşi, poate…

Luna trecută însă, a apărut nebunia cu posturile de televiziune Look TV şi Look Plus, care – prin mijloace a căror (i)legalitate se află încă în atenţia organelor statului – au pus gheara pe drepturile de difuzare a partidelor din Liga I de fotbal, care Ligă, în paranteză fie spus, mă interesează cam cât negru sub unghie, în sensul că în ultimele cinci-şase ediţii se prea poate să fi văzut, cap-coadă, cel mult tot atâtea meciuri, în general marile derby-uri (alea adevărate, tradiţionale, interbucureştene, nu cine ştie ce Petrolul-Astra sau Vaslui-Oţelul) şi numai atunci când şi poziţiile în clasament ale combatantelor justificau acest statut, cumul de factori întâlnit rar în anii din urmă. Din noul sezon, de pildă, n-am văzut încă nimic, cu toate că, aşa cum voi arăta mai departe, deocamdată beneficiez de posturile amintite. Am făcut o tentativă la CFR Cluj-Steaua, dar, pe de-o parte, meciul, în cele cinci minute cât m-am uitat, s-a dovedit a fi de tot căcatul, iar, pe de alta, tot în cele cinci minute, ajunsesem deja în pragul crizei de nervi şi al vomei din pricina accentului ardelenesco-bozgoresc al celor doi comentatori.

Revenind la chestiune, trebuie să spun că UPC a fost cea dintâi mare companie de cablu care a încheiat, pe banii clienţilor, un contract cu cele două posturi din Cluuuj. Astfel, mai întâi am fost anunţat (de fapt, nici măcar atât, dar asta e altă poveste, oarecum tranşată de ANPC printr-o mult prea modică amendă) că abonamentul de bază mi se scumpeşte, volens-nolens (cu drept doar de renunţare definitivă la servicii) cu 3 lei pentru unul singur dintre ele, după care că pentru celălalt, însoţit de variantele HD ale ambelor, s-a creat o extraopţiune de 10 lei. 

Până să mă decid ce voi face în privinţa acesteia din urmă, am luat măsura contracarării scumpirii aceleia de 3 lei prin renunţarea la decodorul ţinut până acum degeaba pe 6,20 lei. Avantaj eu: 3,20 lei. Sigur, cum spuneam, cu preţul a nu mai puţin de două drumuri la cel mai apropiat de mine magazin UPC (care, în paranteză fie spus, nu e apropiat deloc), deoarece, după ce am făcut cererea aia scrisă, trebuie să aştept ca, în termen de 30 de zile, să-mi fie, cum ar veni, aprobată, după care va trebui să predau aparatul. Asta dacă nu sunt atât de comod şi de nabab încât să accept propunerea lor de a-mi trimite pe cineva să mi le ia, “serviciu” facturat însă cu 25 lei!!! Aşa nesimţire mai rar! Vorba cântecului: “americanii-s de vină, futu-i în gură să-i fut”. Că cică americani ar fi la origini UPC. În fine.

Acum, câteva cuvinte despre extraopţiune. Prima oară când a apărut, m-am pomenit cu ea nu doar în grila de programe, ci şi menţionată, în contul de client, ca serviciu de care (deja) beneficiez. Naiv cum – nici eu nu (mă-)înţeleg de ce! – încă mai sunt, în ciuda zecilor de păţanii pomenite şi în paginile blogului, mi-am zis că, de vreme ce-s client al firmei încă de pe vremea când nici nu intrase în România, fiind de fapt înghiţit de ea cu tot cu vechea societate la care eram abonat, cei de-acolo s-au gândit să nu mă treacă printre jegmăniţii de rând, ci să mi-o ofere moca, mai cu seamă că oricum am de la ei cele mai numeroase şi mai scumpe abonamente: internet, telefonie, televiziune cu o mulţime de alte extraopţiuni… Chiar le făceam în ciudă unor prieteni, care, ca mult mai pasionaţi decât mine de penibilul campionat intern de fotbal, dăduseră fuga să se aboneze. Când colo…

Fac acum o mică digresiune, strict necesară pentru a înţelege contextul, ca să notez că (tot) luna trecută, pentru prima oară în vreo 15 ani (deci inclusiv pe când UPC nici nu era încă UPC) nu mi-a venit factura în poştă. (Pentru cei uşor derutaţi, reamintesc că problemele de genul ăsta le am cu RCS&RDS). În urma sesizării făcute, am fost asigurat că nu se va mai întâmpla, iar explicaţia (cam străvezie) pentru incident a fost că se activase, iar apoi dezactivase (!), singură (!!!), opţiunea facturii electronice, care factură electronică, între noi fie vorba, nu-mi fusese trimisă nici ea.

Episodul n-ar fi fost foarte deranjant, ba chiar lăudam în sinea mea amabilitatea şi promptitudinea cu care s-a remediat problema, spre deosebire de ce mi se întâmplă la RCS, numai că, a dracului coincidenţă stranie, fix în factura aia care nu mi-a parvenit în niciun fel cică eram eu anunţat atât de scumpirea obligatorie de 3 lei, cât şi că extraopţiunea “Fotbal” îmi este furnizată gratuit doar în prima lună, după care trebuie să plătesc cei 10 lei sau, dacă nu o vreau, să anunţ eu în mod expres! (Despre practica asta, amendată şi ea de ANPC din câte am citit, am scris mai pe larg aici, unde am consemnat şi nesimţirea prin care, deşi ţi se oferă o lună gratuit, dacă faci imprudenţa să-i anunţi pe la jumătatea ei, sau chiar mai repede, că nu vrei s-o mai păstrezi începând cu luna următoare, ţi se şi scoate, imediat, înainte de încheierea perioadei promoţionale.)

Între timp, apărând amenda de la ANPC, nenorociţii de la UPC, când am sunat iarăşi să-i întreb, mi-au spus că nu e adevărat, trebuie să anunţ doar DACĂ VREAU (deci nu dacă NU vreau) extraopţiunea. Treaba e că, dintr-un motiv sau altul, eu o am în continuare, deşi n-am anunţat nimic, nici că da, nici că ba, fiindcă de fapt încă nu m-am hotărât. În factura pe luna asta, n-a apărut decât scumpirea de 3 lei, nu şi extraopţiunea de 10. În schimb, atunci când, rar, comut televizorul pe unul din posturile cu pricina, îmi apare un mesaj prin care mi se cere să butonez ca să spun dacă-l vreau sau nu. Eu însă dau doar un soi de “ignore” în urma căruia mesajul dispare, problema rămânând oarecum în coadă de peşte. Sigur, sunt perfect conştient că e posibil ca luna viitoare să mă pomenesc cu factura umflată cu cei 10 lei, dar mă risc, avantajul la UPC fiind că, măcar teoretic, după cum pretind ei, poţi să renunţi în orice moment la o extraopţiune, aşa cum poţi să o şi achiziţionezi oricând. Asta spre deosebire de Romtelecom…

La Romtelecom Dolce – unde încă mai sunt abonat, fiindcă după ce, aşa cum am tot scris, am făcut cerere de reziliere a Contractului, m-au cuprins remuşcările (v-am spus că sunt posesiv) şi am făcut una de “amânare a rezilierii” până la remedierea problemelor tehnice semnalate”, perioadă care, se pare, în accepţiunea lor e practic sine die, de vreme ce de-atunci nici că au mai dat vreun semn – extraopţiunile trebuie păstrate minimum trei luni. Până la un punct, problemele cu ăştia au fost similare. De fapt, după câteva zile în care cele două posturi, Look TV şi Look Plus, au dispărut din grilă, fiind înlocuite cu nişte mesaje în care eram informat că se negociază, au reapărut.

Toate bune şi frumoase, numai că, între timp, eu am citit în presă că şi la ăştia unul dintre ele va fi “gratis” (rămâne de văzut ce înseamnă asta!), băgat în abonamentele de bază, iar pentru celălalt va trebui să plăteşti 9,5 lei! Prin urmare, păţit cum sunt, azi dimineaţă am sunat la ei, având următorul dialog cu un funcţionar nu doar idiot, ci şi tembel:

“EU: Am sunat să vă întreb care e statutul posturilor Look. Trebuie să anunţ în mod expres că NU le vreau?

FUNCŢIONARUL NU DOAR IDIOT, CI ŞI TEMBEL (râzând): Ei, cum să anunţaţi că NU le vreţi?! Ne anunţaţi doar dacă LE VREŢI. De fapt, pe unul din ele, celălalt fiind inclus în pachetul de bază.

EU: Nu râdeţi, pentru că ştiţi foarte bine că faceţi măgăria asta prin care clientul trebuie să anunţe că NU vrea un pachet, în caz contrar considerându-se că îl vrea, şi fiindu-i tarifat în consecinţă.

FUNCŢIONARUL NU DOAR IDIOT, CI ŞI TEMBEL (de data asta serios): Da, este adevărat, dar numai atunci când e vorba de 2-3 lei. Acum e un pachet de 9 lei 50…”

Comentariile sunt de prisos. Chiar şi aşa, eu (i-)am făcut câteva, de cred că şi-a dat amărâtul cu tesla-n alea că l-a luat gura pe dinainte. Cert este că, într-un final, a rămas că nu vreau să mi se activeze extraopţiunea – care, aşa cum v-am spus, la momentul convorbirii era de fapt (re)activată – , ci “să rămână ca acum”. (Eu, iscusit nevoie mare, oarecum evaziv, că doar nu era să-i spun “scoateţi-o dracului!”.)

Ghiciţi ce! După nici o oră, la o verificare de rutină, am constatat că… postul cu pricina nu se mai regăsea în grila mea! Dacă în prima clipă m-am enervat, gândindu-mă că dacă nu m-aş fi apucat să sun poate uitau naibii de mine şi rămâneam cu postul moca, în a doua mi-am zis că, dimpotrivă, ăia care voiseră să meargă pe burtă erau ei, băgându-mi extraopţiunea pe gât, chestie pe care aş fi observat-o abia la următoarea factură. Aşa că, bine c-am sunat!

Una peste alta, dat fiind că nici în “gratuitatea” de la Romtelecom n-am nicio încredere, nu m-ar mira ca pentru celălalt post, din grila de bază, să mă pomenesc şi la ăştia cu o mărire de tarif, foarte probabil tot de vreo 3 lei, că pare un soi de monopol, astfel încât, din cauza unui campionat de tot rahatul, ca al nostru, care nu mă pasionează câtuşi de puţin, o să ajung să plătesc şase lei în plus pe abonamente. Şi asta, de fapt, pentru mai puţin de jumătate dintre meciuri, pentru că grosul va fi difuzat pe postul celălalt, accesibil numai ca extraopţiune încă şi mai scumpă!

Slavă Domnului că RCS&RDS-Digi, la care sunt de asemenea abonat, n-a ajuns la vreo înţelegere cu ceilalţi nemernici din Cluuuj şi au scos, sper eu definitiv, mizeriile alea de Look-uri din grilă!

VOICULESCU ÎN IAD

Deoarece până şi pe Facebook – care, aşa cum v-am tot zis, rămăsese practic singura mea sursă de informare pe teme de actualitate socio-politică – am început să intru dacă nu chiar din an în Paşte, cam din Super Lună în Super Lună, se prea poate să nici nu fi auzit (amănunte) despre procesul şi, cu atât mai puţin, condamnarea, definitivă şi irevocabilă până la proba contrarie (legii şi bunului simţ), lui Dan Voiculescu, dacă săptămâna trecută nu s-ar fi întâmplat să mă aflu, pentru doar trei zile şi, mai ales, două nopţi, de coşmar (dar asta-i altă poveste), la mare, de unde mi-am sunat un altminteri bun prieten, inoportunându-l însă pare-se tocmai în momentul culminant al pronunţării sentinţei sau lecturării rechizitoriului, ori doar al audierii martorilor, aşa încât am fost nevoit să-i repet de două ori (adică să-i spun de trei) tot ce aveam să-i comunic, şi încă am dubii că mai ştie baremi că a vorbit cu mine, fiindcă întreaga lui atenţie fusese efectiv capt(iv)ată de măreţul eveniment de doi lei, televizat inclusiv de postul de știri al inculpatului, la care, cedând într-un târziu curiozităţii care până în urmă cu mai bine de doi ani încă mă caracteriza penibil, mi-am comutat şi eu, direct pe plajă, telefonul mobil cu acces la internet şi tot soiul de aplicaţii TV, tocmai la fix ca să văd un titlu care m-a făcut să mă tăvălesc pe prosop (şi-un pic pe-alături) de râs cu lacrimi zece minute întregi, după care nici c-am mai fost în stare să mă mai concentrez la subiect: “Gâdea şi Badea, despre iadul din sala de judecată”.

Ca să fiu aproximativ pe deplin sincer, nici până în ziua de azi, cinci zile mai târziu, nu m-am dumirit (că nici nu m-am străduit) măcar pentru care anume dosar a fost băgat mogulu’ la răcoare în vremurile astea caniculare (când e omu’ cu noroc…), aşa că habar n-am dacă e pe drept sau nu, însă ce m-a frapat în celelalte două minute cât am mai rămas pe recepţie după ce m-am potolit şi până m-am scuturat de nisip, a fost că întreaga suflare jurnalistică din Antene nu doar că studiase pe îndelete cazul, ci şi – a dracului coincidenţă fericită! – era convinsă de nevinovăţia patronului.

În plus, fireşte, toți realizatorii care de ani şi ani de zile încearcă să ne convingă (ca să nu spun prostească-n faţă) de independenţa lor şi libertatea totală de expresie şi conştiinţă, opuse din răsputeri imaginii caricaturale, scornite de răuvoitori, cu Voiculescu şoptindu-le în cască ce au de spus la fiecare intervenţie, au simţit la unison nevoia irepresibilă de a sări deontologic în apărarea neprihănitului cu umilele mijloace specifice profesiei lor, cum ar fi mitingul (ilegal) de protest. Dovadă în plus că doar în momentele de cumpănă al vieţii (patronului) se disting marile caractere de micii lingăi.