Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

joi, 23 octombrie 2014

ÎNCEPUT DRAMATIC, FINAL HALUCINANT

Cum las o clipă garda jos, cum mă păleşte Enelu’ drept în moalele capului!

Cu toate că, deja păţit de nenumărate ori, am în permanenţă la-ndemână, într-un loc uşor accesibil chiar şi pe întuneric, o “trusă de supravieţuire”, prevăzută cu lanterne, baterii, lumânări, medicamente de primă necesitate, conserve, schimburi de haine, numărul scurt de telefon al companiei, pentru sesizări, dar şi un set de aparate audio-vizuale cu internet mobil, gata să fie conectate rapid, într-un timp record, obţinut după antrenamente intense, la transmisiunile televizate importante, în general sportive, dar şi la vreun concurs Eurovision, aseară, când, după aproape două luni întregi fără pene de curent, cu numai cinci minute înainte de începerea meciurilor de fotbal din Liga Campionilor, am rămas iarăşi în beznă, mi-am dat seama imediat că tableta mai are în jur de 20% din baterie, ceea ce – pentru că e de fabricaţie voporeană româno-chineză şi am primit-o cadou de la un hipermarket pentru (alte) achiziţii în valoare de nu ştiu câte sute de lei făcute într-un interval relativ scurt de timp – nu acoperă nici o jumătate de repriză.

Sigur, telefonul mobil ar fi putut-o suplini cu oarece succes, diferenţa fiind de doar vreo doi ţoli diametru, pentru că atunci când l-am cumpărat am gândit, chipurile, în perspectivă şi am zis că la cei 5 ai lui e în acelaşi timp şi telefon şi tabletă, înţelegând prea târziu că, de fapt, mai degrabă nu e nici unul, nici alta, doar că – fatalitate – ca niciodată până acum, în clipa în care am activat internetul mobil am constatat, mai degrabă perplex, decât cu adevărat furios, cel puţin pentru o bună bucată de vreme, că pur şi simplu nu porneşte. (Ceva mai încolo, când mi-am revenit din panică doar fiindcă revenise şi curentul, am avut inspiraţia să-l restartez, iar problema s-a remediat de la sine, tot fără vreo explicaţie pe înţelesul meu.) În plus, printr-una din coincidenţele acelea care încep deja să mă pună serios pe gânduri, îşi dăduse obştescul sfârşit, la fel de subit şi inoportun, şi acumulatorul de la mouse-ul laptopului (nici el cu bateria prea încărcată sau viguroasă în general, deşi ăsta e de firmă mare), astfel încât am mai pierdut câteva minute bune şi nişte faze de poartă (doar printr-un miracol nu s-au dat şi patru-cinci goluri) până am găsit o baterie şi pentru el.

Una peste alta, întreaga nebunie n-a durat mai mult de zece minute, interval în care soţia aflase, la telefon, că nici nu e vorba de o întrerupere cu energie “accidentală”, ca de obicei, ci de una oarecum controlată, pe sistemul “mai bine oprim noi acum, decât să se oprească singur mai târziu”, echipele de la Enel aflându-se deja la faţa locului sau, mai precis, blocului (meu), pentru că avaria, competent anticipată şi prompt devansată, l-a afectat doar pe acesta.

Aşa se face că, în cele din urmă, am putut asista relativ liniştit, în paralel cu alte două, la meciul de mare angajament fizic zadarnic, de la Bruxelles, dintre Anderlecht şi favoriţii mei de la Arsenal, încheiat, nici până acum nu înţeleg cum şi de ce, cu victoria oaspeţilor, obţinută prin două goluri marcate aproape în acelaşi ultim minut de joc, după ce, de prin minutul 71, fuseseră conduşi cu mare baftă numai cu 1-0, ca urmare a obişnuitei prestaţii mâloase/nămoloase/mocirloase din ultimele două sezoane, în sensul că, meci de meci, timp de 85-90 de minute, atacanţii londonezi încearcă necontenit să pătrundă cu mingea (la picior sau prin un-doi-uri absurde şi prost executate, sortite din start eşecului) prin zona centrală a defensivei adverse, unde însă, sunt invariabil înghiţiţi pur şi simplu, ca de nişte nisipuri mişcătoare, de “o apărare bine organizată”, aşa cum continuă să se simtă obligat absolut fiecare comentator să remarce, altminteri pe bună dreptate, după cum explicam cândva de ce. După care, în ultimele cel mult patru-cinci minute, dar mai adesea doar două-trei, atacă rapid, aerisit, pe flancuri, cu centrări precise în careu, reuşind să smulgă in extremis un egal sau, ca aseară, o victorie (preţioasă) la limită. Lucru care, pesemne, îi face să se simtă îndreptăţiţi s-o ia de la cap şi în următorul meci, când manifestă aceeaşi serenitate descumpănitoare pentru toată lumea, deopotrivă suporteri sau inamici, chiar şi la 0-2 prin minutul 80!

Apropo de comentatori, în încheiere trebuie să spun că am devenit de-a dreptul alergic la Cosmin Băleanu, de la Dolce Sport, care după o viaţă întreagă (a lui) de “meserie” şi una (a mea) otrăvită când îl ascult, chiar nu e în stare să pronunţe cât de cât corect (adică nu neapărat şi cu accentul corespunzător) un nume de sportiv dintr-o ţară cu o limbă de largă circulaţie. Nu îi pretinde nimeni să nu se poticnească la unul unguresc, bulgăresc, finlandez sau polonez, alcătuit numai din consoane, dar ca s-o ţii langa spunându-i tot meciul “Caţorla” mijlocaşului spaniol Cazorla (cu “s” idiotule, că nu e italian!) de la Arsenal, mi se pare culmea incompetenţei de tip nesimţire crasă.

Niciun comentariu: