CU CINE ȘI DE CE

În ceea ce mă priveşte, bilanţul după prima etapă a playoffs-urilor din NHL sau, cu alte cuvinte, după (primele) două săptămâni de transmisiuni nocturne, cu mine pe post de planton doi în faţa laptopului sau/iar uneori ŞI tabletei conectate la televizor, este unul surprinzător de bun: s-au calificat, în ordinea preferinţelor mele, Calgary Flames, Montreal Canadiens, Washington Capitals şi New York Rangers, fiind eliminate, în schimb, tot în ordinea preferinţelor, Ottawa Senators (de către Montreal!), Vancouver Canucks (de către Flames!) şi Winnipeg Jets, aceasta din (literalmente) urmă de către indiferenta spre din ce în ce mai, frizând profund, antipatica Anaheim Ducks, câştigătoarea Conferinţei de Vest, cu care în runda a doua se vor confrunta chiar cei din Calgary şi mă tem că nu cu mult mai mari şanse de izbândă.

După cum se vede, de data asta bafta a fost de partea mea, judecând, desigur, prin prisma jumătăţii pline (recte calificate) a paharului, în sensul că două din cele opt întâlniri nu se puteau solda decât cu un rezultat mai mult sau mai puţin pozitiv. Şi mai grozav este că din ambele s-au calificat echipele… ca să spun aşa, “şi mai” sau “cele mai” favorite. Sigur, prin prisma jumătăţii goale (recte eliminate), am fost condamnat din start să şi pierd două dintre echipele simpatice, însă, obiectiv vorbind, canadienii ar fi ieşit probabil şi mai şifonaţi dacă s-ar fi întâlnit doar cu americani.

În orice caz, veştile (relativ) bune continuă, fiindcă în turul următor se întâlnesc Capitals cu Rangers, ceea ce înseamnă că şi în semifinalele Ligii (respectiv finala Conferinţei de Est) voi avea cel puţin o favorită. Eu sper să fie Caps. Iar un meci între Montreal (care ar trebui să treacă de şi-aşa superantipaticele Tampa Bay Lightning sau Detroit Red Wings, care se înfruntă la noapte în decisivul meci 7 al seriei) şi Washington, cu calificarea canadienilor în finala mare, ar fi chiar cireşica de pe tortuleţ, adevărata cireaşă de pe adevăratul tort fiind ca aceştia din (vorba vine) urmă să obţină şi trofeul. Cred însă că am mers cam departe.

Acum, dacă s-o întreba cineva cum şi de unde până unde mi-am stabilit eu preferinţele astea şi încă într-o ordine atât de precisă, aş vrea să încerc să (şi chiar să ÎMI) explic:

Aşadar, în primul şi-n primul rând, prefer TOATE echipe canadiene în faţa covârşitoarei majorităţi a celor americane, aşa cum fac şi la nivelul echipelor reprezentative, la Campionatele Mondiale sau Jocurile Olimpice, criteriul de bază fiind, probabil, la origini, faptul că, nu-i aşa?, canadienii sunt un fel de englezi, nu (doar) ca origini, ci inclusiv în privinţa organizării statale, monarhie, supuşi ai reginei etc. Excepţia de la această “regulă” este de fapt una singură, Philadelphia Flyers, care se strecoară pe undeva printre cele canadiene, poate chiar imediat după Flames şi Canadiens, aici elementul de bază fiind un fost jucător… canadian, Eric Lindros, pe care l-am remarcat la Olimpiada din 1992 şi care evolua pentru această echipă.

Celelalte două formaţii americane, Washington Capitals şi New York Rangers, aşezate ierarhic oricum după toate cele canadiene, inclusiv Edmonton Oilers şi Toronto Maple Leafs, pe care, din păcate, n-am apucat să le văd prin faza eliminatorie de când am posibilitatea să urmăresc şi în direct competiţia, respectă “criteriul capitalei” (cum ar veni, al oraşelor “înrudite” cu Bucureştiul natal), cel care în fotbal mă face să ţin cu Arsenal Londra, Lazio Roma, Sporting Lisabona sau Atletico Madrid (în măsura foarte mică în care mă interesează campionatele Portugaliei şi Spaniei). (O excepţie şi aici, Feyenoord… Rotterdam, n-aş putea să explic de ce, poate pe “criteriul esteticii numelui”, la care am să revin. A, şi o alta: AS Monaco. Dar cu precizarea că şi competiţiile din Olanda şi Franţa mă interesează la fel de puţin precum cele din Spania şi Portugalia). Sigur, New York nu e capitală, dar e ca şi cum ar fi.

Cazul poate cel mai interesant (în orice caz pentru mine însumi) este cel al lui Calgary Flames, formaţie pe care am senzaţia că o simpatizez încă dinainte să-mi placă atât de mult hocheiul. Cum originea acestei simpatii se pierde în negura vremurilor, presupun că undeva, în fragedă copilărie, am auzit (bănuiesc că la radioul pe care îl ascultam dimineaţa încă de la intonarea imnului, când plecau ai mei la serviciu şi mă trezeau, cel puţin pentru câteva minute, cât să-l pornesc, lăsându-l apoi aprins de-a lungul întregii zile) şi mi-a plăcut teribil rezonanţa numelui, chiar dacă se prea poate ca pe-atunci să nu fi ştiut care din cuvinte ce înseamnă. Din păcate, nici cei din Calgary n-au ajuns în playoffs în ultimii ani, aşa că susținerea mea pentru ei a cam rămas într-o stare latentă.

Pe locul doi în ordinea preferinţelor, dar unu în privinţa ocaziilor de a mi-o şi manifesta (chit că şi ei au ratat multe din playoffs-urile recente) sunt, cum spuneam, cei de la Montreal Canadiens, aici motivaţia lăuntrică ţinând, presupun, de faptul că Montrealul mi-a rămas puternic în conştiinţă (şi în suflet) de la Olimpiada din 1976, una din primele competiţii sportive de care îmi amintesc, graţie mai ales trăirilor intense pe care le aveau ai mei. (În paranteză fie spus, cred că prima-prima este finala CM de handbal din 1974, câştigată de România în faţa RDG.) De altfel, chiar şi după acel moment, oraşul pare unul predestinat succeselor noastre sportive, începând (respectiv continuând) cu evoluţiile boxerilor Leonard Doroftei şi Lucian Bute (“Bell Centre” este arena de casă a lui Habs) şi terminând cu victoria naţionalei noastre de tenis feminin în Fed Cup pentru calificarea în grupa mondială de elită.

Urmează Ottawa Senators, pe “criteriul capitalei”, Vancouver Canucks, pentru că… s-au nimerit să fie mai în formă în anii din urmă, aşa încât cred că e singura echipă din care cred că pot să enumăr cel puţin jumătate dintre componenţi, Toronto Maple Leafs… pentru că am doi prieteni care de-a lungul timpului au ajuns să locuiască la un moment dat acolo, Edmonton Oilers, mai degrabă ca echipă care practic l-a lansat în NHL pe Wayne Gretzky, şi, în fine, Winnipeg Jets, (re)venită din State, unde a fost o vreme antipatica/ele Carolina Hurricanes şi Atlanta Thrashers.

În încheiere, ca să le dau şi mai multă apă la moară celor care or cârti pe seama paletei mele poate prea largi de preferinţe într-o singură competiţie cu treizeci de echipe mari şi late, trebuie să recunosc spăşit că, atunci când eram mic-mic, dacă mă întreba cineva cu cine ţin la fotbal, răspundeam simplu: “cu Dinamo şi cu Steaua”. Prin comparaţie, se poate spune că am devenit mai selectiv.

CÂND FOARTE BINE NU-I DESTUL

Cu precizarea – importantă pentru acurateţea relatării, dar nu foarte relevantă în ansamblu – că, la ultima parte a meciului dintre Simona Halep şi Caroline Wozniacki, de sâmbătă, din semifinalele turneului de la Stuttgart, nici nu m-am mai uitat, după ce prorocisem că jucătoarea care va face prima breakul în setul decisiv va scăpa în învingătoare, iar la 3-1 pentru daneză, când încă nu eram pe deplin convins de aptitudinile mele de Mama Omida, constănţeanca tocmai împrăştiase cu nonşalanţă (şi) primele două mingi din ghemul următor, pe serviciul adversarei, îndreptându-se cam implacabil spre un 1-4 greu de suportat pentru mine şi, mai cu seamă, de remontat pentru ea, pot să spun că – poate uşor paradoxal –, în opinia mea, Simona a făcut una dintre partidele ei foarte bune. Cum scriam însă nu de mult – spre revolta unui cititor (celălalt!) şi, după toate aparenţele, în contradicţie cu părerile comentatorilor de la Digi Sport, care o ţineau ca gaia-maţu’ în primul set că Wozniacki şi-a atins deja nivelul maxim de joc şi nu are soluţii de contracarare a Simonei, dar asta probabil pentru că, spre deosebire de mine, or fi văzut-o mai rar evoluând pe fosta lideră mondială, ocupaţi fiind cu meciurile din circuitul masculin, iar “Cristi-Mândru-Jurnalist-TVR” şi cu prefaţările plicticoase ale meciurilor de Champions League de la televiziunea publică, dovadă că, de pildă, duminică, evocând istoricul finalelor de la Stuttgart, a pierdut-o din vedere cu desăvârşire pe cea de anul trecut, la fel de dramatică, dintre Sharapova şi Ivanovici – daneza este una dintre cele numai (vreo) trei jucătoare din lume (alături de Serena Williams şi, totuşi, din păcate, în continuare, Maria Sharapova) care o pot învinge pe Simona chiar şi când sportiva noastră evoluează la potenţialul ei maxim. Sâmbătă o fi fost un 95% din acest potenţial maxim pentru Simona şi 98% pentru Caroline, care uneori îmi aminteşte de o jucătoare de ping-pong, în momentele acelea când adversara plesneşte mingiuţa din răsputeri, cu furie, iar ea returnează liniştit, cu boltă, de la vreo zece metri de masă (recte, vreo doi de teren).

În condiţiile în care şi în sine partida mi s-a părut de un nivel extrem de ridicat, semănând pe alocuri cu una (bună) de băieţi, mai greu de înţeles este de ce cu o zi înainte, în “sferturile” de vineri, cu Sara Errani, Simona a evoluat jalnic, contribuind şi ea, din plin, la una dintre acelea extrem de proaste, care mă fac să mă întreb “ce caut eu aici la ora asta şi în general în faţa televizorului când sunt transmisiuni de tenis feminin?!”.

De altfel, cu riscul de a-mi ridica (iarăşi) în cap fanii săi necondiţionaţi şi obtuz de subiectivi, trebuie să spun (o dată în plus), cu aceeaşi simpatie neştirbită pe care o am şi faţă de Arsenal sau echipele de hochei favorite când le critic, adesea chiar cu înverşunare, că Simona îmi pare o jucătoare uşor rudimentară, din al cărei “bagaj tehnic” lipsesc o seamă de procedee, pe care nu mă îndoiesc că le cunoaşte în teorie, dar de care pesemne că nu e deloc sigură. Pe lângă absența “scurtelor”, remarcată de (tot mai) multă lume, dar care este o carenţă destul de comună în circuitul feminin, am constatat, mai acut decât oricând, inclusiv, sau mai ales, la meciul cu Wozniacki, că nu (prea) apelează nici la “slice”, de multe ori încercând să dea cât poate ea de tare (şi chiar cu “topspin”!) în câte o minge foarte joasă, cu rezultatul previzibil că în nouă din zece cazuri o trimite în fileu, iar în al zecelea mult dincolo de linia de fund. Pentru o jucătoare altminteri destul de firavă, e totuşi cam straniu că arma ei de bază (ca să nu spun singura) sunt loviturile în forţă.

Una peste alta, chiar dacă s-a oprit în turneu mai repede faţă de cât ne-am fi dorit cu toţii, câştigându-i, în schimb, în bună măsură, partida din finala cu aceeaşi Wozniacki femeii-stabilopod, nemțoaica Angelique (?!) Kerber (la recent încheiatul Campionat European am văzut halterofile mai subţirele şi mai finuţe!), care mă tem că, la cum a jucat, ar fi învins-o şi pe ea, mai ales având în vedere oboseala acumulată în semifinale, Simona dă semne că poate face (şi) un sezon pe zgură OK. Să-i ţinem pumnii!

P.S. La un moment dat, la meciul cu Errani, văzând susţinerea cam anemică de care a avut parte la Stuttgart (puţini, dar inimos!), mă întrebam dacă nu cumva Simona a devenit cam prea dependentă de o galerie relativ numeroasă şi foarte entuziastă, asta cu atât mai mult cu cât la unele turnee chiar s-a arătat deranjată de “pasivitatea” românilor. (Sigur, acel “Bate din palmele alea!” o fi fost adresat antrenorului, care poate trebuia să-i transmită ceva în vreun cod al lor, dar într-una din pauzele dintre ghemuri am auzit-o şi plângându-se de-a dreptul). Sper să mă înşel. Că românul (de pretutindeni), pe cât e de avid acum după niscai idoli (inclusiv) sportivi, atât de absenţi din peisaj în ultimii (mulţi) ani, pe atât de repede se obişnuieşte cu binele, şi nu mai simte nevoia să-şi manifeste în mod expres ataşamentul.

AU ŞI AMERICANII NEMŢII LOR ROMÂNI!

Nu sunt deloc mândru de mine! Da’ deloc-deloc! Deşi (îmi) promisesem că anul ăsta, pe motiv de buget de austeritate coroborat cu perspectiva unor cheltuieli mai îndreptăţite, n-o să mai dau banii pe prostii, iarăşi nu m-am putut abţine şi mi-am făcut abonament la NHL Gamecenter Live, “playerul” acela despre care am tot scris anul trecut cam pe vremea asta, unde pot urmări meciurile (eliminatorii) din Liga Nord-Americană de Hochei (cum îi spune şi numele).

În plus, după ce m-am convins – din păcate pe propria piele şi, mai ales, (tot) pe propriii bani – că extraopţiunea Eurosport 360 de la Telekom e doar o nouă formă de batjocură la adresa clienţilor, neavând nimic de-a face cu Eurosport Player, în ciuda faptului că prezentarea de pe site te îndreptăţeşte să crezi asta, a trebuit să-mi fac abonament pe o lună şi la serviciul original, deoarece a început CM de Snooker, şi cel puţin în weekenduri transmisiunile de pe canalele principale vor fi afectate de cele de la alte competiţii sportive, în frunte cu Bundesliga. Măcar pe Player ştiu că ambele mese sunt televizate nonstop.

Revenind însă la nemernicii de la Telekom, constat (abia) acum, când am căutat un link pe site-ul lor pentru acest text, că Eurosport 360 nici nu mai figurează drept “pachet suplimentar”, ca până în urmă cu câteva zile, când, în plus, cum spuneam, era prezentat ca un serviciu care “asigură transmisiuni cu diferite camere de luat vederi de la mai multe mese (cum ar veni, de snooker - nota mea) şi de pe mai multe terenuri (de pildă, de tenis - n.m)”, adică exact ceea ce face şi Eurosport Player, astfel încât îmi închipuisem că reprezintă, cumva, un corespondent al acestuia din urmă destinat introducerii în grilele operatorilor de cablu, cu atât mai mult cu cât, atunci când am căutat pe Google, nelăsându-mă la mâna incompetenţilor din Telekom, care, de fapt, nici nu prea auziseră de serviciul pe care propria lor companie îl furniza (astă-iarnă am sunat la absolut toate departamentele, începând cu cel comercial şi terminând cu cel tehnic, discutând cu şase funcţionari diferiţi, şi niciunul nu ştia despre ce vorbesc!), am văzut că prin alte părţi, respectiv în Spania sau Germania, chiar este similar cu Eurosport Player.

La noi, în schimb, abia după ce l-am activat din contul de client contra sumei de 1,5 euro/lună (deşi iniţial scria 7 lei!) – încurajat şi de faptul că, de bine, de rău, “perioada minimă contractuală” în care sunt obligat să-l păstrez a scăzut de la trei luni la una singură, semn că şi-au luat multe înjurături de la îndrăzneţi de-ăştia nesăbuiţi ca mine, care tot am făcut pocinogul, deşi jurasem să nu mai dau nici cinci bani găuriți pe vreun (de)serviciu de la Telekom! – mi-am dat seama că cele trei posturi suplimentare (accesibile doar pe internet) continuă să transmită întruna clipuri din acelea de promovare care pot fi văzute în pauzele de emisie de peste noapte ale Eurosport 1, asta chiar şi când, aşa cum s-a întâmplat în acest weekend, Eurosport Player-ul abunda în competiţii sportive nedifuzate (cel puţin integral) pe canalele principale, de la Superbike şi cursa moto de 24 de ore de la Le Mans (acoperită nonstop), până la, desigur, snooker, Campionatul Mondial de Turisme, nu ştiu ce competiţie de fotbal feminin şi toate meciurile din Bundesliga.

Ce-i drept, de la un moment dat, pe Eurosport 360 1 – pe care, culmea bătăii de joc, îl vedeam gratis şi înainte de abonare, dar am crezut că tocmai de-aia nu apare nimic în afară de clipuri – s-au băgat imagini de la una din cele două mese de snooker. Pe Eurosport 360 2 şi Eurosport 360 3, în schimb, se puteau admira în continuare imagini generice, dar tocmai când, pe seară – după ce, aşa cum v-am spus, fusesem nevoit să-mi fac abonament şi la Eurosport Player –, m-am hotărât să sun la Telekom şi să fac un scandal monstru, acuzând escrocheria şi cerând propriu-zis banii înapoi, respectiv anularea “contractului” ăluia fie şi de doar o lună, surpriză ( şi mai neplăcută): pe cele două “canale” suplimentare amintite au apărut nişte imagini haotice, ca de film franţuzesc de artă. Abia după câteva minute de stupoare m-am lămurit că erau promisele “camere de luat vederi diferite”, amplasate, fiecare, pe spatele câte unui motociclist participant la o competiţie pe care, de altfel, din câte ştiu eu, Eurosport nici nu o difuzează în România (Moto GP, transmis la noi de Digi Sport!). Partea şi mai (ne)interesantă e că imaginile “live” au continuat să fie difuzate chiar şi după ce respectivii motociclişti abandonaseră, pesemne căzând, sau cursa însăşi se terminase, pentru că mai târziu, când, ros de curiozitate, am comutat iarăşi acolo, se puteau vedea următoarele: pe Eurosport 360 2, un petec de cer de noapte înstelat, iar pe Eurosport 360 3, ceea ce părea a fi peretele (ce-i drept, luminat) unuia dintre hangare.

Una peste alta, datorită sau, mai degrabă, din cauza faptului că, totuşi, nu-i aşa?, ceva-ceva apăruse pe toate cele trei posturi ale (de)serviciului suplimentar la care, chipurile, m-am abonat, nu am mai îndrăznit să sun la Telekom pentru reclamaţii, preferând să-mi asum cu stoicism, de bou ce-am fost să pun botul la reclama mincinoasă a unora pe care îi ştiam deja de escroci împuţiţi, paguba de vreo 7 lei, fiindcă, fireşte, cum se împlineşte luna “contractuală” am să-l şi dezactivez. Să le fie lor de-o lumânare-două!

Acum, nu e că de playerele oficiale (chiar şi în sensul că Eurosport 360-ul de la Telekom pare mai degrabă o chestie piratată), pe bani şi mai mulţi, aş fi pe de-a-ntregul mulţumit. Nici pomeneală. Cel de la NHL, de pildă, la care m-am abonat în principal pentru că are şi posibilitatea de a urmări meciurile înregistrate, oarecum “în reluare”, facilitate cu atât mai necesară cu cât orele transmisiunilor în direct sunt imposibile, prezintă în continuare mulţimea de bube (cum ar veni, “bug”-uri) pe care le reclamam şi anul trecut, dovadă incontestabilă că nici în America nu umblă câinii cu covrigi în coadă, iar mama mereu gravidă a cretinilor de pretutindeni a slobozit destui plozi şi pe-acolo. “Cursorul” acela care îţi arată lungimea înregistrării, astfel încât, dacă, să spunem, scorul e 1-0 şi mai sunt doar câteva minute din meci, dar şi din înregistrare, orice om cu un minim de inteligenţă (poate nu şi după standardele americane!) înţelege că nu se va egala şi nu se va intra în prelungiri (la fel cum, dimpotrivă, dacă mai e o oră întreagă de înregistrare, ştie cu anticipaţie că se va egala şi se va intra în prelungiri), stricându-şi tot cheful, pentru că s-a dus dracului suspansul după ce s-a uitat două ore fără să vrea să cunoască dinainte deznodământul, este şi acum la locul lui pe imaginea de pe laptop şi PC. Din fericire, pe cea de pe tablete nu. Aici, în schimb, deşi există opţiunea de a ascunde scorul de la ultima partidă, ea nu se aplică şi la cel general, al seriei, desfăşurată pe sistemul 4 din 7. Prin urmare, nu ştii exact cu cât s-a terminat meciul din seara precedentă, dar ştii sigur cine a bătut! Dovada incontestabilă a stupidităţii absolute a celor care se ocupă de aplicaţie! Aşa se face că iarăşi trebuie să umblu cu tot felul de hârtiuţe și cartonașe pe care să le lipesc pe monitor dacă nu vreau să-mi ruinez plăcerea de a urmări meciul ca şi cum ar fi “live”.

Fără să mai enumăr aici şi acum (din lipsă de timp şi chef, nu de alta) defectele Eurosport Player, pe care am avut neplăcerea să le găsesc neremediate, ba chiar înmulţite, după pauza de câteva luni în care n-am mai fost abonat, aş vrea să-mi exprim o nedumerire de natură… economică, în legătură cu inflaţia galopantă care pare să lovească din plin două dintre ţările despre care până acum trăiam cu iluzia că ar fi printre cele mai stabile din lume, respectiv SUA şi Franţa. Astfel, dacă în ianuarie 2014, abonamentul pe un an de zile la Eurosport Player m-a costat 29,99 euro, anul acesta el s-a scumpit până la 34,99 euro (că de-aia nici nu l-am prelungit), ceea ce, după calculele mele de cetăţean înclinat mai degrabă spre domeniile umaniste, corespunde unei inflaţii de 16,67%, cu care România cred că nu s-a mai confruntat de prin anii ’90! În acelaşi timp (recte interval), şi preţul abonamentului la NHL Gamecenter Live pentru faza eliminatorie (pe tot sezonul e mult mai scump) a crescut de la 24,99 $ la 29,99 $, ceea ce ar însemna o inflaţie încă şi mai mare, de fix 20%! Asta chiar şi dincolo de evoluţia (ne)favorabilă a dolarului, care face ca eu unul, de sonat ce sunt, să dau acum aproape 125 de lei pe un serviciu de care m-am bucurat anul trecut pentru mai puţin de 83, echivalent al unei inflaţii pe care nici nu mai vreau s-o calculez, că mă apucă nervii şi durerea de cap, iar dacă zic ceva în sensul că americanii şi francezii (pe lângă nemţii de la Telekom) ar fi nişte porci, mă taxează lumea drept xenofob sau ceva. Aşa că nu zic. Dar o să revin cu argumente!


P.S. Cred că îmi amintesc corect – chiar dacă uşor tardiv – că abonamentul pe o lună la Eurosport Player costa anul trecut 3,99 euro, în timp ce acum eu am dat pe el 4,99, ceea ce înseamnă o scumpire cu 25%. À la française!

POA' SĂ NINGĂ, POA' SĂ PLOUĂ...

Tare mă bucur să văd că uneori – din păcate, mult prea rar – providenţa, sub diversele ei avataruri, unele mai înăltuţe şi mai frumuşele, altele mai îndesate şi mai… puţin, pune lucrurile la punct şi face dreptate, aşa cum s-a întâmplat în weekendul acesta, când atitudinea mitocănească a profund antipaticei (nu doar de-acum!) şi absurd de îngâmfatei Eugenie Bouchard de a refuza să dea mâna cu viitoarea ei adversară a fost pedepsită (şi) de fetele noastre din echipa de Fed Cup, Andreea Mitu (numărul 104 în clasamentul WTA!) şi Alexandra Dulgheru (chiar “victima” canadienei), care i-au administrat fiecare câte o înfrângere memorabilă şi educativă (6-4, 4-6, 1-6, respectiv 4-6, 4-6), învăţând-o (minte) măcar că gestul acela nu-i (mai) poartă noroc. Iar fina ironie băşcălioasă atât de autentic românească (într-un sens bun!) din finalul meciului dintre Dulgheru şi Bouchard, când cei din echipa noastră s-au prefăcut că nu vor să dea mâna cu propria lor coechipieră, recunosc că a constituit o lecţie şi pentru mine însumi, care – prea puţin dus la biserică să întorc şi obrazul celălalt sau, în fine, să întind şi mâna stângă – mă gândeam că în locul Alexandrei i-aş fi dat mai degrabă una în cap cu racheta răzgâiatei blondine.

Dincolo însă de povestea în sine, ca şi de cele două victorii obţinute, la drept vorbind, în faţa umbrei (chiar şi la propriu!) numărului 7 mondial, care arăta ca personajul principal dintr-un film de groază cu schelete ambulante (dacă – Doamne fereşte! – i se trage de la vreo boală, îi doresc însănătoşire grabnică, dar cred că a slăbit în halul ăla numai de-a dracului ce s-a făcut după ce i s-a urcat vedetismul la capul ăla nici pe departe atât de aspectuos pe cât i-au băgat unii în el că ar fi) şi ar avea multe învăţăminte de tras despre lungimea nasului propriu şi din faptul că adevărata vedetă a echipei sale a fost necunoscuta Abanda, numărul 260 WTA, cu care ale noastre s-au luptat din greu, iar Irina Begu a şi pierdut, am fost frapat de comentariile unor jurnalişti la fel de mintoşi ca mulţi dintre forumiştii site-urilor de sport, care au sărit să scuze gestul (ne)sportivei din ţara frunzei de arţar, explicând cu aere de fini cunoscători într-ale apucăturilor jucătorilor de tenis că o fi fost doar o simplă superstiţie, la fel de inofensiv şi lipsit de semnificaţii speciale ca grija lui Nadal pentru felul în care sunt aliniate sticlele de suc sau, eventual, ca scărpinatul lui în fund, la nas şi după urechi înainte să servească. Mă întreb însă, pe logica asta, cum ar fi dacă mâine-poimâine se va trezi vreunul că îi poartă noroc să îşi scuipe adversarul în faţă înainte de meci? Mai ales dacă în ţara lui chestia asta nici n-o fi semn de bădărănie.

Altminteri, pe lângă calificarea echipei de Fed Cup a României în grupa mondială de elită, extrem de încărcatul weekend sportiv mi-a adus şi alte satisfacţii. Astfel, în ciuda jocului modest, iar pe alocuri de-a dreptul haotic, în special în apărare, al lui Arsenal Londra, cu un Alexis Sanchez tot mai egoist, în stare să se uite îndelung la câte un coechipier aflat într-o poziţie ideală, uneori chiar de gol, înainte de a se hotărî să NU îi paseze, preferând să facă celebrul “dribling în plus” sinonim cu pierderea mingii, londonezii s-au calificat în finala Cupei Angliei, trecând cu 2-1, după prelungiri (?!), de modesta Reading din eşalonul secund. Partea cu atât mai bună e că acolo o vor întâlni pe Aston Villa, care a învins în cealaltă semifinală pe Liverpool. Partea e bună nu neapărat pentru că astfel cresc şansele la (un) trofeu ale “tunarilor”, ci pentru că e sigur că nu li-l mai pot lua “cormoranii”! Chestie de rivalitate. 

La Campionatul Mondial de Snooker – pentru care, aşa cum prevedeam (şi voi reveni asupra subiectului), a trebuit să-mi fac un abonament de o lună la Eurosport Player, pentru că am luat o (nouă) megaţeapă de la Telekom! – al doilea meu favorit după Ronnie O’Sullivan, Mark Selby, a reuşit să se califice în turul următor, deşi a fost la un pas de eliminare în faţa unui ilustru necunoscut, şi debutant pe deasupra, pe care l-a învins abia în joc decisiv, după ce la un moment dat îl conducea la mare diferenţă. Dacă ar fi şi pierdut până la urmă, ar fi fost cu adevărat tipic pentru un favorit de-al meu!

Alte rezultate demne de menţionat sunt medaliile reprezentanţilor noştri la Campionatele Europene de Gimnastică (puţine, la o competiţie slăbuţă, de unde mulţi dintre marii favoriţi au absentat, dar am ajuns să ne bucurăm şi pentru ele), cele două clasări în puncte (locul 5, respectiv 7) obţinute de Robert Vişoiu în GP2, “antecamera Formulei 1” şi parcursul bun de până acum al lui Montreal Canadiens în prima rundă eliminatorie din NHL, unde o conduce cu 3-0 pe Ottawa Senators, cu care, fireşte, aş fi preferat să nu se întâlnească aşa devreme, la fel cum aş fi vrut să nu se întâlnească Vancouver Canucks cu Calgary Flames, singurul avantaj fiind că în felul ăsta voi avea în mod sigur două echipe canadiene în semifinalele de conferinţe. În schimb, marele dezavantaj e că la fel de sigur două dintre ele vor fi eliminate. 

Ca să rămân în sfera “ştirilor pozitive”, nu voi menţiona decât în treacăt rezultatele proaste, cum ar fi înfrângerea lui Lazio în faţa lui Juventus în Serie A sau, dimpotrivă, victoriile nedorite ale lui Chelsea şi Manchester City din Premier League şi a Barcelonei în La Liga. Asta şi pentru că, pe de altă parte, AS Roma a făcut doar egal acasă, Manchester United a luat bătaie (de la Chelsea!) şi încă mai există o şansă ca, totuşi, Barcelona să nu câştige titlul, rivala sa Real Madrid (în lipsă de ceva mai bun) câştigând şi ea.

Despre Djokovici nici nu mai are rost să pomenesc, fiindcă m-am obişnuit deja cu gândul că în următorii câţiva ani nu mai am ce iluzii să-mi fac în privinţa tenisului masculin. Bietul “Murăilă” al meu ştie de ce.

LECȚIA

Coincidenţă sau (mai degrabă) nu, primele două articole care mi-au defilat azi-dimineaţă prin faţa ochilor pe pagina de Facebook (după care au tot revenit în fruntea ei, semn că se bucurau de mare trecere printre “prietenii” cu apetit de comentatori), aveau drept (acelaşi) subiect o întâmplare pe cât de penibilă, pe atât de puţin interesantă pentru mine, dar pe care – de vreme ce, din câte înţeleg, a făcut până şi obiectul unui talk-show de televiziune sau ceva – am zis că nu se cuvinte să o ignor cu desăvârşire, aşa cum ar fi meritat de fapt. Este vorba despre cea cu femeia care şi-a aprins(?)/pornit(?)/deschis(?)… o ţigară electronică în troleibuz, iscând un ditmai scandalul încheiat cu agresiuni fizice şi verbale.

Pentru început, trebuie să spun că, dincolo de interpretările altminteri foarte convingătoare ale tuturor celor care apar în clipul respectiv – înregistrat, chipurile, în direct, la faţa locului, cu un telefon mobil – şi în lipsa altor informaţii în acest sens, pe care n-am avut niciun chef să le caut, nu sunt deloc sigur că toată povestea nu e o plăsmuire a unor glumeţi sau chiar a unor “profesionişti”, în genul “reality show”-urilor acelora grosolan de false de la un capăt la altul, care au împânzit canalele noastre de televiziune. Să admitem însă că imaginile sunt autentice.

Ceea ce mi-a atras atenţia în primul rând, însă mai degrabă la cele două articole pomenite la început – scrise, de altfel, de doi “prieteni” de-ai mei cu pregătire gazetărească, realizatori ai unor emisiuni TV consacrate – este uşoara (iar într-un caz chiar mai greaua) relativizare a gestului mitocănesc al (anti-)eroinei de a-şi… cum spuneam ţigara aceea, ambii subliniind în repetate rânduri că era vorba doar despre un dispozitiv ELECTRONIC, care, vezi Doamne, nu atentează la sănătatea celor din jur şi, la o adică, e de-a dreptul inofensiv, dacă nu chiar benefic, mai ales într-un mijloc de transport în comun aglomerat, dat fiind că răspândeşte o aromă îmbietoare, ca de odorizant, astfel încât reacţiile celorlalţi călători – printre care catalogarea femeii drept “nesimţită” – sunt cică exagerate.

În context, unul dintre autori – pesemne (şi) părinte – remarcă faptul că în troleibuz se (putea) afla şi un copil, care, nu-i aşa?, riscă să rămână traumatizat pe viaţă auzind ocările proferate. În schimb, acelaşi autor – poate (şi) părinte – nu pare să fie deloc îngrijorat că respectivul copil ar fi putut deprinde prostul obicei dezgustător şi nociv de a fuma (nu mai spun într-un loc eminamente public şi închis), părându-i-se “cool” şi nefăcând o distincţie atât de netă între o ţigară electronică şi una obişnuită, canceroasă. Asta oarecum în paranteză fie spus. Din punctul meu de vedere, femeia s-ar fi încadrat perfect în limitele definiţiei “nesimţită” chiar şi dacă ar fi tras numai un vânt (ca să nu spun “pârț” sau “bășină”) sau ar fi râgâit în troleibuzul ăla, două gesturi încă şi mai puţin dăunătoare pentru sănătatea celor din jur (dacă asta au înţeles “prietenii” mei că ar fi principală problemă), ba poate chiar mai scuzabile din considerente medicale.

Pe de altă parte, trebuie observat că, spre deosebire de părerea celor care poate nu au urmărit cu atenţie clipul (printre care şi cei doi “prieteni” amintiţi întruna), conflictul nu izbucneşte brusc, dintr-odată şi pe neaşteptate, ci escaladează, primele reacţii ale celor deranjaţi de atitudinea femeii fiind destul de rezonabile. Abia când cucoana – care, (tot) în paranteză fie spus, în opinia mea de nespecialist, dar de om care, din păcate, am avut ocazia să cunosc destui indivizi în situaţia ei, nu cred să fi fost beată, cum sugerau unii dintre cei prezenţi la faţa locului, ci mai degrabă afectată de o tulburare psihică gravă şi rămasă în urmă cu medicaţia – începe să răspundă (tot ea) cu obrăznicie, le sare muştarul şi celorlalţi. Că într-un final (pe care nici nu l-am mai urmărit) întreaga scenă degenerează e, într-adevăr, regretabil. 

Totuşi, ca unul care nu mă feresc să spun, chiar cu riscul de a fi catalogat în fel şi chip, că există pe lume o mulțime de situaţii în care vorba bună nu e de-ajuns, iar uneori e tardivă din start şi de-a dreptul ridicolă, îmi exprim convingerea satisfăcută că avem cel puţin o certitudine cu valoare de morală (în sens fabulistic) după toată povestea asta, şi anume că femeia cu pricina (și la propriu) – în ipoteza, cum spuneam îndoielnică, în care e totuşi sănătoasă la cap – şi-a învăţat lecţia de educaţie civică (pe care, fireşte, la vârsta ei ar fi trebuit s-o ştie încă din primii şapte ani de-acasă, că de-aia foloseam mai sus oximoronul “tardiv din start”), predată în mod colectiv, şi nu va risca să-şi mai aprindă/pornească/deschidă… vreodată mizeria aia de ţigară, oricât de electronică, într-un mijloc de transport în comun. Ceea ce mi se pare o chestie bună!

ADIO, BANCPOST, FALIMENTUL BATE LA UȘĂ!

Cu riscul de a crea cititorului o impresie cu totul şi cu totul eronată despre mine şi, mai cu seamă, situaţia mea financiară, a venit momentul să dezvălui faptul că, printre parcă nenumăratele bănci cu care am nu doar de-a face, ca simplu client posesor de cont modest şi card cu taxe umflate, ci, pe cale de consecinţă (i)logică, şi probleme dintre cele mai sâcâitoare, se află, alături de BCR, BRD şi ING, despre care am tot scris, niciodată de bine, şi Bancpost. Chestie pe care aş fi putut-o uita cu desăvârşire, fiindcă mi-au rămas acolo numai vreo treizeci de lei inutili pe care mi-a fost prea lene, pe lângă scârbă, să-i lichidez încă de pe când erau de vreo două ori mai mulţi, înainte să se topească pe comisioane, dacă funcţionarii din cale-afară de insistenţi nu mi-ar fi amintit-o, mai degrabă indirect, cam o dată la două-trei săptămâni, sunându-mă să-mi prezinte tot felul de instrumente de economisire şi, mai ales, creditare, de am şi început de la o vreme să-i întreb, pe ton din ce în ce mai răstit, culminând cu invective (că nu se mai poate!), ce naiba li se pare lor că m-ar recomanda, în afară de ăia doar treij’ dă lei amărâţi din cont, care n-ar ajunge pentru niciun avans, să beneficiez de ditamai creditul ipotecar, imobiliar sau mai ştiu eu cum. Doar dacă nu cumva sunt vânaţi dinadins clienţii cu bani puţini spre deloc, pe considerentul că, nu-i aşa?, tocmai sărmanii de ei or fi având nevoie de o pleaşcă de împrumut şi nu îndrăznesc să ceară. În fine.

În mod de-a dreptul miraculos, de vreo lună şi ceva telefoanele astea au încetat. Până să apuc eu să bag de seamă şi să mă îmbăt cu apă rece că o fi ca urmare a rugăminţilor mele de a fi scos din baza de date cu potenţiali clienţi pentru credite, am realizat că altceva se întâmpla: îmi expira mie termenul de valabilitate al cardului, un VISA (Classic) pe care în vremurile mai prospere îl foloseam să plătesc accesul la vreun serviciu de televiziune internaţional, gen Eurosport Player sau NHL Gamecenter Live. După ce că nenorociţii de la Bancpost, care mă sunau întruna pentru toate căcaturile lor de oferte (practică de care, din fericire, celelalte bănci, altminteri la fel de ticăloase în multe privinţe, mă scutesc), n-au avut bunul simţ să mă anunţe că trebuie să mi-l preschimb (de trimis la domiciliu ce să mai vorbim?!), de parcă îmi rătăciseră brusc numărul de telefon, când m-am dus acolo, oricum destul de târziu, spre sfârşitul lunii cu pricina, am aflat că încă nici nu fusese emis cel nou. Şi asta nu e tot; adevărata mizeria abia acum începe!

În cele din urmă, cu doar vreo două zile înainte de încheierea lunii, am primit, de bine, de rău, un SMS conform căruia cardul (abia) fusese expediat către sucursala de unde trebuia să-l ridic. Pentru că, la drept vorbind, aşa cum spuneam, oricum n-aveam la ce să-l folosesc, şi deci nu era nicio grabă, m-am dus după încă vreo săptămână, intrând de fapt în bancă oarecum inopinat (chiar şi pentru mine), fiindcă aveam drum pe-acolo.

Formalităţile s-au desfăşurat fără incidente şi relativ rapid, cu o tanti funcţionară aproape amabilă (ca să nu spună iarăşi cârcotaşii că nu consemnez şi lucrurile pozitive), singura mea nedumerire măruntă fiind de ce mi s-a schimbat PIN-ul, în condiţiile în care de obicei la asemenea operaţiuni de rutină se păstrează, numai că, odată ajuns acasă şi deschizând plicul (probabil ar fi trebuit s-o fac încă de la ghişeu), nu mică mi-a fost neţărmuita stupoare să constat că, în loc de cardul meu VISA – contractat, cândva, din motive întemeiate, pe bază de relaţii privilegiate cu compania – fusese înlocuit, aşa, hodoronc-tronc şi pe neanunţate, cu unul MasterCard!

După cum mă ştiţi, fireşte că, de îndată ce m-am dezmeticit cât de cât, am pus mâna pe telefon să mă cert cu tâmpiţii, ceea ce s-a şi întâmplat când mi-au comunicat senin că banca a încetat relaţia cu VISA, dar să stau liniştit, deoarece comisioanele pentru noul card sunt exact la fel de nesimţit de mari. Cât despre faptul că n-au considerat de cuviinţă baremi să mă anunţe în prealabil, dacă nu chiar să-mi ceară consimţământul, singurul răspuns al cucoanei de la telefon a fost o tăcere adâncă şi nicidecum înţeleaptă, însoţită, mă tem, de vreo grimasă de dezgust, cu sensul “bă, da’ pretenţios mai eşti!”.

Una peste alta, concluzia mea de nespecialist (luați-o și ca pe un “disclaimer”!), dar perfect legitimă după acest episod este cea sugerată în titlu, şi anume că banca e pe un drum poate mai încet, dar sigur către faliment, de vreme ce nu-şi permite să păstreze relaţia contractuală cu cel mai mare operator de plăţi din lume (pe cifre consultate de mine). Care operator mă întreb ce poziţie ar avea aflând despre această practică abuzivă şi, aş zice, chiar ilegală a Bancpost, prin care un număr de utilizatori proprii (adică ai VISA) sunt transferaţi automat, fără vreun consimţămând din partea lor, la cel concurent.

Cât despre părerea ANPC, voi avea ocazia s-o aflu direct şi personal în termenul legal de 30 de zile de la depunerea plângerii în care explic, printre altele, că banca îmi fură cel puţin comisioanele pentru o lună de (ne)utilizare a noului card, chiar presupunând că l-aş desfiinţa cât de curând, ceea ce sunt foarte tentat să fac. Colac peste pupăză însă, atunci când am fost să-l ridic, m-a mâncat în fund să depun şi ceva bani în contul aproape chel ataşat, cu gând să-i folosesc pentru a plăti un abonament pe o lună la Eurosport Player, fiindcă începe CM de Snooker şi, poate, unul pentru meciurile eliminatorii din NHL, dacă – aşa cum s-a întâmplat anul trecut – se ieftineşte pentru această fază a competiției. Ceea ce înseamnă că dacă-i scot acum, la câteva zile după ce i-am depus, plătesc aiurea şi nişte comisioane de retragere. Cheltuieli pe care le-aş fi putut evita (sau accepta în cunoştinţă de cauză), dacă ticăloşii nenorociţi de la Bancpost m-ar fi anunţat din timp despre modificare.

Fără să aibă o legătură absolut directă cu ea, ci doar în măsura în care uneori (ca să nu spun “deseori”) mă întreb şi eu, aşa, ca omul păţit (ca să nu spun “prostul”), dacă într-adevăr, vorba unui titlu de film, toate necazurile astea mărunte, dar nenumărate, cu băncile şi cu furnizorii de utilităţi mi se întâmplă numai mie, de vreme ce nu doar că nu le întâlnesc, recte citesc, şi pe la alţii, dar mai dau de câte un comentator al blogului care tot pe mine mă ia la refec, că aş fi cusurgiu sau mai ştiu eu cum, povestea de mai sus mi-a amintit de doi “prieteni” de pe Facebook, ambii (foşti?) jurnalişti cunoscuţi (lucru relevant în context, după cum veţi vedea), cu apariţii televizate şi tot tacâmul, care, minune mare, consemnau şi ei nişte daravele, chipurile, în opinia lor, similare. 

Primul făcea o comparaţie chiar între tarifele practicate de două bănci, întrebând retoric şi sarcastic pe care să o aleagă, în condiţiile în care una îi percepea la retragerea banilor de la bancomat comision zero, iar cealaltă nu ştiu cât la sută. Răspunsul părea să se (sub)înţeleagă de la sine, doar că, întâmplător, tocmai citisem despre aia cu comision zero că e prima bancă din România care tot zero acordă şi ca dobândă la conturile curente, pe lângă că taxează şi depunerile. Adicătelea, treaba era un pic mai nuanţată decât i se părea “prietenului” meu, doar dacă n-o fi fost pus să facă reclamă la instituţia aia financiară altminteri la fel de ticăloasă ca şi cealaltă, dar pe care el părea s-o asimileze uneia de-a dreptul caritabile.

Al doilea “prieten”, încă şi mai penibil, se văicărea de mama focului pe un ditamai textul publicat chiar pe Facebook că, vezi Doamne, ticăloşii de la Vodafone (despre care eu am scris de rău de mi s-a acrit, dar atunci când o meritau din plin!) i-au propus într-o bună zi să-i dubleze numărul de minute din abonament fără să-i mărească tariful, după care a realizat el (tot din spusele “ticăloşilor”, dar rostite, se pare, mai printre dinţi) că asta presupunea o prelungire de contract pe un an sau doi. De nervi şi furie pentru aşa “practică scandaloasă şi imorală”, aproape că-i venea să treacă pe loc la Orange sau Telekom. (Vedea-l-aş, să mă tăvălesc de râs!)

Păi bine “prietene”, dacă după nu ştiu câţi foarte mulţi ani în care zici că le-ai fost client, asta e singura chestie care te-a scos din pepeni în relaţia cu ei, şi anume că, surpriză!, nu-ţi dau ceva pe degeaba, înseamnă că eşti unul din ăia mulţi şi fericiţi pe care îi invidiez eu că n-au a se plânge decât aiurea-n tramvai, când chiar n-au pentru ce. Eu unul beneficiez de ani de zile de practica asta “scandaloasă şi imorală” a celor de la Vodafone, prelungindu-mi contractul pe câte un an în schimbul unor beneficii sporite (uneori extrem de semnificativ!), dar fără creşterea tarifului. Ba chiar îl socotesc un schimb reciproc-avantajos: ei nu mă pierd de client, iar eu mă bucur de minute şi trafic de date în plus la aceiaşi bani.

Măcar de-ar fi ăsta cel mai rău lucru care li se poate reproşa companiilor furnizoare de servicii! Dar zău că din păcate nu-i!

DUPĂ TURNEU

Ca un fel de post-scriptum la textul de miercurea trecută – când aproape promiteam să nu mai revin (prea curând) asupra subiectului (dar era și 1 aprilie!) –, vreau să remarc, totuşi, prestaţia onorabilă a Simonei Halep din semifinala turneului de la Miami, în compania numărului 1 WTA şi – n-am nicio îndoială, dacă ar avea cândva ambiţia manifestată la un moment dat, înainte de a se accidenta grav, de schioarea Lindsey Vonn, şi anume să participe la competiţiile masculine – pe undeva în cel puţin prima sută ATP (poate chiar în primii cincizeci!), Serena Williams.

În condiţiile în care americanca a evoluat, după aprecierile mele, cam la 85% din potenţialul ei maxim actual, făcând cel mai bun meci de la turneu (cu tot cu finala de sâmbătă, câştigată cu 6-2, 6-0 la Carla Suarez-Navarro!), românca a fost şi ea pe la vreo 80% din al ei, ceea ce, în paranteză fie spus, i-ar fi asigurat victoria în faţa oricărei alte jucătoare din circuit. Cu Serena avea nevoie de peste 95%. Sigur, cum spuneam şi data trecută, dacă ambele ar fi jucat la 100%, rezultatul ar fi fost acelaşi: victorie muncită a Serenei. Una peste alta, spre deosebire de alte multe partide, chiar şi cu adversare modeste, nu i se pot reproşa prea multe constănţencei.

Ce m-a scos, în schimb, din pepeni şi după acest turneu, ca şi după cel de la Indian Wells, a fost “ghinionul” Simonei de a nimeri în semifinale cu Serena. De fapt, dacă ar fi fost cu adevărat lipsă de noroc, n-aş fi avut foarte multe de comentat. Problema ţine însă de un aspect la care m-am mai referit cândva: “împerecherea” capilor de serie în fazele finale ale competiţiilor sportive.

Şi de data aceasta, din motive de neînţeles pentru mine, cuplarea semifinalistelor a fost după sistemul 1 cu 3 şi 2 cu 4, în loc să fie 1 cu 4 (astfel încât meciul cel mai uşor să-l aibă cea mai bine cotată sportivă, iar cel mai greu cea mai slabă) şi 2 cu 3. Prin urmare, chiar şi presupunând că toţi capii de serie şi-ar fi respectat statutul, atingând această fază, Simona ar fi fost mai avantajată să fie numărul 4 (nu 3, ca acum), fiindcă – în cazul nostru concret – ar fi evitat-o pe Serena, întâlnind-o, eventual, pe Sharapova. Culmea este că, inclusiv în competiţia similară masculină, capii de serie 1 şi 3 (respectiv Djokovici şi Murray) s-au întâlnit abia în finală, semn că acolo a fost respectat principiul corect (1-4; 2-3)!

În încheiere, două vorbe despre susţinătorii Simonei prezenţi pe arenele de tenis de pretutindeni. Spre deosebire de optimiştii comentatori din mass-media autohtonă, convingerea mea lăuntrică, dar fermă este că abolut toţi cei care se manifestă entuziast în favoarea ei, şi cu atât mai mult cei care flutură şi câte un tricolor, sunt românaşi de-ai noştri stabiliţi prin părţile acelea de lume şi nu străini cuceriţi de farmecul ei personal şi/sau de jocul ei spectaculos. Având în vedere că “diaspora” română numără – conform unor surse pe cât de puţin credibile în general, pe atât de oficiale la momentul acela (Traian Băsescu, 2006) – vreo 8 milioane de suflete, adică spre 30% din populaţia totală (presupunând că am fi 27-28 de milioane), probabil că Simona nu s-ar simţi cu adevărat singură nici măcar la un turneu desfăşurat în Bangladesh sau Sri Lanka. Ceea ce mi se pare chiar un lucru bun.

Pe de altă parte, eu n-aş fi scandalizat nici de manifestările lor uneori poate prea zgomotoase, mai potrivite – cum mormăiau niște ciufuți – pe stadioanele de fotbal. E suficient să-i vedem pe francezi sau italieni cum se comportă atunci când joacă un compatriot de-al lor la Roland Garros, respectiv Roma [şi nu mă refer (doar) la meciurile de Cupa Davis!], ca să nu ne mai simţim atât de complexaţi şi pe chestia asta. Avem noi destule alte bube în cap.

ANOTIMPURILE

Ca unul care, de ce să nu recunosc?, de când am reînceput să mă uit, oarecum regulat, la transmisiunile de tenis (odată cu achiziţionarea primului televizor Full HD, cu diagonală mare, la care se vede cum trebuie şi mingea!), aproape că le prefer pe cele din circuitul fetelor, însă mai degrabă pentru frumuseţea unora dintre sportive decât a jocului, mi se pare că, în felul ei, această ramură a devenit cam la fel de nostimă, ca să nu spun ridicolă, doar că mai puţin brutală, ca versiunea similară (adică feminină) a hocheiului pe gheaţă, şi, în orice caz, cu la fel de puţină legătură cu cea masculină. Sigur, ca orice sport, tenisul are şi el doza lui de imprevizibil, chiar pe durata desfăşurării unei partide, însă dacă un meci al băieţilor l-aş putea compara cu un anotimp, fie şi schimbător, ca primăvara, în care, după o suită de zile frumoase, tocmai când te aştepţi mai puţin şi te pregăteşti să ieşi la plimbare prin parc vine una ploioasă, care îţi strică tot cheful, o întâlnire a fetelor e ca o succesiune aleatorie de zile fără nicio legătură între ele, de pe o planetă ipotetică stranie, când după una caniculară şi secetoasă de vară apare, efectiv din senin, una geroasă de iarnă, cu ninsori abundente. Şi invers.

Iată de ce, printre altele, e cu totul şi cu totul hazardat să îmi (mai) dau cu părerea despre evoluţiile Simonei Halep, chiar şi în măsura în care voi continua să le urmăresc, câtă vreme sunt, la rândul meu, un tip destul de instabil emoţional, care se implică intens şi, pe de altă parte, n-am nicio înclinaţie pentru jocurile de noroc.

Este, aşadar, cam pentru ultima oară – dacă nu cumva mă sucesc brusc, conform descrierii de mai sus – când ţin să remar şi relativ public, nu doar în cadrul convorbirilor telefonice (în principiu private, dacă nu cumva fac obiectul vreunei anchete a DNA) de peste cinci ore cu amicul meu din Spania sau în faţa nevestei proprii, jocul excepţional, dar la valoarea ei (adevărată), prestat de româncă în compania Flaviei Pennetta, căreia nu i-a lăsat decât şansa speranţei, la 5-2 pentru italiancă, după un 3-6 mai aproape de adevăr, că va trimite meciul în set decisiv, doar pentru a i-o spulbera sec, printr-un şir de cinci ghemuri câştigate fără drept de apel.

Asta şi pentru a le răspunde, a nu ştiu câta oară şi probabil că nici măcar pentru totdeauna, celor care mă acuză că aş fi un cârcotaş fără leac, incapabil să comentez/consemnez şi lucrurile pozitive. Iată c-o fac, chiar dacă mai rar, în special acolo unde aspectele negative ar trebui să fie excepţia de la regulă. Chiar şi acum, o victorie a numărului trei mondial în faţa numărului douăzeci şi opt, la fel de normală ca şi una, eventuală, la noapte, în confruntarea cu numărul patruzeci şi cinci (!), din faza următoare a competiției are sens să fie subliniată ca realizare spectaculoasă doar într-un domeniu în care, aşa cum sugeram, uneori ai senzaţia că şi clasamentele astea sunt făcute pe bază de dat cu banul.

Un lucru e cert: la momentul acesta, Simona jucând la potenţialul ei real nu poate fi învinsă decât de prestaţiile maximale ale Serenei Williams, Mariei Sharapova și, poate, Carolinei Wozniacki. În schimb, într-o zi mai puţin fastă se poate chinui cu oricine. Iar cei care nu vor să vadă sau sunt incapabili să înţeleagă când lucrurile nu merg atât de bine pe cât ar trebui şi s-ar putea, mai ales din motive discutabile, să fie sănătoşi. Dar sunt idioţi.