CRĂCIUN FERICIT ŞI UN AN NOU (MAI) BUN!

ȘI MAI MULȚI MARTORI AI LUI MAHORCĂ!

Mi se pare fascinant de înspăimântător cum oameni despre care, uneori în decurs de mulţi ani, ajunsesem să-mi fac o impresie relativ bună, socotindu-i inteligenţi şi cu capul pe umeri, au în privinţa fumatului abordări dintre cele mai stupide, încât dacă nu le-aş fi cunoscut adevăratele posibilităţi intelectuale aş fi fost tentat să-i cred de-a dreptul retardaţi, fenomen care vine să-mi confirme o teorie mai veche, conform căreia chiar şi cele mai strălucite minţi pot da rateuri grave în chestiuni care au Freud ştie ce implicaţii psihologice profunde, la nivel sub sau inconştient, asupra posesorilor.

Aşa cum am precizat şi în precedentul meu text pe acestă temă, întâmplarea (ne)fericită face să mă situez pe o poziţie aproximativ obiectivă, ca unul care am fumat mai bine de cincisprezece ani, perioadă care, însă, judecând după elucubraţiile lansate de fumătorii cu vechime mai mare în slujba ruinării sănătăţii proprii şi – cu o eficienţă uşor mai scăzută, necesitând eforturi sporite, pe care par determinaţi să le facă până la ultima lor suflare îmbâcsită cu mahorcă – a celor din jur, nu a fost îndeajuns de lungă cât să mă tâmpească definitiv şi irevocabil, mai cu seamă că atitudinea mea era şi pe vremea când fumam mai apropiată de cea de acum, pe care de aceea o şi cataloghez, fără falsă modestie, de bun-simţ. Cu alte cuvinte, nu mi se părea nici atunci şi, desigur, cu atât mai puţin acum, un capăt de ţară interzicerea fumatului în indiferent care, inclusiv TOATE spaţiile publice, şi nici măcar numai în cele închise, dacă e să mă gândesc, de pildă, la stadioanele de fotbal sau chiar la staţiile de tramvai şi troleibuz.

Sigur, pot să admit (din nou) că eu am fost un caz fericit, deoarece n-am ajuns vreodată sclavul ţigărilor, aşa cum sunt mulţi dintre cei care s-au cocoţat acum, în preajma aniversării/comemorării a… mi-e şi lene să socotesc câţi ani de la Revoluţie, pe baricadele unei ridicol de stranii lupte pentru drepturile fumătorilor, considerând că aparţin unei minorităţi (?) discriminate (ca și aurolacii) şi imaginându-şi, pesemne, că vor intra în galeria marilor personalităţi istorice alături de Abraham Lincoln şi Martin Luther King.

În – vorba vine – paranteză fie spus, oarecum paradoxal, eu am avut motive mai raţionale să mă apuc de fumat, decât să renunţ la el, fiindcă primele ţigări mi le-am aprins pe vremea când lucram în presă şi eram acreditat la Senat, iar în pauzele dintre şedinţe, când parlamentarii ieşeau “la o pipă”, trebuia să am un pretext să stau lângă ei ca să trag cu urechea la ce-şi spun, în timp ce ultima nici nu-mi propusesem şi nici n-am ştiut că o să fie aşa, ci doar m-am pomenit că nu mai simt nevoia să-mi aprind alta. Ulterior, nici n-am tuşit ca măgarul, nici nu m-am îngrăşat ca porcul, semn, poate, că oi fi câştigat la loteria genetică un organism care, dincolo de alte slăbiciuni şi defecte, măcar nu e predispus la dependenţe (grave). Cu droguri n-am încercat şi nici n-am de gând, dar aş paria tot pe mine!

Revenind la oile noastre (negre), pe lângă tot mai numeroasele poze dezgustătoare de profil cu subiecţi – printre care şi femei altminteri frumoase şi chiar inteligente din când în când – trăgând cu nesaţ şi un soi de sfidătoare mândrie tembelă din ţigări, întru scârbirea privitorului obişnuit şi răul exemplu dat minorului derutat, am văzut pe Facebook o fotografie devenită “virală” în care erau puse alături Catherine Deneuve şi Angela Merkel, cu precizarea că prima avea, pe-atunci, 68 de ani şi e fumătoare înrăită, iar cealaltă doar 58 şi e nefumătoare, mesajul grosolan de supraliminal fiind că tutunul aduce beneficii incontestabile pentru sănătate sau cel puţin în privinţa aspectului exterior. 

Acum, nu e că n-aş înţelege eu o glumă, chiar şi când e proastă, dar mai proşti sunt cei care, poate nefiind fani ai frumoasei Deneuve, cum sunt eu, care o pun în topul personal, cu adevărat “all time”, cam imediat după Marilyn Monroe, chiar şi când ajunsese la vârste mult mai înaintate decât cea la care aceasta din urmă a încremenit tragic într-o tinereţe veşnică, n-au observat că franţuzoaica a fost şi ea în ultimii ani, la fel ca multe alte vedete (de cinema), victimă a unor operaţii estetice nu pe deplin reuşite, care or fi “întinerit-o” hâd cu ăia câţiva ani atribuiţi – hă, hă, hă! – fumatului, dar i-au ruinat dezolant tot şarmul de femeie care ar fi putut să îmbătrânească natural şi frumos.

În fine, un alt simpatic isteţ în multe privinţe, dar cu desăvârşire obtuz în asta, observa cu un soi de retorică uimire filosofică şi închipuit elocventă cum în nu ştiu ce cârciumă, la nu ştiu ce oră, salonul pentru fumători gemea de lume, în timp ce ăla pentru ne nu, dovadă, chipurile, că noua legea antifumat e proastă sau măcar ipocrită, deoarece… Spre deosebire de cei peste 345 de cetăţeni (fumători?) care i-au dat “like” (media lui obişnuită fiind de câteva zeci!), n-am înţeles ce, pentru că, aşa cum spuneam, nu mai fumez de (șapte) ani de zile și nu pot descifra meandrele logicii unui fumător adevărat. Oare dacă-mi aprind acum o ţigară mi se va schimba brusc perspectiva?

DE-ALE NOASTRE CU DE-AI LOR

Paradoxul e următorul: cu toate că sunt (încă) suficient de “patriot” cât să ţin, pe plan sportiv, cu naţionalele noastre de fotbal, handbal, rugbi, polo, baschet şi aşa mai departe, nu sunt – şi, trag nădeje, în măsura în care îmi voi păstra măcar o brumă de raţiune până la vârste mai înaintate, nici nu voi fi vreodată – atât de “naţionalist” încât să am vreo problemă dacă unele dintre ele sunt conduse de antrenor/i străin/i. Ba dimpotrivă!

Un alt paradox este că, în schimb, o naţiune vestită în lume pentru numărul mare de cetăţeni proprii care-şi părăsesc patria-mumă (ce-i drept, adeseori şi ciumă) în speranţa de a-şi face un rost pe meleaguri străine, cum este a noastră, are tendinţa de a-i trata cu neîncredere, dacă nu de-a dreptul ostilitate, pe altminteri destul de puţinii alogeni care încearcă să facă ceva bun pe aici.

Cel mai recent exemplu este, desigur, cel al naţionalei feminine de handbal, căreia, după începutul nu tocmai convingător de la Campionatul Mondial, i se găsise, printre alte noduri în papură, şi păcatul capital că nu e condusă de un rrromânaş sadea, cu rădăcini adânci ale arborelui genealogic înfipte până pe timpul lui Ştefan cel Mare, dacă nu chiar al lui Burebista. Ulterior, în urma rezultatelor cu adevărat excepţionale, din faza eliminatorie, încununate cu medalia de bronz, părerile s-au mai nuanţat, iar glasurile xenofobe s-au prefăcut răguşite de strigătele de încurajare din timpul partidelor pe muchie de cuţit, însă mă tem că nu pentru multă vreme, ci doar până mai trece puţin entuziasmul general.

Acum, se prea poate să fie o simplă coincidenţă (fericită), însă după ce, în urmă cu doar câteva luni, naţionala de rugbi, condusă de un antrenor galez, a obţinut câteva rezultate spectaculoase la Cupa Mondială din Anglia, handbalistele au urcat, pentru prima oară în ultimul deceniu, pe podiumul unei întreceri similare sub bagheta unui suedez. Şi într-un caz şi în celălalt, dincolo de rezultatele în sine, impresionantă şi, aş zice, total atipică, a fost evoluţia sportivilor noştri. Obişnuiţi mai degrabă “să scape victoria printre degete”, după ce conduc uneori şi detaşat, pentru că adversarii “şi-au dorit mai mult să câştige” şi/sau “au fost mai proaspeţi (pe final de meci)”, acum i-am văzut şi pe “stejari” şi pe fete luptându-se de la un capăt la altul al partidelor, întorcând aproape neverosimil scorul – ca în cazul răsunătorului 17-15 de la 0-15 cu Canada, al rugbiştilor – sau necedând (psihic) nici măcar după ce s-au aflat la un pas de triumf, dar s-a ajuns în prelungiri, cum s-a întâmplat cu handbalistele când au întâlnit Danemarca.

De altfel, principalul câştig pe care îl poate aduce un antrenor străin este tocmai la nivelul mentalităţii şi al moralului. Din păcate, după ce că oricum nu suntem nici pe departe atât de talentaţi, ca popor, pe cât ne place să credem despre noi, de cele mai multe ori nu ne valorificăm nici măcar întregul potenţial, atâta cât e, pentru că pur şi simplu clacăm psihic. Mult prea emotivi, copleşiţi de toate cele, de la “presiunea publicului” la “miza jocului”, mai avem şi prostul obicei ancestral de a ne trage unii pe alţii în jos, ocărându-ne cu voluptate între noi atunci când lucrurile merg prost, dar şi săpându-ne cu frenezie în mai puţinele ocazii când merg bine.

Iată de ce, măcar din când în când, şi pe o perioadă limitată, intervenţia cuiva din afară, faţă de care să ne fie jenă să ne arătăm năravurile, fiind, în schimb, stimulaţi să ne etalăm, fie şi cu îngâmfare, calităţile, şi care să pună puţină ordine în boema nostră latino-balcanică, nu poate fi decât binevenită. Spun “pe o perioadă limitată”, fiindcă am suficiente exemple că bubele noastre (din cap) sunt contagioase, astfel încât, după prea mult timp petrecut în compania noastră, străinii sfârşesc inexorabil prin a se molipsi!

E adevărat că “pe vremuri” (respectiv pe a lui Ceauşescu) lucrurile stăteau cu totul altfel şi România se putea lăuda cu rezultate sportive strălucite fără să fie nevoită să apeleze la asemenea “importuri”. Până să descifrăm însă misterul care planează asupra degradării noastre (şi) pe acest plan, în condiţiile în care ţări la fel de comuniste atunci şi de capitaliste acum au în continuare performanţe superioare, cred că trebuie să ne adaptăm la noile realităţi şi să încercăm şi această variantă, mai ales că se poartă şi la case (infinit) mai mari. E suficient să ne uităm la echipa naţională de fotbal a Elveţiei (cu care ne vom şi confrunta la EURO 2016), unde mai bine de jumătate dintre titularii de bază sunt jucători naturalizaţi sau la atleţii (de culoare) care reprezintă cu mult succes Suedia.

Sigur că oamenilor din interiorul sistemului, (foşti) sportivi şi antrenori, care se simt ameninţaţi sau doar complexaţi de prezenţa cuiva din, literalmente, afară, nu le convine o asemenea “revoluţie”, dovadă vehemenţa lui Gheorghe Tadici după primele rezultate negative ale echipei de handbal, atitudine care, pe undeva, mi-a amintit de cea a lui Horia Moculescu, din urmă cu câţiva ani, când România era cât pe ce să fie reprezentată la Eurovision de o excepţională piesă cu autori şi interpreţi străini, care poate ar fi făcut să ajungem şi noi printre puţinele ţări care se pot lăuda că au câştigat trofeul. Şi chiar dacă n-ar fi fost aşa, ci am fi ocupat tradiţionalul loc 12, aşa cum, la CM de handbal, am fi putut să nu trecem de optimi, măcar ne pute(a)m lăuda cu toleranţa, multiculturalismul şi, de ce nu?, deschiderea noastră către nou, care, la urma urmelor, sunt mai importante decât nişte rezultate sportive sau muzicale.

P.S. Abia aştept sosirea primului antrenor străin şi la naţionala de fotbal. Fiindcă o fi Lucescu (Mircea) Lucescu (Răzvan), Iordănescu (Puiu) Iordănescu (Puiu mai bătrân) sau Piţi barbugiu, dar tot aş prefera pe cineva care a luat un titlu prin Spania sau Germania, ca să nu mai spun o Ligă a Campionilor. 

LATURA ÎNTUNECATĂ ȘI PARTEA NEVĂZUTĂ. SAU INVERS

Păcătoasă fire (de microbist) am şi eu! Nu mai departe de aseară, la meciul echipei de handbal feminin a României cu Danemarca, din sferturile de finală ale Campionatului Mondial, n-am rezistat în faţa televizorului decât până prin minutul 49, la scorul de 22-20 în favoarea noastră, când, pe sistemul “mai bine să te retragi cât eşti în avantaj”, mi-am făcut de lucru prin casă şi pe alte canale, oricum de mai mare audienţă, aşteptând ca pe ghimpi să treacă aproximativ sfertul de oră cât estimam că aveau să mai ţină cele 10-11 minute de joc (efectiv), după care am revenit pe Dolce Sport, în incursiuni repetate şi fulgerătoare, de câteva fracţiuni de secundă, cu evitarea vizuală a părţii superioare de ecran, pentru a nu vedea scorul, manevră încununată cu succes fix până în ultima secundă a timpului regulamentar, când l-am văzut şi pe el, dar şi faptul că ni se acordase o lovitură de la 7 metri, pe care, după alte câteva clipe de zapat frenetic, am dedus, din bucuria de nedescris a gazdelor, că o rataserăm, aşa încât pe durata prelungirilor nici n-am mai îndrăznit să comut la partidă, ci am aşteptat să apară titlul final de pe pagina de internet a postului concurent, Digi Sport, care măcar în privinţa asta a dat dovadă de promptitudine, dacă altfel a pierdut drepturile de transmisie pentru marea majoritate a competiţiilor cu adevărat interesante.

Toate astea după ce şi duminică, la optimile de finală cu Brazilia, procedasem la fel (şi, aş zice, cu acelaşi succes), retrăgându-mă strategic de superstiţios, pentru binele inimii mele sensibile şi aflate la o vârstă critică, prin minutul 51, când România (mai) avea un (singur) gol avantaj (după ce condusese şi cu cinci), o sud-americană fusese eliminată, noi eram în atac, dar Cristina Neagu tocmai dăduse o pasă precisă într-o zonă a terenului unde nu se afla nicio coechipieră, mingea ieşind cuminte în aut, procedură oarecum tradiţională – alături de loviturile de la 7 metri ratate cu duiumul în ultimele minute de joc – în urma căreia de obicei începe catastrofa. De dăţile astea – slavă Domnului! – n-a fost însă cazul, spre şi mai marea mea satisfacţie, inclusiv de Mamă Omida cu jumătate de normă, după ce – enervat mai tare de criticile premature şi oricum exagerate pe care anumiţi “oameni de handbal” le aduseseră naţionalei după meciurile pierdute în grupă, decât de prestaţia ei modestă, e drept, dar nu foarte surprinzătoare, mai ales ţinând cont de adversare – chiar îmi şoptisem în barbă ceva în sensul că respectivii ar face mai bine să aştepte optimile înainte de a se dezlănţui, pentru a nu risca să se facă de tot căcatul, aşa cum s-au şi făcut. Cu o menţiune specială pentru fostul antrenor Gheorghe Tadici, care într-o intervenţie televizată le-a acuzat pe (unele dintre?) fete că ar fi cam… n-a specificat ce sau cum, dar am dedus că beţive sau măcar fumătoare (viciul manifestându-se într-un restaurant şi având o relevanţă mai mare pe plan sportiv decât dacă ar fi fost, să spunem, uşuratice), şi pentru fosta colegă a lor, Narcisa Lecuşanu, care îi dădea deplină dreptate acestuia, adăugând cu un scepticism incompatibil cu funcţia ei de vicepreşedinte al federaţiei că “astea sunt, cu astea defilăm”. Din fericire, până acum defilează bine.

Altfel, meciul de aseară, al cărui final dramatic l-am văzut (gâtuit şi aşa de emoţii!) într-o înregistrare, ar merita cu prisosinţă să fie ecranizat de unul dintre marile studiouri hollywoodiene, scenariul fiind, pe lângă că strict autentic, cu mult mai palpitant decât al nenumăratelor pelicule de gen despre fotbal american, baschet sau baseball, cu sau fără Kevin Costner în rolul principal. Oricine – în afară de jucătoarele noastre înseşi – spune că a avut permanent încredere în ele, că nu s-a îndoit nicio clipă de victorie şi alte asemenea bazaconii, minte cu neruşinare încercând doar să epateze. Imposibil! Mai cu seamă că eu unul sunt păţit cu tot soiul de statistici “edificatoare” ce tocmai sunt contrazise de realitate. Aşa cum, de câte ori aud la începutul unui meci că Arsenal n-a pierdut niciodată în faţa unei echipe din Franţa, sau are enşpe victorii la rând în deplasare cu Norwich, sunt absolut sigur că urmează să ia bătaie de la echipa aia din Franţa sau de la Norwich, şi aseară mă temeam că danezele, după ce nu ne conduseseră nicio clipă de-a lungul întregului meci, o vor face pentru prima, singura şi, mai cu seamă, ultima oară, la finalul lui, atunci când contează cu adevărat!

Mărturiseam la început că, dacă nu neapărat în ansamblul fiinţei mele, măcar în calitate de microbist am o fire păcătoasă, pentru că, practic, îmi este imposibil să urmăresc (până la capăt) şi cu atât mai puţin “să mă bucur” de “un veritabil spectacol sportiv”, cum a fost cel de aseară. Fără să caut să pătrund acum în resorturile psihologice adânci care mă împing în general să mă implic atât de tare într-un domeniu altminteri caraghios de neimportant în sine şi care cu siguranţă nu-mi aduce niciun beneficiu (că nici măcar nu pariez), mă confrunt cu realitatea că, de cele mai multe ori, nu mă uit la o astfel de întrecere dacă nu am un favorit clar. Fie că e vorba de fotbal, handbal, hochei, snooker, schi, polo, rugbi ş.a.m.d., trebuie neapărat “să ţin” cu cineva, iar atunci când o fac, automat mă consum până în pragul atacului de cord, astfel încât, ca ieri şi duminică, dacă rezultatul e pe muchie de cuţit (şi mai ales când favoritul meu e… favorit, conducând de-a lungul competiţiei şi/sau fiind creditat cu şanse mai mari la victorie), ajung să nu mai suport tensiunea şi să închid televizorul, chiar cu riscul de a rata “momente memorabile”, desigur pentru cei care le şi văd ca să le memoreze.

Pe de altă parte, atunci când, de pildă, se dispută o finală de Champions League la fotbal între două echipe care-mi sunt egal de antipatice, cum ar fi Bayern şi Barcelona, sau măcar de indiferente, partida pur şi simplu nu mă interesează, chiar dacă premisele pentru spectacolul acela de excepţie sunt foarte mari şi, teoretic, aş putea să-l urmăresc liniştit, de vreme ce mi-e fix-pix cine-l câştigă. Şi atunci ajung să schimb canalul şi să ratez momentele memorabile, doar că din motive diametral opuse. 

Iată de ce nici nu ştiu cum e mai bine în privinţa meciului de mâine, dintre România şi Norvegia, din semifinalele CM de handbal, ca şi a celui de luni, dintre Arsenal şi Manchester City, din Premier League, dacă nu neapărat decisiv, în orice caz important în lupta pentru titlu: adversarii/ele fetelor noastre, respectiv ai “tunarilor” să domine copios, conducând în permanenţă (şi detaşat) ostilităţile, astfel încât să mă uit şi eu, fie şi cu o privire goală, într-o stare de prostraţie, de la început până la sfârşit, sau favoriţii/favoritele mei/mele să se bată de la egal la egal până în ultimul minut, şi eventual să obţină victoria, chiar dacă eu o să cedez nervos încă de pe la pauză?

Sigur, ideal ar fi ca România, respectiv Arsenal, să treacă fluierând de adversari, însă de aşa ceva chiar n-am mai avut parte de nici nu mai ţin minte când.

SALATĂ ŞI TUTUN

Pe motiv că aşa mă apucă uneori când mi se pune pata, pe la începutul anului, dacă nu chiar prin primăvară, speriat şi de o vizită într-un hipermarket, unde, absolut din întâmplare, am observat că preţul la uleiul (de măsline) pe care îl folosesc ajunsese pe la 34-35 de lei (cred că fix 34,99) litrul, m-am apucat să urmăresc cu oarece regularitate cataloagele magazinelor de gen şi, ori de câte ori îl prindeam la promoţie, pe la 31-32, harşt!/vruum!/pac! mai cumpăram o sticlă, până am ajuns fericitul posesor al unei rezerve de trei sau patru, pe lângă cea deja desfăcută şi utilizată în mod curent la salate şi aşa mai departe, chestie care, printre altele, mi-a amintit de vremurile bune (fiindcă eram tânăr) de tristă amintire (fiindcă era comunism) dinainte de ‘89, când o astfel de practică era la ordinea zilei, chiar dacă din raţiuni întrucâtva diferite.

Ei bine, fără ca eu să fi prins de veste în timp util, începând cu 1 iunie TVA-ul la alimente a scăzut la 9%, măsură (lăudabilă) în urma căreia şi uleiul meu s-a ieftinit, după cum am constatat cu sentimente amestecate, chiar şi până la 28-29 lei, încât mă şi gândeam că dacă nici întâmplarea asta nu e pe deplin edificatoare în privinţa (anti)talentului meu de afacerist, chiar nu ştiu ce să mai zic, de vreme ce rezerva făcută la un preţ devenit cu totul dejavantajos în raport cu piaţa era, bineînţeles, aproape neatinsă, cu acest prilej descoperind şi cât de puţin ulei folosesc de fapt!

Lunile – totuşi nu prea multe! – au trecut, stocul meu s-a subţiat în mod semnificativ, chiar dacă deocamdată nu tocmai dramatic, iar nu mai departe de ieri, la fel de întâmplător ca şi în precedentele dăţi, mai cu seamă că subiectul nu mai avea de ce să mă preocupe o bună bucată de timp, am văzut, iniţial în acelaşi hipermarket unde a început întreaga poveste, apoi şi pe pliantul altuia, că uleiul respectiv a ajuns – la ofertă! – la (peste) 38 de lei!

Cum un calcul simplu arată că asta înseamnă cu vreo 10 mai mult decât în urmă cu nici şase luni, când s-a implementat TVA-ul redus, iar unul mai complicat, în măsura în care nu mă şi încurc în el, ar cam conduce la concluzia că, păstrându-se TVA-ul de 24%, litrul ar fi costat azi vreo 43 lei, ce iarăşi nu înţeleg eu în ruptul capului, indiferent de ponderea uleiului în “coşul zilnic”, e cum p…ălăria mea inflaţia lunară îi iese lui Isărescu nu numai subunitară, dar tot mai adesea şi negativă? Să se fi ieftinit în asemenea hal ţigările?! (Că de alea m-am lăsat, dar de ulei, pâine, brânză ş.a.m.d., încă nu!)

"VENDETTA"

HIDOŞENIA NORMALITĂŢII

E uimitor cum subiecte dintre cele mai mici dau naştere la gogomănii dintre cele mai mari!

Până (mai) ieri habar n-aveam că Pirelli (ăia cu cauciucurile, inclusiv din Formula 1?!) editează (anual?) un calendar cu femei (aproape) goale, şi nici că mă interesa, aşa cum de altfel nu mă interesează nici acum – după ce cu ocazia asta am şi aflat – că ediţia pe 2016 va fi una cu (aproape) femei mai degrabă pline, printre care Serena Williams şi Yoko Ono. Interesul mi-a fost stârnit doar de discuţiile contradictorii de-o imbecilitate rară dintre cei care, cam pe bună dreptate, se arătau contrariaţi, dacă nu de-a dreptul oripilaţi, de o asemenea iniţiativă, şi cei, dar mai cu seamă cele care, dimpotrivă, o salutau cu entuziasm, socotind, pesemne, că a venit în sfârşit şi rândul ciumelor ca ele să-şi facă auzite vocile şi văzute şuncile.

Aşa, de pildă, la comentariul, altminteri hazliu şi oricum autoironic al unei utilizatoare de Facebook, care observa că frumuseţi de-astea… rubensiano-dolofane se pot vedea, gratis, prin oglinzile multor gospodării de pretutindeni, inclusiv ale ei, şi că noul proiect al celor de la Pirelli poate fi socotit un semnal că s-a dat liber la consumul (în exces) de shaorma, o piţi înzestrată cu un simţ al umorului de libelulă s-a dezlănţuit, emanând un ditamai textul în care le freca ridichea femeilor care ţin la siluetă în loc să se lase admirate şi, mai ales, iubite doar pentru frumuseţea lăuntrică, şi dezvoltând o întreagă teorie a chibritului conform căreia numai actorii au obligaţia (recte profesională) să fie zvelţi (de-aia n-o fi luat Depardieu Oscarul!), în timp ce toţi ceilalţi, dacă îşi propun să renunţe la shaorma, trebuie s-o facă nu din meschine motive estetice, ci numai şi numai pentru a-şi prezerva sănătatea şi “starea de bine”, asociate dintotdeauna, încă de pe vremea când omul ronţăia doar rădăcini, cu vegetarianismul.

În aceeaşi ordine de idei (stupide), o altă cucoană, care probabil că de ani de zile îşi ţine câte un astfel de calendar în bucătărie, deasupra mesei şi altul la serviciu, pe birou, pentru a-şi stabili întâlnirile de afaceri, se arăta indignată că un nene remarcase (tot în glumă, presupun) că ediţia de anul acesta nu se va mai regăsi pe uşile şi pereţii din camerele adolescenţilor, şi explica (cucoana) pe un ton didactic, dar uşor frivol, că aşa o capodoperă nu poate fi socotită “material de labă”.

Acum, se prea poate să fiu eu un tip superficial, poate sexist sau, mai ştii?, chiar pervers, dar recunosc că, mai ales când vine vorba de vedete, prefer femeile frumoase (şi cu greutatea în parametri omeneşti) celor urâte (şi scrofoase). De-aia, printre altele, îmi place să mă uit la meciurile de tenis feminin în care joacă Maria Sharapova şi (ca să nu mai spun cu!) Ana Ivanovici, nu biata Carla Suarez Navarro sau Francesca Schiavone, sunt suporter înfocat al schioarelor Lindsey Vonn, Anna Fenninger şi Tina Maze (cine nu ştie despre ce vorbesc are la dispoziţie Google) şi nu mai departe de săptămâna trecută aproape că am ţinut cu echipa de curling a Rusiei în finala europeană disputată în compania Scoţiei doar pentru că în componenţa celei dintâi se află o anume Anna Sidorova. Cât despre actriţe şi disconfortul pe care îl am când o slută e distribuită în rol de femeie fatală – probabil pe considerent că “gusturile nu se discută”, şi s-or găsi nişte admiratori şi pentru ea – nici n-are rost să mai pomenesc!

Revenind însă la calendare, mă îngrozeşte gândul că găselniţa (nici măcar foarte originală, că parcă am văzut şi un film pe tema asta) celor de la Pirelli va fi însuşită şi de alţi producători, mai mărunţi, astfel încât, de-acum înainte, superbele imagini cu piscuri muntoase ce se oglindesc în ape limpezi de lacuri glaciare; cu plaje însorite şi insule scăldate de valurile albastre ale mării sau cu Turnul Eiffel şi Big Ben vor fi înlocuite cu poze făcute prin ganguri înţesate cu tomberoane din care se preling gunoaie mustinde şi cu aurolaci dormind în cutii de carton soioase, la fel cum demodatelor pagini cu aranjamente florale spectaculoase le vor lua locul cele cu tot soiul de buruieni şi plante uscate. Aşa, pentru a ne delecta cu “frumuseţea normalităţii” sau ceva de genul ăsta.

MARTORII LUI MAHORCĂ

Ca să fiu sincer, nici nu ştiu exact de la ce a pornit, şi deja nu mai contează, parcă de la un proiect de lege care a fost respins în Parlament, deşi toată lumea se aştepta să treacă, ori fix invers, şi care, pesemne, prevede pedepse cu ani grei de puşcărie pentru toţi fumătorii sau, dimpotrivă, îi obligă şi pe nefumători să se apuce de pipat (că nu m-ar mira nimic, la ce acte normative ies din chestiile alea pe care le au aleşii noştri acolo unde alţii îşi ţin creierul), însă de câteva zile asist (până acum literalmente pasiv) la cea mai stupidă polemică de la cazul “pixelului albastru” încoace: fumători versus nefumători. 

Înainte de a mă băga şi eu puţin (cam până la genunchi) în ciorbă, ţin să precizez că, deşi actualmente sunt, pe lângă multe altele, nerelevante pentru speţa în cauză, gen fan Arsenal sau zodia Fecioară, nefumător – aşa cum m-am şi născut, asemenea mai tuturor oamenilor, chiar dacă zilele astea nici n-ai zice –, am fumat mai bine de cincisprezece ani, până în urmă cu şapte, când, fără vreun motiv special sau efort, m-am lăsat subit, într-o bună dimineaţă, aşa încât pot să vorbesc oarecum în cunoştinţă de cauză şi de pe o poziţie relativ obiectivă, chiar dacă, fireşte, ca unul care m-am apucat, totuşi, destul de târziu (pe la 25 de ani!) şi m-am lăsat aproximativ devreme, iar între timp n-am depăşit decât în rare momente (de criză) o jumătate de pachet (cu filtru, şi mai adesea “lights”) pe zi, nu am nici pe departe “experienţa” celor care, şi dacă s-or fi născut neviciaţi, au ajuns să numere mai mulţi ani de viaţă ca fumători decât ca ne. În plus, e adevărat că pe vremea mea fumătorii încă nu erau atât de prigoniţi ca astăzi, şi nici eu n-am atins vreodată un asemenea hal de cruntă dependenţă încât să intru în sevraj după câteva minute de respirat aer curat. Spre deosebire de mulţi alţii, cu care acum mă şi cert pe chestia asta, tocmai din postura de fost fumător (dar nu şi nesimţit ordinar, ca ei), puteam, de pildă, foarte bine, să cobor sau să urc cu liftul toate cele zece etaje care despart apartamentul meu de parter, să văd un film întreg la cinematograf şi măcar o jumătate de piesă de teatru, până la pauză, ori să merg câteva staţii de autobuz sau metrou fără să simt că mor dacă nu-mi aprind o ţigară.

Sigur, atunci când spun – deja cu o uşoară sfială – că actualmente sunt nefumător, pornesc de la premisa, poate greşită, că, spre deosebire de alcoolism (şi altele), tabagismul nu e socotit (încă) o maladie, mai degrabă incurabilă, pentru ca exprimarea corectă să fie “Mă numesc Cutare şi sunt dependent de nicotină”, chiar şi la ani de zile după renunţare. Există însă cercetări care atestă o legătură directă între fumat şi viteza de degradare a celulelor creierului, teorie confirmată, din păcate, zilele astea, de câţiva tabagişti extrem de activi pe Facebook, care nu se mai mulţumesc doar să lupte, civilizat şi cu argumente cât de cât raţionale, pentru dreptul lor la sănătate în pioneze şi moarte prematură, ci au devenit de-a dreptul agresivi şi iresponsabili, reuşind să mă scoată din sărite şi să-mi pună la grea încercare toleranţa pe care altminteri, ca încă liberal ce mă consider, o manifest până şi faţă de tot soiul de sectanţi sau homosexuali, câtă vreme îşi văd liniştiţi de treburile lor şi nu trec la prozelitism. Că doar n-o să mă văd de-acum nevoit să le închid uşa în nas şi “Martorilor lui Mahorcă”, după ce de atâta amar de vreme le-o trântesc celor ai lui Iehova!

Tonul l-a dat un cunoscut erou al revoluţiei de colectiv de la 30 octombrie 2015, un fel de caricatură a ridicolului Radu Mazăre, care apare mai mereu în public îmbrăcat într-o uniformă de ce şi-o fi dorit el să devină când o să fie mare pe vremea când era mic, şi care, după ce a tunat şi fulgerat, în cea mai mare parte aberând, împotriva celor care vor să (se) interzică fumatul în (toate) loc(al)urile publice, s-a gândit să demonstreze inclusiv minorilor cu acces neîngrădit la Facebook (chestiune care, în paranteză fie spus, ar merita o dezbatere separată, că sunt şi prea mulţi părinţi cu minţile pe bigudiuri!) cât e de “cool” să fumezi şi a postat – ce-i drept, nu chiar la poza de profil, ca pe tricolorul francez cu altă ocazie tristă, dar nici accesibil doar pentru prietenii săi eventual majori, cum ar fi putut s-o facă din setările contului – un clipuleţ cu o femeie frumoasă trăgând cu mult nesaţ dintr-o ţigară – conform şi mai multor studii – canceroasă. Şi pentru că, pe de-o parte, aşa cum nu toţi fumătorii sunt neapărat cretini, nici toţi cretinii nu sunt neapărat fumători, iar, pe de alta, ideile proaste sunt însuşite fulgerător de oamenii la fel, modelul a fost preluat de o (mai puţin) celebră panţuşcă, declarată NEfumătoare, dar care, cică “din solidaritate”, şi-a făcut deja un obicei din a posta cel puţin un astfel de clipuleţ pro-fumat pe zi.

Stârnit mai degrabă de toate astea, care, pe lângă că m-au enervat, m-au pus pe gânduri, decât de interesul iniţial (mărunt) faţă de subiect, şi trecând peste imbecilitatea altui individ (tot) de pe Facebook, care, în context, îi punea la zid pe nefumătorii băutori de cafea, cu argumentul inept că aceasta din urmă e la fel de nocivă ca tutunul, de parcă toţi oamenii sunt obligaţi să adopte acelaşi obicei (scârbavnic) cu care să se sinucidă (lent) şi n-or mai avea dreptul să practice nici bungee jumping-ul sau escalada, ori inclusiv a celor doi amintiţi mai sus, care, dintre toate exemplele, în materie de vicii, din lumea civilizată, fireşte că nu l-au reţinut, cu neuronul lor comun, decât pe cel olandez (că suntem neîntrecuţi în a prelua doar ce e mai prost chiar şi de la cei mai buni!), aş vrea să remarc, totuşi, că fumatul e unul dintre cele mai deranjante năravuri pentru cei din jur.

Poate să fi fost atipic faptul că nici pe vremea când eram fumător nu suportam fumul altora sau mirosul de ţigară care (îmi) îmbâcsea covoarele şi perdelele din casă, aşa că de obicei mă limitam să fumez în bucătărie (nu pe holurile blocului, cum fac unii dintre vecinii ăia cretini cu care mă cert, explicându-le în zadar, ca şi, probabil, unora dintre cititori, că am trecut prin faza cu fumatul, dar n-am făcut niciodată ce fac ei!), însă chestiunea fumatului pasiv – care, indiferent cât sau dacă e dăunător, cu siguranţă e teribil de scârbos – nu poate fi ignorată. Pe mine unul mă afectează mai puţin spre deloc dacă precedentul utilizator al unui lift şi-a făcut în timp ce se afla acolo o injecţie cu heroină sau a prizat niscai prafuri, decât dacă şi-a aprins o ţigară. Ba, dacă e fumător (înrăit), nici nu e nevoie s-o aprindă, pentru că duhoarea emanată din plămânii lui e suficientă să mă facă să vomit. De altfel, într-o altă paranteză fie spus, legenda familiei spune că propria mea mamă, care a fumat la greu în tinereţe, înainte să apar eu (dar nu şi soră-mea mai mare, care a fost şi ea fumătoare şi o fi până în zilele noastre, doar că nu mai ştiu eu nimic de ea) s-a lăsat, pur şi simplu de ruşine, tocmai în urma unui astfel de episod, când un vecin i-a spus în glumă, fără nicio intenţie vădită de a o jigni, că şi-a dat seama după miros că ea fusese cea care folosise liftul înaintea lui, în condiţiile în care e inutil să adaug că mama nu-şi aprinsese ţigara în cabină! Presupun că mulţi fumători nu conştientizează ce putoare de scrumieră stătută exală în fiecare clipă.

Cât despre teoria (chibritului) că e dreptul lor să fumeze într-un loc(al) special destinat, câtă vreme nefumătorii sunt avertizaţi şi, prin urmare, n-au ce căuta acolo (presupun că şi personalul auxiliar – ospătari, barmani etc. – dintr-o cârciumă de-aia “exclusivistă” trebuie selectat în mod corespunzător, pe nişte criterii care s-ar putea să facă obiectul instituţiilor pentru combaterea discriminării!), doar datorită liberalismului meu de care pomeneam anterior n-aş merge într-atât de departe încât să-mi imaginez, şi cu atât mai puţin doresc, nişte organizaţii ecologiste (extremiste) care să susţină, altminteri cam cu deplin temei, că indiferent unde se arde o ţigară, deci până şi în casa proprie a fumătorului, căcaturile alea degajate din ea tot în lumea largă se răspândesc şi contribuie la poluare şi la încălzirea globală măcar cât o băşină de (alt) bou. Atunci să vezi adevărată prigoană!