Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

miercuri, 24 februarie 2016

SE PUTEA ŞI (MULT) MAI RĂU!

Arsenal-Barcelona 0-2, în Liga Campionilor, este, la urma urmelor, un rezultat (prea) bun pentru ambele echipe: londonezii se pot declara satisfăcuţi că au scăpat mai ieftin decât se temeau şi, la drept vorbind, decât ar fi meritat, şi, în plus, pot nădăjdui, pentru meciul retur, de pe Camp Nou, la un spectaculos, dar aproape tradiţional, rezultat de senzaţie, gen 3-2 sau măcar 2-1, insuficient, desigur, pentru calificare, dar memorabil în sine, în timp ce catalanii sunt încă şi mai “ca şi calificaţi” decât erau deja după tragerea la sorţi şi îşi pot vedea liniştiţi de următoarele partide din competiţiile interne, pentru care aseară au dat senzaţia că se menajează.

În ceea ce mă priveşte, ca fan înrăit, dar chinuitor de lucid, al “tunarilor”, care pronosticasem un 2-7 pe care cu siguranţă spaniolii l-ar fi obţinut lejer dacă, prin cine ştie ce întorsătură misterioasă de situaţie sau schimbare absurdă de regulament al competiţiei, ar fi avut stringentă nevoie de el pentru calificare, sentimentul de acută insatisfacţie oarecum nejustificată provine din faptul că faze precum cele care au dus la primul gol, când englezii au fost prinşi pe un banal contraatac fulgerător după ce se năpustiseră cu toţii, ca în curtea şcolii, spre careul advers, respectiv la penalty-ul din care s-a marcat al doilea, când penibilul Mertesacker s-a gândit el să paseze cu eleganţă unui coechipier în propriul careu, în loc să bubuie mingea ruşinos, dar sănătos, le văd de cel puţin patru-cinci ori la fiecare meci al lui Arsenal în compania indiferent cărui adversar din coada Premier League sau, în cupe, de-a dreptul din ligile inferioare, iar protagoniştii nici nu trebuie să fie Messi, Suarez şi Neymar, ci nişte oarecare Johnson, Thomson şi… alt Johnson, care se dovedesc la fel de măieştri şi eficienţi. Mult mai logic şi mai uşor de acceptat mi s-ar fi părut un 3, 4 sau, de ce nu?, 5-0, dar ca urmare a presiunii continue exercitate de roş-albaştri (ce blestem!), care, în schimb, spre ruşinea lor, în prima repriză, încheiată 0-0, au oferit o mostră de ceea ce poate înseamna o partidă echilibrată şi un rezultat echitabil chiar şi atunci când o echipă are 75% posesie (degeaba).

Ce vreau să spun e că, în zaharisirea lui galopantă, Wenger, pe care, cu infinită revoltă şi scârbă l-am zărit la un moment dat pe banca de rezerve, când scorul era deja 0-2, zâmbind cu seninătate şi cu aerul că ar spune ceva de genul “ce echipă, dom’le, Barcelona asta, cât de încântător joacă, ce naiba poţi să le faci?”, a abordat partida în singura manieră de care e el în stare, cel puţin de la o vreme, fără a fi capabil să se adapteze, cât de cât, în funcţie de adversar, chestie care, pe undeva, îmi aminteşte de Simona Halep, care, şi ea, nu ştie să joace decât într-un singur fel, pe sistemul “dacă merge, merge, dacă nu, nu”. Faptul că, spre deosebire de meciurile cu echipe mai slabe din competiţiile interne, când domină steril, acum posesia londonezilor a fost undeva la 35%, n-a avut nimic de-a face cu “partitura tactică”, ci cu neputinţa viscerală a echipei pe care nu înţeleg de ce n-o lasă odată în pace pentru a prelua una de mijlocul clasamentului din campionatul Franţei, cu care nimeni nu-i pretinde să obţină rezultate spectaculoase (şi) pe plan internaţional. Şi-aşa pentru Arsenal e tardiv, având în vedere că rivalele din Premier League deja şi-au acontat crema antrenorilor europeni, de la Guardiola şi Klopp, la, pare-se, Mourinho (din nou) şi Conte sau Simeone.

Pe de altă parte, nu înţeleg nici acum, aşa cum n-am înţeles încă de sâmbătă, din momentul când am văzut 11-le cu care Arsenal a început partida de cupă, de pe teren propriu, cu Hull City, de unde şi până unde i s-a năzărit tehnicianului francez să-şi “menajeze” titularii de bază în vederea partidei cu Barça, una practic fără miză dată fiind (non)valoarea echipei pe care o păstoreşte, când singura lui şansă de a face vreo brânză este – pe lângă campionat, unde anul acesta are într-adevăr o fereastră de oportunitate unică şi nesperată, pe care însă mă tem că o va rata la fel cum a făcut anul trecut în Champions League, când a fost eliminat de AS Monaco, pe care sorţii i-o hărăziseră în locul tradiţionalilor adversari imposibili (pentru el) Barcelona şi Bayern – Cupa Angliei, cu condiţia să abordeze meciurile nu cu jalnicele rezerve (de culoare) aduse de pe la echipe obscure din patria-mumă şi din coloniile ei de peste mări, ci cu titularii ăia pe care a dat (degeaba) o groază de bani pentru a obţine cam aceleaşi rezultate mediocre pe care le obţinea şi cu necunoscuţii “crescuţi” de el. Întâmplarea fericită face ca anul acesta să aibă noroc de un parcurs lejer în Cupă, dacă va trece, la rejucarea din deplasare, de Hull (în primul meci a fost un jenant 0-0 pe Emirates), întâlnind un alt adversar fără pretenţii – Watford-ul lui Pantilimon. Titularii ar face bine să şi-i menajeze la returul din Champions League cu Barça!

Niciun comentariu: