UN TÂNĂR ŞI DOUĂ BABE

Din punctul meu de vedere, principalul merit al lui Max Verstappen în şi după victoria de la Barcelona este că a – literalmente – corectat cărţile de istorie, doborând recordul de cel mai tânăr câştigător al unei curse de Formula 1, deţinut până acum de Sebastian Vettel, poate cel mai… supraevaluat pilot din toate timpurile.

Nu mai departe de duminică, germanul a dovedit o dată în plus că nu este altceva decât o babă plângăcioasă, care nu înţelege mai nimic din (motor)sportul practicat de atâta amar de vreme, isterizându-se din cauza tentativei lui Daniel Ricciardo de a-l depăşi printr-o manevră pe cât de îndrăzneaţă, pe atât de corectă – un atac clasic, pe interiorul virajului, început la o distanţă suficient de mare de acesta pentru a evita riscurile inutile –, pe care fostul campion mondial de mucava a contracarat-o printr-o schimbare de direcţie bruscă şi mai degrabă neregulamentară (aşa-numita “uşă trântită în nas”, fără a-i lăsa adversarului suficient spaţiu), care ar fi condus fără îndoială la o coliziune, dacă australianul n-ar fi acţionat cu mult sânge rece, evitând-o în ultima clipă cu preţul unei uşoare ieşiri în decor.

Asta după ce în urmă cu doar două etape, în China, Vettel se văicărea din pricina unui atac similar al lui Daniil Kvyat, pe care l-a acuzat că a venit “ca o torpilă” (în Barcelona a zis ceva de… ping-pong, la care s-o fi pricepând mai bine decât la pilotaj), şi în condiţiile în care, când obţinea titlurile cu fabulosul Red Bull din anii 2010-2013, iar singurele depăşiri efectuate de el erau în detrimentul unor monoposturi prinse cu un tur din urmă sau a coechipierului strunit de staff, se smiorcăia, dimpotrivă, că adversarii nu i se feresc suficient de repede din cale. Neamţul e fix ca şoferul acela din bancuri care îi considera pe toţi cei pe care trebuia să-i depăşească nişte mormoloci, iar pe cei care îndrăzneau să-l depăşească nişte maniaci!

Tot o babă, doar că mai… glacială şi în orice caz mai fair-play, a devenit, din păcate, şi coechipierul său de la Ferrari, Kimi Raikkonen, supranumit “Iceman”, odinioară un campion pe bune, dar care duminică a petrecut o treime din cursă (peste douăzeci de tururi) la o secundă-două în spatele unui monopost mai puţin performant – Red Bull-ul anului 2016 – şi condus de un pilot care ar putea să-i fie fiu – Max Verstappen –, fără a încerca să dea măcar un singur atac decisiv, fie şi la intimidare, mizând pe lipsa de experienţă a – vorba vine – oponentului, pe care, de altfel, după încheierea cursei l-a felicitat cu o… căldură de care nu-l credeam în stare şi oarecum suspectă. Acum îmi explic, în sfârşit, unul din marile mistere ale ultimelor două sezoane, şi anume cum de Vettel se poziţionează, totuşi, mai de fiecare dată în faţa finlandezului, atât în calificări, cât şi la sfârşitul curselor. Ei bine, cu părere de rău trebuie să o spun, Kimi – care s-a numărat printre favoriţii mei, în special când evolua pentru McLaren – nu mai e decât o umbră a pilotului de altădată şi poate că a venit timpul să se retragă, nici măcar în plină glorie.

Revenind la victoria lui Verstappen, trebuie spus că ea a fost favorizată nu doar de acroşajul dintre cele două monoposturi Mercedes, soldate cu abandonul ambelor – şi în care, spre deosebire de opinia comentatorilor autohtoni, dar în concordanţă cu a celor care chiar se pricep, inclusiv a unor foşti piloţi, sunt mai degrabă înclinat să-l blamez (cu moderaţie) pe Hamilton, favoritul meu, care a greşit cel puţin din punct de vedere strategic, fiindcă nu-şi permite astfel de incidente acum, când în clasamentul general se află la peste 40 de puncte în urma coechipierului, aşa încât ar fi trebuit să aştepte un moment mai propice pentru a-şi recâştiga poziţia pierdută oricum pe mâna lui (chiar nu mai exersează deloc startul?!), şi, în plus, ar fi trebuit să sesizeze cum Rosberg (altminteri, pare-se, mai preocupat să butoneze pe volan pentru a rectifica nişte comenzi pe care le încurcase, decât să contracareze la timp atacul!) schimbase deja direcţia spre interiorul virajului, lăsând spaţiu pentru o eventuală depăşire mai degrabă pe exterior –, ci şi de faptul cam straniu că echipa a preferat să aplice strategii de cursă diferite pentru cei doi piloţi, câştigătoare dovedindu-se a celui teoretic secund, Verstappen, care a trecut de numai două ori pe la standuri pentru schimbările de pneuri, în timp ce numărul unu, Ricciardo, a fost chemat de trei, ceea ce însemna automat şi obligativitatea de a efectua măcar una sau două depăşiri, pe o pistă recunoscută pentru dificultatea cu care se realizează asemenea manevre.

Singurul element care mă împiedică să îmbrăţişez fără rezerve teoria conspiraţionistă conform căreia mai-marii de la Red Bull au mizat cu relativă premeditare (adică doar după abandonul celor de la Mercedes) pe megalovitura de imagine reprezentată de victoria tânărului olandez abia cooptat în echipă, astfel încât – fie şi numai pentru a închide gurile scepticilor – ar fi acţionat exclusiv pentru susţinerea lui şi “sabotarea” lui Ricciardo, este că şi cei de la Ferrari, care au copiat, parte în parte, cele două strategii diferite ale austriecilor, au sfârşit prin a-şi favoriza, involuntar, (tot) pilotul secund, Raikkonen, deşi este evident că acolo cărţile se fac pentru Vettel.

Dincolo de toate astea însă, Verstappen este, fără doar şi poate, un pilot de viitor (şi chiar de prezent!), infinit mai talentat decât mediocrul său tată, iar comparaţia făcută de nu ştiu cine, care ar fi spus că l-a descoperit în el pe noul Vettel (?!), departe de a reprezenta vreun elogiu la adresa olandezului, mi se pare de-a dreptul jignitoare pentru el.

P.S. Faptul că Vettel – la fel ca şi după incidentul cu Kvyat, din China, când şi-a îndulcit în cele din urmă tonul – a recunoscut (sau, mai degrabă, pretins!) după încheierea cursei de la Barcelona că, la o adică, într-o situaţie similară, şi el ar fi executat o manevră precum cea a lui Ricciardo, astfel încât îşi cere, oarecum, scuze pentru ieşirea nervoasă de la momentul respectiv, nu face decât să demonstreze că în vâltoarea evenimentelor germanul îşi pierde cu desăvârşire cumpătul şi nu mai judecă limpede, ceea ce reprezintă un adevărat pericol pentru toţi ceilalţi concurenţi!

MUZICĂ ŞI POLITICHIE

Trecuseră numai câteva zile de la nesperatul triumf binemeritat al lui Ovidiu Anton în finala Selecţiei Naţionale Eurovision, când, impresionat de şi cam invidios pe melodia care avea să reprezinte Rusia, găsită pe YouTube, m-am gândit să-i joc un renghi soţiei (la fel de încântată ca şi mine de “Moment of Silence”), pretinzând că bietul Anton a fost descalificat – din motive cam nebuloase, pe care m-am ferit să le detaliez, dar aveau, chipurile, ceva de-a face cu nişte vagi (dar tradiţionale!) acuzaţii de plagiat şi cu persecutarea lui Mihai (Trăistariu) de către juriu –, iar în locul lui urma să fie trimis la Stockholm acesta din urmă (altminteri un artist pe care ea, spre deosebire de mine, îl îndrăgeşte), doar că nu cu piesa perdantă din finală, “Paradisio”, ci cu alta, prezentată în premieră. După care i-am pus, fără imagini, înregistrarea cu “You Are The Only One”, interpretată de Sergey Lazarev, care, fie vorba între noi, cam aduce la piţigăială cu Trăistariu.

În timp ce nevastă-mea nu-şi mai putea stăpâni lacrimile de plâns, sfâşiată deopotrivă de mila pentru sărmanul Anton, care păţise un aşa pocinog nemaiauzit fără să apuce măcar să guste cum se cuvine victoria obţinută după nenumăratele încercări eşuate din anii precedenţi, dar şi pentru tot neamul românesc, care parcă e blestemat să nu aibă parte de nimic bun, chiar şi când ar merita (idee asupra căreia voi reveni), singura ei consolare fiind că, totuşi, ne aleseserăm cu o (altă) piesă de valoare, demnă să câştige competiţia, eu abia mi le ascundeam pe cele de râs, dându-mă până la urmă prematur de gol, numai că, ce să vezi?, glumiţa mea cam proastă (dar jucată cu deosebită măiestrie actoricească, cel puţin până la un moment dat) s-a dovedit a fi cumva premonitorie, după alte câteva săptămâni ea îngroşându-se şi devenind realitate odată cu excluderea TVR de la Eurovision.

N-am să insist asupra eforturilor pe care, chiar şi în aceste condiţii, le-am făcut pentru a respecta tradiţia de a urmări în direct ambele semifinale internaţionale şi marea finală, independent de prezenţa/absenţa României, ajungând, printre altele, să mă felicit pentru inspiraţia de a-mi cumpăra pe la începutul anului un (moft de) Smart TV, astfel încât am putut acum să redau pe el, la calitate audio-video HD, transmisiunile (live) de pe YouTube în loc să mă chinui să le văd ca pe gaura cheii pe laptop sau să trag tot soiul de fire prin dormitor, aşa cum nu voi înşira lungul pomelnic de sudălmi la adresa TVR, care, de falimentară şi, mai ales, nenorocită ce e, mi-a ocupat jumătate din grila de la UPC cu penibile posturi regionale, mai numeroase decât ale înfloritoarei reţele Digi, şi nici nu voi încerca să descriu amărăciunea pe care am resimţit-o întruna comparând sinistrele lălăieli prezentate (şi) anul acesta în concurs cu “Moment of Silence” şi gândindu-mă că fix acum a intervenit excluderea, când aveam şi noi o piesă adevărată, nu anul trecut, cu Voltaj, acum doi, trei… şapte… zece ani sau, de ce nu?, anul viitor, când pot să pariez că vom avea iarăşi o catastrofă, iar între timp poate se vor fi plătit datoriile. În schimb, ţin neapărat să spun că m-am simţit oarecum răzbunat (dar şi revoltat) constatând cu un soi de cinică satisfacţie lăuntrică ce mascaradă a fost până la urmă această ediţie, care, într-un fel (de fapt, în mai multe!), mi-a evocat ceea ce se petrece de obicei la noi, în cadrul selecţiilor naţionale, când – în special ca urmare a intervenţiei “specialiştilor”, care au grijă să saboteze la maximum opţiunea publicului – cea mai bună piesă ocupă locul doi (sau trei), fiind aproape invariabil devansată de una (sau două) dintre cele mai slabe. Asta au păţit acum Australia şi Rusia, bătute de Ucraina. 

Din păcate, după felul în care s-au desfăşurat ostilităţile sâmbătă seara, nu mai există nici cea mai mică brumă de îndoială că întregul concurs este dacă nu propriu-zis măsluit, în orice caz afectat în mod decisiv de aranjamente (politice) de culise, care nu au absolut nicio legătură cu (non)valoarea participanţilor. Dacă până acum am crezut că favoritismele sunt cauzate, exclusiv, nu atât (sau doar) de simpatia deosebită pe care unele naţiuni o au faţă de altele, în general învecinate, gen Finlanda-Suedia-Norvegia, cât, pur şi simplu, de felul cum sunt distribuite minorităţile naţionale, astfel încât, de pildă, (mai) (toate) republicile ex-sovietice şi ex-iugoslave, binecuvântate sau blestemate cu câte o solidă minoritate rusă, respectiv sârbă/croată/bosniacă…, vor acorda necondiţionat (de valoare) multe voturi patriilor-mumă, iar România va părea întotdeauna uşor înfrăţită cu Ungaria, însă numai datorită (sau din cauza) celor două milioane de maghiari din Transilvania, s-a văzut acum, când voturile s-au prezentat defalcat, că (nici) “juriile de specialitate” n-au vreo tangenţă cu muzica, singura lor grijă fiind să puncteze pe criterii politice sau în funcţie de înţelegerile făcute între posturile de televiziune. Altfel, oricâţi moculeşti sau doar afoni s-ar afla (şi) în componenţa lor, nu se poate ca o piesă precum cea a Rusiei, însoțită și de cel mai reușit show, să fie plasată în afara primelor zece, astfel încât să nu primească nici măcar un singur punct, iar în final să ocupe, la total, abia locul şapte sau opt, în condiţiile în care a câştigat detaşat în preferinţele publicului!

Anul acesta trucarea rezultatelor a fost încă şi mai vădită ca de obicei, dat fiind conflictul din Crimeea. Ca unul care, departe de a avea vreo simpatie pentru Rusia, am, dimpotrivă, mai degrabă o cruntă aversiune, nu pot totuşi să înţeleg aceste ingerinţe de natură politică atunci când vorbim despre o manifestare (teoretic) artistică. Dacă se dorea sancționarea ei pentru samavolniciile săvârșite în ultima vreme (sau dintotdeauna), ar fi trebuit să fie pur şi simplu exclusă de la Eurovision, pe modelul... României. Şi, eventual, Ucraina să fie declarată câştigătoare din oficiu, în chip de reparaţie (i)morală, fără ca reprezentanta ei să se mai chinuie să screamă o piesă cu mesaj atât de bine ţintit, prin care practic a cerşit voturile și victoria.

Pe de altă parte, se pare că și telespectatorul (adolescent) de rând din Europa – care, în paranteză fie spus, abia aşteaptă ca sancţiunile împotriva Rusiei să meargă până la scoaterea unor Dostoievski, Tolstoi sau Cehov de prin manualele şcolare şi, eventual, din biblioteci, la fel cum unii retardaţi şi-ar dori să scape de Ceaikovski, Stravinski, Rimski-Korsakov ş.a.m.d. din sălile de concerte – a căzut pradă acestor influenţe politice, votând cu asupra de măsură Ucraina, dar și unui soi de patriot(ard)ism continental (dacă nu cumva şi unui uşor rasism), neapreciind cum s-ar fi cuvenit încântătoarea evoluţie a (reprezentantei) Australiei, aruncată pe un altfel inexplicabil loc patru, inclusiv după Polonia! 

Revenind, aşa cum am promis, la bietul Anton şi la celelalte oi ale noastre, întâmplarea de anul acesta mi-a amintit de nenumăratele ocazii în care România a părut de-a dreptul blestemată să nu obţină ceva bun, chiar şi atunci când a fost la un pas de-a o face, iar pentru o clipă am avut iluzia că minunea s-a şi întâmplat. După care… ba Revoluţia s-a dovedit a fi cel mult anticeauşistă şi mai deloc anticomunistă, ba Iliescu a fost (re)ales (întruna), ba Băsescu a câştigat referendumul cu toate că au votat împotriva lui 7,5 milioane de români, ba…


P.S. Nu pot să nu mă întreb cât de detaşat ar fi câştigat piesa Rusiei, dacă ar fi reprezentat, să spunem, Norvegia.

HAZARD NU E DOAR NUMELE UNUI FOTBALIST BELGIAN DE LA CHELSEA

Spre deosebire de tragedia de la Clubul Colectiv, petrecută tot într-o seară de vineri, despre care am aflat abia a doua zi, deoarece la orele acelea dormeam, decesul fotbalistului camerunez de la Dinamo, Patrick Ekeng, prăbuşit pe teren, l-am prins nu doar perfect treaz, ci şi în direct, pentru că întâmplarea cam stranie face ca de puţine minute să fi comutat cel de-al doilea televizor din dormitor (care merge aproape în permanenţă în paralel cu primul) la meciul care altminteri nu mă interesa câtuşi de puţin, aşa cum nu mă interesează niciunul din jenantul campionat intern de fotbal, însă nu găsisem altceva mai bun şi încă nu mă îndurasem să-l închid, în timp ce pe celălalt urmăream partida de tenis a Simonei Halep cu Samantha Stosur din semifinalele turneului de la Madrid. Cuprins de un oarecare sentiment de grandomanie, convins că trebuie să existe un motiv mai presus de simpla coincidenţă pentru care m-am nimerit pe recepţie, şi că pot ajuta cumva cu puterea gândului, am rămas apoi conectat până la deznodământul trist, continuând să sper, alături de toată lumea, într-un miracol şi chiar imaginându-mi-l pe tânărul jucător acordând peste o vreme un interviu în care să povestească recunoscător cum medicii de la Spitalul Floreasca i-au salvat viaţa. Din păcate, n-a fost şi nu va fi aşa. 

În buna tradiţie autohtonă şi poate ca o înclinaţie omenească naturală de a nu accepta cu resemnare că există pe lume şi astfel de întâmplări nefericite ce ţin pur şi simplu de hazard, se caută acum vinovaţi, iar dacă ei există, şi anchetatorii se vor dovedi mai competenţi decât medicii, vor fi poate şi găsiţi. Până una-alta însă, rar mi-a fost dat să aud atâtea gogomănii şi să văd atâta diletantism din partea mai tuturor celor care au relatat şi au comentat incidentul, de la doctorii care, chiar în seara aceea şi bazându-se numai pe imaginile difuzate la televizor, s-au grăbit să-şi acuze colegii de breaslă că l-ar fi omorât pe fotbalist cu zile, practic cu mâinile şi cu ambulanţele lor goale, fiecare dintre ei convins, desigur, că numai el însuşi e Dumnezeu, iar toţi ceilalţi confraţi sunt nişte ageamii lipsiţi de har, deontologie şi instrumente corespunzătoare, până la jurnaliştii care, dincolo de scenariile fantasmagorice scornite sau de “informaţiile” false lansate, precum aceea că anumiţi fotbalişti – indicaţi cu nume, prenume şi club de provenienţă, dar care ulterior au dezminţit vehement – “ar juca pe semnătură”, chipurile conştienţi că ar suferi de afecţiuni incompatibile cu regimul de viaţă al unui sportiv de performanţă, n-au ratat ocazia să-şi etaleze priceperea la absolut orice, inclusiv medicină şi intervenţii în situaţii de urgenţă, în afară de propria profesie.

Aşa, de pildă, marele “gazetar sportiv” închipuit Radu Naum, de la Digi Sport, a difuzat sau, în orice caz, a acceptat să fie difuzate la nesfârşit, chiar şi după ce (se) cunoştea deznodământul tragic, scenele cu Patrick Ekeng aflat practic în agonie, fără să-i pese că anemicul avertisment “imagini cu puternic impact emoţional” nu e suficient pentru a-i proteja pe telespectatori, şi cu atât mai puţin pe apropiaţii victimei, care nu cred că vor mai putea uita vreodată priveliştea cutremurătoare.

Sigur, nu merg cu naivitatea într-atât de departe încât să-l bănuiesc pe domnul Naum că ar fi urmat fie şi cel mai sumar curs de jurnalistică prin corespondenţă sau că ar fi înzestrat cu atâta empatie cât să se pună în ipotetica situaţie în care – Doamne fereşte! – el însuşi ar da colţul în timpul unei emisiuni în direct, iar scena ar fi difuzată apoi de sute de ori în toate talk-show-urile şi buletinele informative, spre oroarea familiei sale. În plus, mărturisesc cu mâna pe inimă că nici eu, care, de bine de rău, am absolvit un fel de facultate de profil şi mi-am luat o licenţă, nu de-acolo am aflat ce se cuvine şi ce nu se cuvine a fi difuzat pe un post de televiziune (mai ales că am studiat “presa scrisă”!), ci, mai degrabă, din calitatea mea de simplu telespectator (pe care ar cam trebui să o aibă şi el, zic), constatând, de pildă, de-a lungul timpului (poate la început cu nedumerire sau chiar indignare) că, atunci când are loc un accident cumplit într-o cursă moto sau auto transmisă de un canal cu adevărat profesionist, reluările lipsesc cu desăvârşire, cu toate că în asemenea situaţii ele ar putea aduce detalii (tehnice) noi şi interesante pentru un privitor avizat, ceea ce nu era cazul vineri, când oricine a văzut incidentul în direct sau în reluările filmate de la distanţă a putut înţelege din prima clipă prea destul.

Altfel, controversele pe marginea promptitudinii sau, dimpotrivă, întârzierii cu care s-a intervenit (în condiţiile în care, totuşi, cele şapte minute de când Ekeng a căzut secerat şi până a ajuns la spital reprezintă un interval-record pentru multe situaţii similare, chiar dacă a părut o veşnicie, şi nu s-ar fi scurtat în mod semnificativ decât dacă jucătorul ar fi suferit atacul direct în ambulanţă) sau părerile unora că manevrele de resuscitare ar fi trebuit să-i fie aplicate direct pe teren (de parcă nu s-ar fi găsit destui ca să se întrebe, cu cel puţin la fel de mult temei, de ce n-a fost trasportat la spitalul aflat la doar câţiva zeci de metri, o unitate de elită, utilată cu toată aparatura necesară) sunt tardive şi în mare măsură inutile având în vedere specificitatea cazului. Cum spuneam însă, ancheta (realizată de profesionişti, nu de gazetari care ar face mai bine să-şi înveţe propriul cod deontologic!) e binevenită, iar rezultatele ei sper să apară cât mai curând.

În altă ordine de idei, e ironic cum un weekend (sportiv) început atât de tragic s-a dovedit a fi poate cel mai reuşit, în privinţa rezultatelor, din ultimii treizeci de ani pentru noi, românii şi, aş zice, cu siguranţă pentru mine, care, de ce să nu recunosc?, ca încă dinamovist înfocat pe vremea aceea, la finala Cupei Campionilor (la fotbal) din 1986 am ţinut, pentru prima şi, mai cu seamă, ultima oară, cu… Barcelona, iar dacă ar fi să mă încumet la un soi de (pseudo-) psihanaliză, nu-i exclus ca înfrângerea ei de atunci (echivalentă, fatalmente, cu victoria Stelei) să constituie motivul concret – alături de faptul că provine dintr-o regiune geografică (a Spaniei) cu tendinţe separatiste (şi republicane) – pentru care îmi este acum ce-a mai antipatică echipă din Europa.

Pentru o ţară în care oamenii nu doar că nu mai fac sport, şi cu atât mai puţin de performanţă, dar par să nu mai fie interesaţi nici măcar să se uite prin intermediul televizorului la el (dovadă audienţele), iar autorităţile încearcă mai degrabă să-l stârpească definitiv, decât să-l susţină, rarele rezultate de senzaţie din ultimul timp ţin de domeniul miracolului. După ce în urmă cu mai bine de o lună echipa de volei feminin a CSM Bucureşti a obţinut, în premieră pentru România, Cupa Challenge, sâmbătă a venit victoria Simonei Halep de la Madrid, iar ieri cireaşa de pe tort, triumful (aceleiaşi) CSM Bucureşti din Liga Campionilor la handbal feminin, la care, conform obiceiului, am asistat în cea mai mare parte a timpului… indirect, aruncându-mi doar, din când în când, câte o privire rapidă pe scorul afişat pe ecran, şi urmărind apoi deznodămânul în reluare, pentru că, aşa cum am mai încercat să explic cândva, la transmisiunile de handbal mă consum nervos mai rău ca la oricare altă disciplină, aşa că nici n-aş putea să fac vreo altă “analiză” decât să-mi exprim impresia vie că fetele “noastre” arătau şi se mişcau aşa cum am văzut întotdeauna, cu invidie, că arată şi se mişcă ale altora (printre care şi cele aflate acum la “noi”!), şi care triumf – oricât aş părea de meschin în patriotismul meu local – ca bucureştean get-beget mă bucură mai mult decât ar fi făcut-o, la vremea lor, unul al lui Oltchim (Râmnicu Vâlcea) sau HCM (Baia Mare). 

În ceea ce-o priveşte pe Halep, în care am avut delicateţea (dar mai ales lipsa de timp şi chef) să nu dau (şi eu) cu piciorul gurii atunci când părea căzută (definitiv) la pământ, chiar dacă (nici eu) nu eram convins că se va mai ridica prea curând, dacă vreodată, aş vrea doar să remarc cât de simplu pare totul şi ce mare diferenţă se face pe teren atunci când trimite mingea (în mod regulat) cu câţiva metri mai spre linia de fund decât căpătase prostul obicei să (nu) o facă după precedentul ei joc (aproape) perfect, până la turneul acesta, cel cu Victoria Azarenka de la US Open. În plus, se vede că, în sfârşit, a exersat în mod deosebit (dacă nu exclusiv!) serviciul, la Madrid fiind prima oară când a dat dovada unui control perfect al lui, trimiţând mingea variat (chiar dacă nu întotdeauna puternic, în special pe al doilea), când într-o parte a careului, când într-alta, spre deruta totală a adversarelor.

După o asemenea evoluţie – care pe unii i-a entuziasmat într-atât încât să uite despre ce sport (feminin) vorbim, şi să o dea pe Simona drept câştigătoare sigură (şi) a Roland Garros-ului –, singurele sfaturi pe care ar trebui (dar neapărat!) să i le dea cineva de care să şi asculte sunt, pe de-o parte, să încerce (din răsputeri!) să se stăpânească atunci când îi vine să se mai răţoiască la Darren Cahill, care nu e vreun Ioniţă sau Bebiţă de-al nostru, obişnuit cu astfel de ţigăneli, şi s-ar putea să-şi ia jucărelele şi s-o lase baltă, iar, pe de alta, să se încreadă mai puţin în propriul simţ al umorului şi să manifeste o oarece reţinere în a face paradă de el, presupunând că un spirit de glumă, şi nu o (altă) mojicie gratuită, s-a vrut afirmaţia că setul cedat (stupid) Irinei Begu în sferturile de finală ar fi fost “un cadou de Paşte”. E din ce în ce mai puţin tânără pentru a i se trece cu vederea astfel de gesturi puerile.

În încheiere, apropo de sport şi pentru că nu ştiu când se va mai întâmpla să am chef de scris pe blog, trebuie să zic vreo două vorbe (de ocară) şi despre Daniil Kvyat, fostul pilot de Formula 1 de la Red Bull, proaspăt retrogradat la echipa secundă, Toro Rosso, care – vorba unui prieten – duminica trecută a confirmat acuzaţiile… neîntemeiate la adresa lui de după incidentul din cursa precedentă, lovindu-l de această dată cât se poate de limpede şi prosteşte din spate pe (acelaşi!!!) Vettel, astfel încât sancţiunile aplicate de propria (fostă) echipă şi de Federaţie (ceva puncte de penalizare) mi se par nu doar pe deplin meritate, ci mai degrabă cam mici. Asta neînsemnând însă, nici pe departe, că îmi schimb părerea (în general bună) despre el şi convingerea că în China a procedat ca un “racer” adevărat.

P.S. Îi compătimesc, din toate punctele de vedere, pe idioţii care sunt profund nemulţumiţi că în componenţa echipelor de volei şi handbal (feminin) de la CSM Bucureşti româncele reprezintă o (mică) minoritate, că antrenorul uneia e italian, iar al celeilalte danez, la fel cum şi al naţionalei de handbal feminin e suedez, Darren Cahill e australian, Tecău e coechipier cu (olandezul) Rojer, iar Mergea cu (indianul) Bopanna şi nici măcar pe Simona n-o cheamă Halep…escu.