Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

luni, 3 aprilie 2017

ADIO, SIMONA!

Dacă ar fi să răspund şi eu la deja cam eterna întrebare (mai degrabă retorică) “ce îi lipseşte (oare) Simonei Halep pentru a deveni numărul 1 mondial şi/sau (măcar) pentru a câştiga un turneu de Mare Şlem”, aş spune, fără nicio ezitare, mai ales în urma evoluţiei sale de la recent încheiatul Miami Open: un psiholog (sportiv). (A nu se confunda cu psihiatrul, de care ar avea nevoie, de pildă, Nick Kyrgios!)

Dacă după meciul cu Samantha Stosur, din optimile de finală, în care a revenit spectaculos de la 4-6, 2-5 (cu două mingi de meci salvate!) pentru a se impune în trei seturi, toată lumea s-a grăbit să decreteze, ca de obicei în asemenea situaţii, că Simona este foarte puternică din punct de vedere mental, căderea lamentabilă din turul următor, cu Johanna Konta, când a pierdut după ce a condus cu 6-3, 5-4 (şi serviciul!), a demonstrat, fără putinţă de tăgadă, că psihicul jucătoarei noastre nu este nici puternic, nici slab, ci pur şi simplu labil. Cu alte cuvinte, fluctuează în mod perfect aleatoriu, uneori chiar pe parcursul aceluiaşi meci, astfel încât constănţeanca poate, la fel de bine, să câştige un turneu (important), dacă se trezeşte mai multe zile la rând cu partea corespunzătoare la cearşaf, sau să piardă încă din primul tur la o jucătoare necunoscută, când e… nu PE dos, ci, dimpotrivă, cu el în sus.

Pe de altă parte, oricât de simpatic mi-ar fi actualul ei antrenor, Darren Cahill, şi oricât de mult mi-ar plăcea inclusiv intervenţiile lui din timpul meciurilor, când, la drept vorbind, are mai degrabă rolul pe care ar trebui să-l îndeplinească (probabil cu succes sporit, fiind profesionist) acel psiholog sau “antrenor pentru minte” (cum s-ar traduce “mental coach”), oferind mai mult un confort psihic jucătoarei, decât cine ştie ce mari indicaţii tehnico-tactice de genul “dă-o peste fileu!” sau “încearcă să nu trimiţi afară!”, încep să mă întreb – la fel ca şi în cazul altui tip simpatic de felul lui, Arsène Wenger, managerul lui Arsenal, despre care am tot scris în acest sens – dacă nu cumva a venit momentul unei despărţiri (amiabile), pentru că, dincolo de scenele penibile de la meciul cu Konta, când Simona mai că i-a zis vreo două pe româneşte, trădând o frustrare mai adâncă în raport(urile) cu el, e greu de înţeles de ce nu pot fi corijate, de atâta amar de vreme, anumite aspecte negative ale jocului ei, cum ar fi mingile acelea prea scurte, plasate, cu precizia unui tun de antrenament (stricat), pe mijlocul terenului, la două palme în jurul T-ului ce delimitează careul de serviciu, execuţii mai exasperante pentru mine (inclusiv atunci când punctul e în cele din urmă câştigat, graţie unei greşeli copilăreşti a adversarei) chiar şi decât cele complet ratate, când mingea sfârşeşte (mult) în aut sau în burta fileului. La acest nivel, câteva şedinţe serioase de antrenament (pe săptămână) ar cam trebui să fie suficiente pentru ca Simona să ajungă să “simtă” aceste lovituri, aşa încât măcar să nu trimită mingea cu un metru în spatele liniei de fund atunci când, totuşi, de bine, de rău, încearcă să “rupă ritmul” şi să lungească traiectoria cu doar câţiva centimetri.

Una peste alta, în urma meciului cu Konta, al cărui ultim set deja nu l-am mai urmărit, după ce în pauză îmi spusesem că, la halul de nervi în care ajunsese, n-o văd pe Simona în stare să mai treacă de două ghemuri câştigate, iar văzând discuţia cu Cahill am revizuit pronosticul, în scădere, la unul singur, astfel încât am fost surprins să constat, când am comutat, totuşi, de curiozitate, înapoi, că era 2-1 şi 30-0 (pe serviciul adversarei) pentru ea, dar în cele cam trei minute cât am rămas pe recepţie s-a şi făcut 2-3 (în final fiind 2-6), în urma acestui meci, aşadar, am ajuns la concluzia că e mai înţelept să o trec pe Simona în aceeaşi categorie cu echipele naţionale de handbal, fotbal, gimnastică, rugby, tenis masculin… etc. şi să nu-i mai urmăresc meciurile, pe de-o parte ca să nu mă mai enervez, dat fiind că am şi o vârstă periculoasă când vine vorba de problemele cu inima, iar pe de alta pentru a nu fi acuzat că, asemenea majorităţii românilor, sunt mai înclinat să-mi huidui favoriţii aflaţi în dificultate, decât să-i încurajez. Mai bine îi ignor cu desăvârşire.

Niciun comentariu: