Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

marți, 4 aprilie 2017

PREMIILE PUIU

Dincolo de stângăciile penibile ale organizatorilor Galei Premiilor Gopo de anul acesta, cu discrepanţe majore între ce se petrecea (probabil) în sală şi transmisiunea de pe TVR, aflată, cică, în mare întârziere, la doar câteva minute după ce începuse (?!), astfel încât, de pildă, telespectatorii încă vedeau imagini din filmele nominalizate la o categorie, în timp ce laureatul se afla deja pe la mijlocul discursului de acceptare a premiului, ca să meargă mai repede; cu glumiţele puerile ale prezentatorului; cu absenţa oricărei imagini din filmul “Bacalaureat”, nominalizat la o sumedenie de categorii, în condiţiile în care, dacă ştiam că le face trebuinţă, aş fi putut să le pun la dispoziţie chiar eu o copie integrală (descărcată de pe internet, recunosc), asta dacă nu cumva era vorba despre o răfuială cu distribuitorii sau realizatorii, nu aveam cum să nu remarc succesul răsunător al celui mai prost (pe lângă că lung) film românesc văzut de mine în ultimii vreodată, “Sieranevada”.

De fapt, ca să fiu sincer, la momentul desfăşurării galei, nu doar că nu-l văzusem încă, dar nici nu auzisem de el, aşa că am asistat cu oarecare îngăduinţă la noianul de distincţii acordate, cumva, în detrimentul – mult spus – favoritelor mele, “Câini”, “Două lozuri” şi (chiar) “Ilegitim”, difuzate deja pe canalele de televiziune, în speţă la HBO, unde, aşa cum am mai scris cândva, urmăresc cu stoicism şi fără prea mare atenţie, în timp ce mai fac una alta prin casă, ori mă uit, în paralel, la vreo transmisiune sportivă, filmele româneşti, după ce, în schimb, de la picătura care a umplut paharul, “A fost sau n-a fost” al lui Porumboiu, mi-am jurat să nu mai calc într-o sală de cinematograf pentru producţiile autohtone, astfel încât, chiar şi dacă mai apelez, uneori, la mijloacele… neconvenţionale, recte internetul, ca în cazul peliculei (altminteri suportabile) “Bacalaureat”, iar în cele din urmă (că aici voiam să ajung) pentru “Sieranevada”, căutat şi găsit a doua zi după gală, nu se poate spune că aduc vreun prejudiciu bravei cinematografii naţionale, de vreme ce oricum n-aş mai da în ruptul capului nici un leu mototolit, pătat şi rupt pe serie ca să văd vreo astfel de capodoperă, ci, cel mult, aş aştepta răbdător să vină la televizor, dar aş accepta cu inima pe deplin împăcată și să – cum s-ar spune – mor prost, adică fără s-o fi văzut deloc. 

Revenind de unde am plecat şi unde voiam să ajung iarăşi din nou, la “Sieranevada”, mărturisesc că, încă de pe la jumătatea lui, dar mai cu seamă după ce s-a terminat, la capătul celor mai lungi două ore şi patruzeci și cinci de minute din viaţa mea, socotindu-le şi pe cele de la cursurile de chimie sau economie politică din liceu, am fost de-a dreptul fascinat, închipuindu-mi cât de pur şi simplu stupefiat – pe lângă că, desigur, plin de încântare şi (auto)mulţumire – trebuie să fie domnul Cristi Puiu, regizorul şi scenaristul filmului, văzând cu ce uşurinţă obţine, de ani de zile, grămezi de premii naţionale şi interna franceze fără să facă nimic. Sau, mă rog, nimic altceva decât să se inspire – cum s-ar zice – din viaţă, transformând în, chipurile, producţii cinematografice nici măcar nişte întâmplări perfect banale (ca până acum), care doar pentru criticii din “juriile de specialitate” fără pic de imaginaţie pot constitui “cel mai bun scenariu”, ci, iată, ca în “Sieranevada”, doar nişte interminabile discuţii plictisitoare desfăşurate într-un apartament de bloc, cu prilejul unei slujbe de înmormântare. Nici nu contează dacă “experienţele” (aşadar discuţiilor) care stau la baza lui sunt personale sau plagiate din povestirile altora, pentru că, de pildă, la un moment dat am fost tentat să cred că domnul Puiu are ceva relaţii la SRI şi mi-a ascultat câteva dintre convorbirile telefonice.

Cu toţii avem (cel puţin) câte un amic convins că atentatele de la 11 septembrie 2001 au fost puse la cale chiar de către americani şi care nu pridideşte să ne aducă “dovezi” în acest sens culese de pe Facebook; avem o rudă care tocmai şi-a făcut un RMN sau măcar vreun vecin care ştie pe cineva (tânăr) depistat cu o boală incurabilă; avem prieteni care ne împuie capul cu faptele de vitejie ale odoarelor proprii sau cu problemele lor minore de la şcoală, gen notele nedrept de mici acordate de profesori sau costumul nepotrivit pentru serbarea de sfârşit de an (în fine, unii dintre voi chiar sunteţi acei părinţi!), la fel cum tuturor celor trecuţi (prin viaţă) de o vârstă li s-a întâmplat să aştepte, la vreun parastas, un popă nesimţit care întârzie ore întregi.

Întrebarea e de ce ar vrea cineva să – nota bene! – ASCULTE, timp de – repet – două ceasuri şi trei sferturi, aşa ceva, uitându-se (vorba vine!) la un, cică, film, a cărui durată, de altfel, n-am nicio îndoială că a fost stabilită în mod “aleatoriu”, fix după modelul celor americane de succes (la Oscar) din ultima vreme (în special din 2012!), ca “Django Unchained”, “Boyhood”, “Les Misérables”, “Zero Dark Thirty” etc., în care, însă, ea era pe deplin justificată de faptul că se şi întâmpla (câte) ceva. Oricum, vă asigur că asta e singura legătură în general cu filmul şi în particular cu cel(e) american(e), mai ales că domnului Puiu nu i-a dat prin cap să copieze şi o altă modă de peste ocean, trecând pe generic faptul că “Sieranevada” e măcar bazat pe, dacă nu chiar o “true story”, lucru nu doar plauzibil, ci absolut real, fiindcă – aşa cum v-am spus – mi s-a întâmplat (şi) mie.

(Şi mai) serios vorbind însă, eu i-aş sugera îngrozitor de reputatului regizor şi, chipurile, scenarist să se îndrepte mai degrabă către alte forme de manifestare a geniului său (artistic), cum ar fi literatura sau chiar teatrul, pentru că – din păcate nu atât pentru el (care-şi vede liniştit de premii şi elogii), cât pentru cinefili – aşa cum nu orice teanc de foi de hârtie pline, fie şi cu dialoguri, poate fi definit drept “scenariu”, nici “filmul” nu se rezumă la şi nu se distinge de alte lucruri doar prin faptul că avem de-a face cu proiecţia unei imagini, care, la o adică, de ce nu?, ar putea fi şi de aproape trei ore, cu un perete gol.

În încheiere, în semn de adâncă (dis)preţuire şi ca (ne)mulţumire pentru clipele de (ne)uitat petrecute pierdute în faţa monitorului cu “Sieranevada”, îi propun – sub forma unui “scenariu” sau, în fine, doar sinopsis ori baremi “după o idee de” oferit/ă gratis – ca următorul său film să fie povestea, redată în timp real, pas cu pas, minut cu minut, unui cetăţean oarecare din România care, într-o bună zi, umblă (de nebun) prin oraș să-şi cumpere, de pildă, pantofi. Pe lângă ocazia perfectă de a prezenta obişnuitele cadre mizere cu blocuri cenuşii, vitrine mozolite şi copii cu malformaţii congenitale (reale sau trucate) care cerşesc la colţ de stradă, poate descrie cu lux de amănunte peripeţiile, dacă nu de-a dreptul aventurile trăite de personaj, de la răspunsurile incompetente şi obraznice ale vânzătorilor, încurcăturile de pe rafturile magazinelor şi din cutii, unde încălţămintea numărul 42 e pusă în locul celei 44 sau problemele cu transportul în comun (deşi complexitatea filmărilor exterioare, cu sunetul ambiental imposibil de armonizat, pentru cineaştii noştri, cu cel al conversaţiilor s-ar putea să-i vină de hac) şi până la ghinionul de a nu găsi nicăieri, după o zi întreagă de căutări asidue, măsura, modelul şi culoarea dorite. De asemenea, pe drum(uri), îl poate întâlni pe vecinul de palier, cu care să dezbată (pe larg, minute în șir), între două autobuze sau în metrou, ultimul talk-show al lui Gâdea şi meciul de fotbal al Stelei din cupele europene. Totul împănat, desigur, cu glumiţe porcoase şi tradiţionalele înjurături (de mamă) ca la uşa cortului, că doar suntem rom(ân)i. Palme D’or ga-ran-tat!


P.S. Premiile pentru interpretare au fost, ce-i drept, meritate, dar în condiţiile în care actorii au cam avut de jucat rolurile vieţii lor. La propriu, nicidecum la figurat.

P.P.S. O idee şi mai grozavă pentru scenariul sugerat de mine şi ale cărui drepturi de autor le cedez cu atâta generozitate ar fi ca personajul principal să-şi facă de fapt piaţa: ce mai tocmeli, ce mai tarabe, ce mai caractere secundare, ce mai roluri pentru Toma Cuzin, Gabriel Radu şi nelipsitul Andi Vasluianu, (măcar) o mică altercaţie cu îmbrânceli şi scuipături, roşii (stricate), vinete, ştevie, leuştean, aia, aia... trei ore în cap!

Niciun comentariu: