Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

luni, 24 aprilie 2017

BALAURUL CEL RĂU, DINOZAURII CEI BUNI ȘI O CROCODILĂ. PLUS UN CÂINE CAM BĂTRÂN

Într-un weekend cu rezultate neaşteptat de bune pentru favoriţii mei, evenimentul (ne)sportiv cel mai spectaculos a fost, fără doar şi poate, scandalul izbucnit în timpul întâlnirii de Cupa Federaţiei dintre România şi Marea Britanie, când, în împrejurări încă neelucidate pe deplin, căpitanul pe cât de nejucător pe atât de nesimţit al echipei noastre, Ilie Năstase, a fost expediat de către arbitri mai întâi în tribună şi apoi de-a dreptul în afara complexului, pentru injurii triviale aruncate în stânga şi-n dreapta, oricui îi ieşea în cale, iar partida dintre Sorana Cîrstea şi Johanna Konta a fost întreruptă mai bine de un sfert de oră din cauza crizei nervoase pe fond de labilitate psihică acută a celei din urmă, recidivistă în ale bocitului pe teren în momentele-cheie, când coincidenţa face ca evoluţia scorului să-i fie defavorabilă.

Sincer, după cele petrecute în 2014, la finala turneului de la Roland Garros dintre Simona Halep şi Maria Sharapova, chiar nu credeam să ajung vreodată să-l regret pe piticul atomic Kader Nouni, arbitrul de-atunci, însă tare l-aş fi vrut acum în locul mototolului de la Mamaia, depăşit în mod evident de situaţie şi profund părtinitor în favoarea mironosiţelor din echipa oaspete, revoltate de orice se auzea din tribune şi nu suna a încurajare la adresa lor.

Fără să fiu vreun mare (sau măcar mic) cunoscător al regulamentelor după care se desfăşoară competiţiile organizate sub egida ITF, mă îndoiesc ca vreun articol de pe-acolo să prevadă suspendarea unei partide pe motiv de bâzâit al unei jucătoare. Asta dacă nu cumva o fi fost un time-out medical, în care Konta şi-a consultat nu psihologul, despre care spuneam zilele trecute că i-ar prinde bine unul şi Simonei, ci psihiatrul, fiindcă britanica de aşa ceva pare să aibă nevoie. Expresia de pe chipul ei la întrebarea reporteriţei de la Dolce, care voia să ştie, ca noi toţi, de ce a început să se smiorcăie, mi se pare mai elocventă decât orice diagnostic oficial. Asta ca să nu mai spun că, văzând-o atât de siderată, ai fi zis că provine dintr-o ţară bananieră, unde libertatea presei e un concept abstract, dacă nu cu desăvârşire necunoscut, iar interviurile sunt standardizate, stabilite în prealabil, nu dintr-una despre care îmi făcusem impresia că ar fi cât de cât democratică, precum Anglia.

Pe de altă parte, lipsa de reacţia a federaţiei noastre de specialitate, în frunte cu George Cosac, care nici până a doua zi nu înţelesese ce (i) s-a întâmplat şi probabil aştepta deznodământul întâlnirii pentru a vedea dacă mai are rost să înainteze vreun protest sau – în cazul unuia favorabil – e mai bine să meargă pe burtă şi să lase lucrurile să se liniştească de la sine, mi s-a părut cel puţin curioasă, dincolo de faptul că, din punctul meu de vedere, Ilie Năstase – ale cărui “merite” în a duce echipa de Fed Cup din postura de a se număra printre favoritele la trofeu în cea de a evita o retrogradare jenantă din al doilea eşalon valoric sunt incontestabile – ar fi trebuit demis, pentru a nu se lăsa impresia (corectă!) că ieşirile sale huliganice (prea puţin justificabile sau măcar scuzabile de performanţele sportive de acum o sută de ani, de pe vremea când până şi eu eram copil) se bucură de girul întregului for naţional.

Oricum, Johanna Konta, pe care nici până acum n-o înghiţeam şi căreia îi prevăd (pe lângă că îi doresc din tot sufletul) un parcurs similar cu al celeilalte fufe intrate în conflict cu fetele noastre, (Eu)Genie Bouchard, atinsă din plin de afuriseniile românilor, a avut până la urmă parte de un tratament incredibil şi absolut nemeritat de civilizat din partea spectatorilor din Mamaia, care, în loc să întâmpine cu chiote de bucurie şi aplauze ironice orice greşeală (neforţată) a ei şi să-i huiduie îndelung toate realizările (aşa cum, recunosc, aş fi făcut dacă m-aş fi aflat în tribune), păstrând, desigur, o linişte deplină pe durata desfăşurării punctului, aşa cum se cuvine la tenis, s-au comportat aproape ca un public de teatru (sau de snooker), de la care ar avea de învăţat până şi englezii înşişi, ca să nu mai vorbim de francezi sau italieni. (Că de la sârbi, croaţi, turci sau greci, Konta ar fi părăsit incinta şi ţara cu TAB-ul, ca Ceauşescu, după circul făcut!)

Una peste alta, România a ieşit biruitoare, în ciuda unor evoluţii nu foarte convingătoare ale jucătoarelor noastre, inclusiv a Simonei, care, împreună cu Monica Niculescu, a(u) mai suferit şi ruşinica de a pierde la dublu în faţa unor dudui care păreau aduse mai degrabă de la o agenţie de manechine, decât de la vreun club de tenis, fie şi de amatori. În fine. 

Trecând la alte (in)discipline, trebuie, fără îndoială, salutate medaliile de indiferent ce (şi cu atât mai mult aur) obţinute de Marian Drăgulescu şi Cătălina Ponor la Campionatele Europene de gimnastică desfăşurate la Cluj (că la Bucureşti e jale!) şi transmise, aşa cum ştie ea mai rău, de TVR, chiar dacă – în ciuda nu doar preţuirii, ci de-a dreptul recunoştinţei pe care le-o port pentru clipele de înlăcrimată fericire oferite (mai ales soţiei) de-a lungul timpului – aş fi preferat ca rezultatele bune să le aibă fătucele acelea de şaisprezece ani, pe care am mai fi putut miza câţiva ani, iar ei să se facă de râs, şi nu invers, aşa cum s-a întâmplat. Şi o spun ca unul care are ferma convingere că şi Hagi ar da, încă, un randament mai bun la naţionala de fotbal decât, de pildă, Nicuşor Stanciu; chit că ar sta într-un colţ al terenului odihnindu-se optzeci şi nouă de minute, tot ar ieşi vreo lovitură liberă (ca să nu mai spun de pedeapsă) pe care, spre deosebire de (ne)jucătorul lui Anderlecht, ar transforma-o.

În încheiere, nu pot să nu consemnez minunata victorie chinuită şi pe deplin nemeritată obţinută, în prelungiri, de Arsenal, în semifinala FA Cup disputată cu Manchester City, după un meci dominat copios de către adversari, care au avut, pe lângă două bare, câte o ocazie “cât roata carului” la absolut fiecare atac. După calculele mele complicate, în urma acestui rezultat se pare că “tunarii” şi-au asigurat un loc de Europa League şi încă (cel puţin) doi ani de contract cu Arsène Wenger, echivalenţi cu fix tot atâtea sezoane fără titlu şi cu şanse din ce în ce mai mici de a prinde Liga Campionilor.


P.S. Pentru că pe undeva trebuie să existe un echilibru, din păcate Marc Marquez a câştigat cursa de MotoGP din Austin, Texas, în faţa lui Rossi, iar Barcelona derbiul cu Real, chestie care nici măcar n-o avantajează pe Atletico, aflată mult prea departe.

Niciun comentariu: