Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

luni, 9 octombrie 2017

1

Cam tipic românească această înecare la mal a Simonei Halep, care, după ce şi-a luat, la Beijing, aproape toate revanşele de pe răboj, bătându-le de le-au mers fulgii pe Sharapova, Kasatkina şi Ostapenko (a scăpat deocamdată doar Svitolina, bătută pentru ea de alta) şi şi-a văzut sacii în căruţă, devenind, în sfârşit, lidera clasamentului WTA, a clacat în chiar finala turneului, învinsă de o te miri care Garcia, aflată, ce-i drept, într-o suspect de mare formă de moment trecătoare. Explicaţia e simplă: dacă până atunci a jucat ca un adevărat (viitor) număr 1 mondial, ieri a evoluat ca un (fost) (etern) număr 2, ceea ce, la drept vorbind, nici nu e atât de rău, având în vedere că uneori pare un număr 100(0). Păcat însă, fiindcă alte vreo 350 de puncte la teşcherea pe lângă cele doar 40 în plus faţă de Muguruza n-ar fi stricat deloc în tentativa de a nu intra în istorie (şi) ca jucătoarea cu cea mai scurtă prezenţă în vârful ierarhiei.

De altfel, dincolo de lacrimile mele de bucurie, cu atât mai abundente cu cât, poate pentru prima oară în viaţă, mi s-a împlinit, pe lângă visul de-a o vedea pe Simona în top, şi un soi de premoniţie preponderent pozitivă (în sensul că, pe lângă toate cele bune, cam presimţisem şi înfrângerea din finală), mărturisesc că, oarecum spre propria mea surprindere şi aparent contrar celor scrise cândva, dar, pe de altă parte, în deplin acord cu aberaţiile unora dintre nenumăraţii comentatori ai evenimentului istoric de sâmbătă, care-şi arătau convingerea că vor apărea cât de curând “cârcotaşii” (cum ar veni, ca mine) nemulţumiţi, vezi Doamne, cu… destul, chiar îmi doresc acum să o văd câştigând şi un turneu de Mare Şlem, nu (doar) de alta, dar ca să nu-i tot aud numele pus pe lista uşor infamă şi destul de scurtă a fostelor lidere mondiale care nu au în palmares măcar unul. Sunt sigur că şi ea însăşi, ca o adevărată campioană ce este, şi-a fixat asta drept următor obiectiv.

În încheiere, pentru a nu risca să mă dezic de criticismul meu obişnuit, vreau să-mi exprim, pe de-o parte, neţărmurita uimire, şi, pe de alta, de-a dreptul revolta că Simonei i-a trebuit, după propriile declaraţii, o experienţă foarte recentă, precum înfrângerea de la US Open în faţa Mariei Sharapova (şi, poate, un nou antrenor, în persoana simpaticului Andrei Pavel) ca să realizeze că punctul ei (cel mai) slab este serviciul, astfel încât, abia (de) acum (înainte?) să-l exerseze câte o oră întreagă pe zi la antrenamente, când până şi eu însumi, un simplu (tele)spectator şi blogger (aflat, aşadar, pe treapta cea mai de jos a iubitorilor de tenis în viziunea experţilor”), am remarcat şi scris asta încă din urmă cu aproape fix trei ani, când, mai întâi, o – vorba vine – sfătuiam să dedice câte o jumătate din timpul petrecut la antrenament “scurtelor”, iar cealaltă serviciului, după care am recunoscut că m-am sucit şi – dat fiind că oricum “scurta” e străină mai tuturor fetelor din circuit cu excepţia Radwanskăi şi, poate, Sevastovei – să-l aloce în exclusivitate serviciului, ceea ce părea că s-a şi întâmplat, judecând după evoluţia de la “Turneul Campioanelor” din 2014. Doar că atunci n-a ţinut-o prea mult.

Fără să împărtăşesc în mod necondiţionat optimismul desăvârşit al unora în privinţa viitorului permanent ascendent şi tot mai strălucitor al Simonei, nutresc, totuşi, aproape convingerea sau măcar speranţa că ar putea să-şi păstreze poziţia de lider mondial o bună bucată de timp, cu condiţia ca, măcar de data asta, să nu-şi mai închipuie că, odată atins, un anumit nivel (tot la serviciu mă refer) se păstrează de la sine. E ca digitaţia pianiştilor sau a violoniştilor: se duce pe apa sâmbetei de îndată ce nu mai este exersată.

Niciun comentariu: