Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

marți, 24 octombrie 2017

DIN NOU DESPRE LIMITE

Oricât de mult m-am bucurat pentru depăşirea efectuată de Max Verstappen asupra lui Kimi Raikkonen în ultimul tur al Marelui Premiu al SUA, desfăşurat duminică pe minunatul circuit din Austin, nu atât dintr-o simpatie deosebită pentru olandez sau, dimpotrivă, antipatie faţă de adversarul său – ferrarist, e drept, şi cam perimat, dar altminteri un tip relativ OK –, cât de dragul spectacolului şi pentru că s-ar fi făcut un pic de dreptate divină după ce finlandezul se dăduse ridicol de fulgerător din calea lui Vettel (manevră de înţeles în cadrul unei echipe, mai cu seamă când există o miză importantă în joc, gen titlul mondial, dar cu care în continuare nu prea pot să mă împac), trebuie să admit că încă de la momentul respectiv, când imaginea transmisă în direct la TV era luată de la bordul monopostului Red Bull, mi s-a părut că a fost efectuată cam necorespunzător, cu încăl(e)carea limitelor pistei, astfel încât, dincolo de situaţia nemeritat de jenantă în care a fost pus bietul Max, aproape dat jos de pe podium, am considerat ca întemeiată decizia comisarilor de traseu de a-l penaliza, iar imaginile mai cuprinzătoare difuzate ulterior o justifică pe deplin.

De altfel, chestiunea (depăşirii) “limitelor pistei” este una dintre cele mai discutate şi, nu prea înţeleg de ce, discutabile din Formula 1, părerea mea (exprimată mai pe larg aici) fiind, în rezumat, cât se poate de răspicată: liniile de demarcaţie trasate (cu vopsea) pe asfalt, ca să nu mai vorbesc de cunoscutele “vibratoare”, ar trebui să fie la fel de sfinte, ferme şi… solide ca glisierele care delimitează anumite circuite (stradale) precum cele din Monte Carlo, Canada, Singapore sau Baku, unde orice abatere de la trasa corectă e penalizată nu de către subiectivii comisari de traseu, cu nu se ştie niciodată precis câte secunde întârziere, ci de… forţa împrejurărilor, în general cu o avarie serioasă şi un implacabil abandon.

La fel cum în schiul alpin mi se par penibile lamentările unora dintre sportivi pe tema pârtiilor periculoase, ori a traseelor (de slalom) marcate mai alambicat, când nu-i împiedică nimeni să le parcurgă oricât de încetişor îşi doresc ei pentru a se simţi în deplină siguranţă, inclusiv în “plug” sau pe fund, şi în Formula 1 monoposturile sunt înzestrate cu toate facilităţile necesare, gen frână şi volan, iar piloţii, în principiu, cu creiere şi instinct de conservare, astfel încât să nu se mai vaite, de pildă, că unele vibratoare sunt prea înalte sau prea dure şi deteriorează podeaua atunci când, desigur, sunt încălecate, iar limitările să fie necesar a se impune prin prevederi regulamentare care, de fapt, să diminueze performanţele tehnice ale maşinilor pentru ca nu cumva mai mult sau mai puţin frumoşii nebuni să profite de toţi caii putere, milimetrii în plus de ampatament şi aderenţa sporită a pneurilor ca să-şi ia zborul… până în vreun până la urmă inevitabil zid sau gard de protecţie (a spectatorilor). Că de-aia le zice piste, fiindcă au limite şi nu poţi să ajungi nestingherit cu bolidul de Formula 1 prin oraş sau prin lanurile de porumb înconjurătoare. Ce tot încerc să spun e că pista e atâta câtă e, nu cu doi sau cinci sau douăzeci de centimetri de iarbă sau pământ sau mai ştiu eu ce mai lată, în funcţie de cum socoate fiecare pilot că-i vine lui mai bine.

Tot duminică, un alt episod elocvent (şi) din acest punct de vedere a fost acela în care Valtteri Bottas a fost depăşit (mult prea uşor!) de Sebastian Vettel nu atât sau – în fine, admit – doar printr-o manevră îndrăzneaţă a germanului, cât sau ci (şi) cu ajutorul nemijlocit al lui Stoffel Vandoorne, de la McLaren, care, prins cu un tur din urmă, nu s-a mulţumit numai să asigure condiţiile normale pentru a fi surpasat de cei doi aflaţi în luptă aprigă, ci a ieşit pur şi simplu în afara pistei (fără a fi, desigur, penalizat, deoarece, vezi Doamne, nu “şi-a creat un avantaj”), şi l-a derutat pe finlandezul de la Mercedes, care îşi calculase paşii astfel încât el însuşi să ocupe trasa interioară a virajului, mizând pe faptul că aceea exterioară e blocată de belgian, iar băbăciunea ferraristă nu are loc să treacă. Ei bine, a avut, graţie faptului că Vandoorne aproape a tras efectiv pe dreapta, în condiţiile în care nici măcar în traficul de zi cu zi nu eşti obligat, la intrarea în depăşire a celui din spate, să opreşti în prima parcare, ci doar să nu accelerezi şi să nu schimbi direcţia de deplasare. [În paranteză fie spus, mintea finlandezului cea de pe realmente urmă l-a făcut ulterior să se bată – cu desăvârşire zadarnic – ca un leu şi zece bani cu Verstappen, deşi pentru binele echipei ar fi trebuit să-l lase să treacă, fiindcă olandezul încă avea şanse bune să-i prindă pe ambii rivali (în special ai Mercedes) de la Ferrari. Dar asta e altă poveste, şi anume a limitelor… lui Bottas.]

Fireşte că, după descalificarea lui Verstappen, multă lume s-a declarat dezamăgită, considerând că o asemenea decizie e de natură să descurajeze depăşirile şi, implicit, spectacolul în Formula 1. Ei bine, spectacol îmi doresc şi eu, din toată inima, doar că… PE pistă, nu în afara ei, chiar dacă nu neg că un monopost de F1 care să o ia nu doar pe arătura din imediata apropiere a benzii asfaltice, ci, de ce nu?, tocmai pe străzile unei localităţi învecinate ar arăta superb.

Niciun comentariu: