ACELAŞI FILM (VECHI)

După ce că şi aşa eram într-atât de furios din cauza modului  (halucinant) în care se desfăşurase partida precedentă, dintre incredibil de antipatica (şi franţuzoaică, pe deasupra!) Caroline Garcia şi Caroline Wozniacki, încheiat în cele din urmă cu insuportabila victorie a primeia, încât nu avusesem putere să-i urmăresc finalul dramatic, privându-mă astfel pentru câteva minute de încântătoarea privelişte a superbei daneze, ceea ce mi se întâmplă rarisim, a fost suficient să văd expresia de pe chipul Simonei Halep la intrarea pe teren – una catalogată de comentator drept “hotărâtă” şi “concentrată”, dar care mie mi s-a părut mai degrabă “speriată”, dacă nu de-a dreptul “disperată” – ca să înţeleg că nu va fi deloc o zi bună pentru tenisul românesc, aflat deja în mare suferinţă şi la masculin, unde Israelul ne bătea măr în Cupa Davis, iar în timpul chiar celui de-al doilea ghem, când, pe serviciul ei, la o minge uşoară, venită perfect, în rachetă, de la Svitolina, jucătoarea noastră, cu un calm desăvârşit, dintr-o poziţie comodă, “aşezată”, de pe fundul terenului, a returnat nici măcar în banda sau măcar “burta” fileului, ci mai aproape de baza lui, am înţeles că nu face decât să continue jenanta evoluţie din urmă cu două zile, cu jocul ei de numărul 1… peste o sută, astfel încât am schimbat definitiv canalul, preferând să revăd un film vechi, dar cel puţin el bun.

Din păcate, dincolo de strania coincidenţă (?!) că la turneul precedent, de la Beijing, unde l-a avut alături (doar) pe Andrei Pavel, Simona a jucat incomparabil mai bine decât acum, când a revenit lângă ea Darren Cahill, cele petrecute zilele acestea m-au cam convins că nu prea sunt şanse s-o vedem vreodată triumfând într-un turneu de Mare Şlem, inclusiv Turneul Campioanelor. Se prea poate să rămână chiar şi acum (dacă nu câştigă Pliskova) pe primul loc în lume (lucru extraordinar şi – după cum am tot scris – mai preţios din punctul meu de vedere) sau să-l piardă şi să revină mai devreme sau mai târziu, păstrându-l fie şi pentru o bucată bună de vreme, însă în competiţiile cu adevărat majore se va îneca de fiecare dată mai departe sau mai aproape de malul cu trofeul, ceea ce, într-un fel, mi-o face şi mai dragă, fiindcă demonstrează fără putinţă de tăgadă, că e “de-a noastră”: pe cât de talentată, pe atât de incapabilă să-şi atingă potenţialul maxim.