O GREŞEALĂ CÂT UN MECI (ÎN PLUS)
Singura diferenţă (semnificativă) între partida (fără istoric) din optimile de finală ale Australian Open, câştigată clar (chiar dacă nu neapărat şi lejer) de Simona Halep, după nici o oră şi douăzeci de minute de joc, în faţa exoticei japoneze cu înfăţişare de experiment genetic (reuşit) Naomi Osaka, numărul 72 mondial, şi cea din turul precedent, cu Lauren Davis, numărul… 76, tranşată abia după aproape patru ceasuri chinuitoare (cât două meciuri lungi!), a fost felul cum a evoluat (tactic) jucătoarea noastră: decis, “agresiv”, cu lovituri apăsate, dirijate către liniile laterale – în primul (cronologic al doilea); moale, cu mingi aruncate cu boltă, pe centrul terenului – în celălalt.
Pe de altă parte, una din marile şi deja cam eternele hibe ale Simonei, în special atunci când joacă în compania unor sportive (mult) mai slab cotate, este aceea că începe meciurile greoi, fără să-şi găsească reperele (terenul e prea mic, fileul prea mare) şi fără să “simtă” mingea (sau propria rachetă!), având nevoie de câteva ghemuri bune, dacă nu chiar de un set întreg pentru a-şi intra în ritmul normal, doar că, între timp, adversara de pe locul 70, 80 sau chiar 120 WTA, care porneşte cu motoarele turate la maximum şi reuşeşte lovituri care nu-i intră nici la antrenamente doar fiindcă Simona îi ridică, aproape la propriu, mingile la fileu, capătă încrederea unui număr 5 sau 6 mondial, de unde şi (ne)firescul echilibru (aparent) din teren, perpetuat, uneori, pe durata întregii partide.
Exact asta s-a întâmplat sâmbătă, cu Davis şi, din fericire, ca o excepţie de la regulă, nu prea s-a întâmplat luni, cu Osaka, cea care, după un astfel de început avântat, în care abordase un aer (şi parcă un rânjet) de panteră (neagră) neînfricată, s-a transformat brusc într-un cocker spaniel cuminţel, numai bun să facă “aport”, de îndată ce – după un prim sfert de ceas în care Simona şi-a păstrat sângele rece – a înţeles că are în faţă un adevărat lider mondial, decis să tranşeze lucrurile în concordanţă. (Cât priveşte sugestia unui “expert” în tenis că nipona ar fi trebuit să lungească schimburile de mingi pentru a profita de oboseala Simonei acumulată în meciul precedent, în loc să le scurteze cu lovituri ce se voiau decisive, nu doar că e stupidă în sine, dar de la un moment dat a şi fost pusă în practică de aceasta, cu rezultatul previzibil că astfel îi oferea constănţencei ocazia să atace prima, dat fiind că nici ea nu e vreo Wozniacki dispusă la o lălăială nesfârşită de tip “na-ţi-o ţie, dă-mi-o mie”. Singura şansă a lui Osaka era să fie într-adevăr superagresivă, aşa cum a şi încercat iniţial, dar cu o rată a loviturilor de succes care ar fi dus-o deja pe un cu totul alt loc decât cel ocupat în prezent.)
De altfel, o atitudine agresivă, hotărâtă, este întotdeauna preferabilă, chiar şi cu riscul de a comite o sumedenie de “erori neforţate” (dar, în acest caz, “pozitive”, cum spun specialiştii), fiindcă, din punct de vedere psihologic, încrederea unui outsider în forţele proprii creşte mai puţin atunci când favoritul greşeşte, deoarece, măcar într-un cotlon al minţii, ştie că e o situaţie trecătoare, şi mult mai mult atunci când are el însuşi reuşite deosebite, “lovituri câştigătoare”, chiar şi dacă e la fel de conştient că sunt facilitate de slăbiciunea, fie şi, în principiu, tot temporară, a celuilalt. Cu alte cuvinte, într-un debut de partidă, mai bine greşeşte Simona zece mingi trimise cu sete, apăsat, hotărât, decât să reuşească adversara zece “winner-uri” pe fondul unei replici palide din partea ei.
Pentru că meciul cu Lauren Davis, din noaptea de vineri spre sâmbătă, am avut (ne)şansa de a-l urmări cum ar veni în reluare, înregistrat, aşa cum procedez în astfel de cazuri (fiindcă la vârsta mea nu-mi mai permit să pierd din orele de somn nocturn), însă de obicei mă uit fără să cunosc deznodământul, ca şi cum ar fi în direct, doar că acum, după un prim set cumplit, în care, la un moment dat, înciudat, văzând evoluţia Simonei, am urlat prin casă (cu atât mai penibil cu cât meciul era gata de câteva ore!) “Continuă tu să-i arunci baloanele alea pe mijloc, ca la antrenament sau la încălzirea de la începutul meciurilor, până pierzi setul, şi poate realizezi, în sfârşit, că trebuie să schimbi tactica!”, iar la fiecare imagine cu Darren Cahill speram să-l văd făcând un semn, ceva, în sensul de “Treci la planul B!”, deja în debutul setului secund am fost convins că nu se mai poate întâmpla nimic bun, şi, pentru a scăpa de tensiune şi sudorile reci care mă treceau, am căutat pe internet rezultatul final, astfel încât, de bine, de rău, cu multe pauze (dată fiind lungimea), m-am uitat în continuare ceva mai relaxat (chiar dacă tot nu-mi venea să cred că Simona va câştiga!), am avantajul că – spre deosebire de cei care au trăit toate cele trei ore şi patruzeci şi cinci de minute cu sufletul la gură, la ceasuri mici ale dimineţii – pot analiza cu mai multă detaşare jocul în sine prestat de româncă.
Ei bine, părerea pe care mi-am făcut-o, cum spuneam, din capul locului, şi mi-am consolidat-o pe parcurs, e că, de data asta, cel care a greşit a fost nu Simona, ci antrenorul ei, Darren Cahill, pe care mi-l imaginez – inspirat de intervenţiile acelea televizate de “on-court coaching”, de la turneele mai mici – spunându-i, înainte de partidă, următoarele: “Simo, adversara ta e scundă, e pe locul şaptezeci şi... în lume, deci nu ceva de speriat, şi are obiceiul să lovească din răsputeri, aşa că tot ce trebuie să faci este să nu-i deschizi unghiurile, ci să-i trimiţi mingile pe centrul terenului, moale şi cu boltă, astfel încât să fie nevoită să le atace de sus, preferabil de deasupra umărului, fără prea mare control. Chiar dacă o să îi intre câteva lovituri decisive – una, două, zece… – nu te panica, respectă cu sfinţenie planul de joc, ai răbdare, pentru că, în cele din urmă, garantat, o să înceapă să greşească!”.
Numai că, ce să vezi?, americanca s-a încăpăţânat să nu “înceapă să greşească” şi să profite la maximum de acele mingi fleşcăite returnate de Simona, pe care le izbea, ce-i drept, excelent, cu o mişcare specifică a trunchiului, lăsând, însă, impresia, că joacă mai bine decât o făcea cu adevărat, fiindcă “secretul” succesului ei consta mai degrabă în prestaţia modestă a româncei. Mai toate reuşitele Simonei veneau atunci când părea să… NU respecte “planul de joc”, ci lovea cum ştie ea mai bine, apăsat, spre marginile terenului, plimbând-o pe americancă stânga-dreapta şi obligând-o să se întrebuinţeze serios, momente în care o şi vedeam strigând ceva spre tribună, pe jumătate descătuşată, pe jumătate (încă) furioasă, iar eu îmi închipuiam că i se adresează lui Darren cu vreun “ai văzut cum trebuie să fac?!; nu cum ziceai tu!”, după care, însă, cuminţică, revenea la tactica (eronată) prestabilită. Iar Darren îşi dădea (la propriu!) pumni în cap, spunându-şi, poate, la rândul lui: “Doamne, cum am greşit! Trebuia să-i cer să fie agresivă, să dicteze ea jocul, nu adversara, altminteri modestă!”.
Ceea ce, din fericire, i-a transmis pentru următorul meci, cu Osaka.
Pe de altă parte, una din marile şi deja cam eternele hibe ale Simonei, în special atunci când joacă în compania unor sportive (mult) mai slab cotate, este aceea că începe meciurile greoi, fără să-şi găsească reperele (terenul e prea mic, fileul prea mare) şi fără să “simtă” mingea (sau propria rachetă!), având nevoie de câteva ghemuri bune, dacă nu chiar de un set întreg pentru a-şi intra în ritmul normal, doar că, între timp, adversara de pe locul 70, 80 sau chiar 120 WTA, care porneşte cu motoarele turate la maximum şi reuşeşte lovituri care nu-i intră nici la antrenamente doar fiindcă Simona îi ridică, aproape la propriu, mingile la fileu, capătă încrederea unui număr 5 sau 6 mondial, de unde şi (ne)firescul echilibru (aparent) din teren, perpetuat, uneori, pe durata întregii partide.
Exact asta s-a întâmplat sâmbătă, cu Davis şi, din fericire, ca o excepţie de la regulă, nu prea s-a întâmplat luni, cu Osaka, cea care, după un astfel de început avântat, în care abordase un aer (şi parcă un rânjet) de panteră (neagră) neînfricată, s-a transformat brusc într-un cocker spaniel cuminţel, numai bun să facă “aport”, de îndată ce – după un prim sfert de ceas în care Simona şi-a păstrat sângele rece – a înţeles că are în faţă un adevărat lider mondial, decis să tranşeze lucrurile în concordanţă. (Cât priveşte sugestia unui “expert” în tenis că nipona ar fi trebuit să lungească schimburile de mingi pentru a profita de oboseala Simonei acumulată în meciul precedent, în loc să le scurteze cu lovituri ce se voiau decisive, nu doar că e stupidă în sine, dar de la un moment dat a şi fost pusă în practică de aceasta, cu rezultatul previzibil că astfel îi oferea constănţencei ocazia să atace prima, dat fiind că nici ea nu e vreo Wozniacki dispusă la o lălăială nesfârşită de tip “na-ţi-o ţie, dă-mi-o mie”. Singura şansă a lui Osaka era să fie într-adevăr superagresivă, aşa cum a şi încercat iniţial, dar cu o rată a loviturilor de succes care ar fi dus-o deja pe un cu totul alt loc decât cel ocupat în prezent.)
De altfel, o atitudine agresivă, hotărâtă, este întotdeauna preferabilă, chiar şi cu riscul de a comite o sumedenie de “erori neforţate” (dar, în acest caz, “pozitive”, cum spun specialiştii), fiindcă, din punct de vedere psihologic, încrederea unui outsider în forţele proprii creşte mai puţin atunci când favoritul greşeşte, deoarece, măcar într-un cotlon al minţii, ştie că e o situaţie trecătoare, şi mult mai mult atunci când are el însuşi reuşite deosebite, “lovituri câştigătoare”, chiar şi dacă e la fel de conştient că sunt facilitate de slăbiciunea, fie şi, în principiu, tot temporară, a celuilalt. Cu alte cuvinte, într-un debut de partidă, mai bine greşeşte Simona zece mingi trimise cu sete, apăsat, hotărât, decât să reuşească adversara zece “winner-uri” pe fondul unei replici palide din partea ei.
Pentru că meciul cu Lauren Davis, din noaptea de vineri spre sâmbătă, am avut (ne)şansa de a-l urmări cum ar veni în reluare, înregistrat, aşa cum procedez în astfel de cazuri (fiindcă la vârsta mea nu-mi mai permit să pierd din orele de somn nocturn), însă de obicei mă uit fără să cunosc deznodământul, ca şi cum ar fi în direct, doar că acum, după un prim set cumplit, în care, la un moment dat, înciudat, văzând evoluţia Simonei, am urlat prin casă (cu atât mai penibil cu cât meciul era gata de câteva ore!) “Continuă tu să-i arunci baloanele alea pe mijloc, ca la antrenament sau la încălzirea de la începutul meciurilor, până pierzi setul, şi poate realizezi, în sfârşit, că trebuie să schimbi tactica!”, iar la fiecare imagine cu Darren Cahill speram să-l văd făcând un semn, ceva, în sensul de “Treci la planul B!”, deja în debutul setului secund am fost convins că nu se mai poate întâmpla nimic bun, şi, pentru a scăpa de tensiune şi sudorile reci care mă treceau, am căutat pe internet rezultatul final, astfel încât, de bine, de rău, cu multe pauze (dată fiind lungimea), m-am uitat în continuare ceva mai relaxat (chiar dacă tot nu-mi venea să cred că Simona va câştiga!), am avantajul că – spre deosebire de cei care au trăit toate cele trei ore şi patruzeci şi cinci de minute cu sufletul la gură, la ceasuri mici ale dimineţii – pot analiza cu mai multă detaşare jocul în sine prestat de româncă.
Ei bine, părerea pe care mi-am făcut-o, cum spuneam, din capul locului, şi mi-am consolidat-o pe parcurs, e că, de data asta, cel care a greşit a fost nu Simona, ci antrenorul ei, Darren Cahill, pe care mi-l imaginez – inspirat de intervenţiile acelea televizate de “on-court coaching”, de la turneele mai mici – spunându-i, înainte de partidă, următoarele: “Simo, adversara ta e scundă, e pe locul şaptezeci şi... în lume, deci nu ceva de speriat, şi are obiceiul să lovească din răsputeri, aşa că tot ce trebuie să faci este să nu-i deschizi unghiurile, ci să-i trimiţi mingile pe centrul terenului, moale şi cu boltă, astfel încât să fie nevoită să le atace de sus, preferabil de deasupra umărului, fără prea mare control. Chiar dacă o să îi intre câteva lovituri decisive – una, două, zece… – nu te panica, respectă cu sfinţenie planul de joc, ai răbdare, pentru că, în cele din urmă, garantat, o să înceapă să greşească!”.
Numai că, ce să vezi?, americanca s-a încăpăţânat să nu “înceapă să greşească” şi să profite la maximum de acele mingi fleşcăite returnate de Simona, pe care le izbea, ce-i drept, excelent, cu o mişcare specifică a trunchiului, lăsând, însă, impresia, că joacă mai bine decât o făcea cu adevărat, fiindcă “secretul” succesului ei consta mai degrabă în prestaţia modestă a româncei. Mai toate reuşitele Simonei veneau atunci când părea să… NU respecte “planul de joc”, ci lovea cum ştie ea mai bine, apăsat, spre marginile terenului, plimbând-o pe americancă stânga-dreapta şi obligând-o să se întrebuinţeze serios, momente în care o şi vedeam strigând ceva spre tribună, pe jumătate descătuşată, pe jumătate (încă) furioasă, iar eu îmi închipuiam că i se adresează lui Darren cu vreun “ai văzut cum trebuie să fac?!; nu cum ziceai tu!”, după care, însă, cuminţică, revenea la tactica (eronată) prestabilită. Iar Darren îşi dădea (la propriu!) pumni în cap, spunându-şi, poate, la rândul lui: “Doamne, cum am greşit! Trebuia să-i cer să fie agresivă, să dicteze ea jocul, nu adversara, altminteri modestă!”.
Ceea ce, din fericire, i-a transmis pentru următorul meci, cu Osaka.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu