FRUMOASE ȘI LETALE
Spre deosebire de meciul din semifinalele Australian Open, cu Kerber, pe care am început să-l urmăresc, dată fiind ora (României) exagerat de matinală, decalat, cam la un ceas şi jumătate de la debutul oficial, astfel încât, de pildă, după ce Simona a ratat ocazia de a se desprinde la 4-1 în setul al doilea (pe primul îl tranşase relativ lejer cu 6-3) şi s-a făcut, în schimb, 3-2, nu am mai suportat suspansul şi am intrat pe aplicaţia Eurosport (cea cu ştiri, nu Player-ul), cu aproape convingerea – bazată pe modul cum decurseseră până atunci ostilităţile – că voi găsi deja rezultatul final favorabil ei, dar am constatat îngrozit că era încă în plină desfăşurare un “live text”, semn că partida continuase (multă vreme) şi ajunsese într-un set decisiv, care, din fericire, avea totuşi să se încheie curând (când m-am conectat eu tocmai se făcuse 8-7 şi am avut tăria de a sta până ce 8-ul s-a transformat într-un 9 îngroşat), la finală m-am uitat în direct, rezistând (cu greu) impulsului de a o pune (şi pe ea) la înregistrat după setul pierdut în tie-break, doar fiindcă – pe lângă o mică superstiţie, determinată de faptul că şi la precedenta finală de Mare Şlem (pierdută), cu Ostapenko, renunţasem să mă uit când lucrurile căpătaseră o turnură nefavorabilă – mi-am spus că dacă Simona e în stare să treacă peste sfârşeala fizică şi psihică pentru a continua să joace, oi putea şi eu să trec peste palpitaţii şi transpiraţiile reci pentru a continua să… stau (în pat) în faţa televizorului, plus că, sincer să fiu, de la un moment dat mă mai liniştisem şi nu-mi mai făceam mari iluzii în privinţa deznodământului având în vedere problemele medicale ale reprezentantei noastre. În felul acesta însă, am fost, desigur, lipsit de privilegiul de a trişa, trăgând cu ochiul la ce avea să fi fost.
La fel ca în finala de la Roland Garros, din 2014 (şi în contrast cu cea de anul trecut!), pierdută (şi ea) în faţa celeilalte frumuseţi a tenisului mondial, alături de (şi încă mai mare decât) Caroline Wozniacki, Maria Sharapova, (palidă consolare, totuşi), prestaţia Simonei de duminică a fost printre cele mai bune din carieră, mult peste cele din partide altminteri memorabile şi de-a dreptul câştigate, inclusiv cea cu Kerber, după care, dat fiind mai degrabă rezultatul (favorabil), un mare specialist închipuit se grăbise a decreta că românca a intrat definitiv în istoria sportului alb, alături, cum ar veni, nu doar de celelalte (foste) ocupante ale primei poziţii în ierarhia WTA (unde Simona se afla, recte intrase, deja de ceva vreme), ci şi de… deţinătoarele a nenumărate titluri de Mare Şlem, precum Chris Evert (Lloyd), Martina Navratilova, Steffi Graf sau surorile Williams, criteriu conform căruia, la drept vorbind, încă nu şi-a găsit locul acolo nici măcar învingătoarea Simonei, Wozniacki, cu al ei deocamdată unic.
Şi tot ca în urmă cu aproape patru ani, adversara Simonei a trebuit să apeleze, pe lângă cel mai bun tenis al ei, când parcă devenise o imposibilitate fizică să mai trimită o minge în fileu sau afară, la niscaiva şiretlicuri de vulpe (nu mult)(mai) bătrână pentru a se impune. Aşa, de pildă, am remarcat cum la interviul acordat postului Eurosport după încheierea partidei, bandajul de pe minunatul picioruş (stâng) al danezei (care, dacă mă întrebaţi pe mine, ca bărbat, împreună cu cel drept sunt două dintre cele mai drăgălaşe lucruri, de orice natură, din lume!), aplicat spre sfârşitul setului decisiv, dispăruse ca prin farmec, ceea ce nu face decât să demonstreze că reprezentase mai degrabă un pretext pentru a se alege cu un preabinevenit masaj din partea fizioterapeutei turneului. Asta în timp ce Simona – acuzată, culmea, EA de prefăcătorie, deşi, printre altele, accidentarea ei la gleznă din primul tur a fost văzută în direct şi la o oră (a Australiei) de vârf – ar trebui recompensată cu un Oscar (că tot a început sezonul), dacă înfăţişarea din finalul primului set – când, spre deosebire de blondină, a cerut nu un time-out medical propriu-zis, de zece minute, ci un consult în pauza obişnuită dintre ghemuri – a fost una compusă cu bună ştiinţă. Să fim serioşi!
În fine, tot ca o coincidenţă (nefastă), asemenea “piticului atomic”, Kader Nouni, aflat în scaun în 2014, mai degrabă mediocra spre obscura tanti arbitreasă de acum a ţinut (morţiş) nu doar cu adversara, ci şi să iasă la rampă, cel mai penibil de flagrant chiar în ultimul ghem, când, la 15 egal, a intervenit aiurea peste colegii de la linii anunţând un aut (ne)văzut doar de ea şi obligând-o pe Simona – care deja se pregătea să servească liniştită, convinsă că are 30-15 – să ceară o reluare oficială, care, deşi s-a dovedit în favoarea ei şi i-a confirmat punctul, a scos-o din ritm.
Una peste alta, fireşte că nu aceste mici amănunte au determinat rezultatul (deşi au cântări şi ele), ci, foarte probabil, pe lângă amintita accidentare la gleznă, oboseala acumulată în special din pricina meciului în meci, practic în plus, disputat cu Lauren Davis, iar principala vină în această privinţă o poartă – în opinia mea, după cum am şi scris – cel care, pe de altă parte, are, probabil, şi principalul merit pentru rezultatele bune, antrenorul Darren Cahill, care, colac peste pupăză, a mai şi păgubit-o pe Simona cu 12.000 de euro, amendă plătită pentru – chipurile – indicaţiile “tehnice” decisive oferite din tribună la meciul cu Kerber, când i-ar fi transmis prin gesturi altminteri făţişe, fără putinţă de tăgadă, “concentrează-te şi nu mai comenta atât!”. Slavă Domnului că vigilenţilor organizatori le-au scăpat momentul când simpaticul australian s-a scărpinat insistent la urechea stângă, ceea ce în limbajul convenit în secret cu Simona înseamnă “seveşte-i cu kick!” şi cel când s-a prefăcut că strănută, îndemnând-o de fapt să joace mai mult pe reverul nemţoaicei (o simplă tuse ar fi însemnat “dă-i pe dreapta!”).
Glumesc, desigur (să nu care cumva să se repeadă cei în drept să caute pe înregistrări!), dar mi se pare absolut stupid ca, atâta vreme cât îi permiţi antrenorului să ia loc în loja oficială, să-l obligi să stea stană de piatră, altminteri orice mişcare (inclusiv a ochilor) putând fi interpretată în fel şi chip. Asta ca să nu mai spun că e un prea mare contrast între acest gen de regulă şi faptul că la turneele obişnuite are voie nu doar să dea din mâini sau din cap (aprobator ori dimpotrivă), ci şi să vină (o dată pe set) lângă jucătoare pentru a-i comunica prin viu grai ce are de făcut.
P.S. În condiţiile în care nu mai prididim să ne lăudăm cu ce “generaţie de aur” a tenisului feminin avem, cu nu ştiu câte jucătoare în prima sută mondială, sper să nu aud pe cineva văicărindu-se de mama focului şi rostind cuvinte grele dacă Simona Halep va sări peste marele meci de “Fed Cup”, de peste numai vreo două săptămâni, cu Canada, al cărei portdrapel continuă să fie, dacă nu mă înşel, (Eu)Genie Bouchard, aflată, momentan, undeva prin… a doua sută mondială.
La fel ca în finala de la Roland Garros, din 2014 (şi în contrast cu cea de anul trecut!), pierdută (şi ea) în faţa celeilalte frumuseţi a tenisului mondial, alături de (şi încă mai mare decât) Caroline Wozniacki, Maria Sharapova, (palidă consolare, totuşi), prestaţia Simonei de duminică a fost printre cele mai bune din carieră, mult peste cele din partide altminteri memorabile şi de-a dreptul câştigate, inclusiv cea cu Kerber, după care, dat fiind mai degrabă rezultatul (favorabil), un mare specialist închipuit se grăbise a decreta că românca a intrat definitiv în istoria sportului alb, alături, cum ar veni, nu doar de celelalte (foste) ocupante ale primei poziţii în ierarhia WTA (unde Simona se afla, recte intrase, deja de ceva vreme), ci şi de… deţinătoarele a nenumărate titluri de Mare Şlem, precum Chris Evert (Lloyd), Martina Navratilova, Steffi Graf sau surorile Williams, criteriu conform căruia, la drept vorbind, încă nu şi-a găsit locul acolo nici măcar învingătoarea Simonei, Wozniacki, cu al ei deocamdată unic.
Şi tot ca în urmă cu aproape patru ani, adversara Simonei a trebuit să apeleze, pe lângă cel mai bun tenis al ei, când parcă devenise o imposibilitate fizică să mai trimită o minge în fileu sau afară, la niscaiva şiretlicuri de vulpe (nu mult)(mai) bătrână pentru a se impune. Aşa, de pildă, am remarcat cum la interviul acordat postului Eurosport după încheierea partidei, bandajul de pe minunatul picioruş (stâng) al danezei (care, dacă mă întrebaţi pe mine, ca bărbat, împreună cu cel drept sunt două dintre cele mai drăgălaşe lucruri, de orice natură, din lume!), aplicat spre sfârşitul setului decisiv, dispăruse ca prin farmec, ceea ce nu face decât să demonstreze că reprezentase mai degrabă un pretext pentru a se alege cu un preabinevenit masaj din partea fizioterapeutei turneului. Asta în timp ce Simona – acuzată, culmea, EA de prefăcătorie, deşi, printre altele, accidentarea ei la gleznă din primul tur a fost văzută în direct şi la o oră (a Australiei) de vârf – ar trebui recompensată cu un Oscar (că tot a început sezonul), dacă înfăţişarea din finalul primului set – când, spre deosebire de blondină, a cerut nu un time-out medical propriu-zis, de zece minute, ci un consult în pauza obişnuită dintre ghemuri – a fost una compusă cu bună ştiinţă. Să fim serioşi!
În fine, tot ca o coincidenţă (nefastă), asemenea “piticului atomic”, Kader Nouni, aflat în scaun în 2014, mai degrabă mediocra spre obscura tanti arbitreasă de acum a ţinut (morţiş) nu doar cu adversara, ci şi să iasă la rampă, cel mai penibil de flagrant chiar în ultimul ghem, când, la 15 egal, a intervenit aiurea peste colegii de la linii anunţând un aut (ne)văzut doar de ea şi obligând-o pe Simona – care deja se pregătea să servească liniştită, convinsă că are 30-15 – să ceară o reluare oficială, care, deşi s-a dovedit în favoarea ei şi i-a confirmat punctul, a scos-o din ritm.
Una peste alta, fireşte că nu aceste mici amănunte au determinat rezultatul (deşi au cântări şi ele), ci, foarte probabil, pe lângă amintita accidentare la gleznă, oboseala acumulată în special din pricina meciului în meci, practic în plus, disputat cu Lauren Davis, iar principala vină în această privinţă o poartă – în opinia mea, după cum am şi scris – cel care, pe de altă parte, are, probabil, şi principalul merit pentru rezultatele bune, antrenorul Darren Cahill, care, colac peste pupăză, a mai şi păgubit-o pe Simona cu 12.000 de euro, amendă plătită pentru – chipurile – indicaţiile “tehnice” decisive oferite din tribună la meciul cu Kerber, când i-ar fi transmis prin gesturi altminteri făţişe, fără putinţă de tăgadă, “concentrează-te şi nu mai comenta atât!”. Slavă Domnului că vigilenţilor organizatori le-au scăpat momentul când simpaticul australian s-a scărpinat insistent la urechea stângă, ceea ce în limbajul convenit în secret cu Simona înseamnă “seveşte-i cu kick!” şi cel când s-a prefăcut că strănută, îndemnând-o de fapt să joace mai mult pe reverul nemţoaicei (o simplă tuse ar fi însemnat “dă-i pe dreapta!”).
Glumesc, desigur (să nu care cumva să se repeadă cei în drept să caute pe înregistrări!), dar mi se pare absolut stupid ca, atâta vreme cât îi permiţi antrenorului să ia loc în loja oficială, să-l obligi să stea stană de piatră, altminteri orice mişcare (inclusiv a ochilor) putând fi interpretată în fel şi chip. Asta ca să nu mai spun că e un prea mare contrast între acest gen de regulă şi faptul că la turneele obişnuite are voie nu doar să dea din mâini sau din cap (aprobator ori dimpotrivă), ci şi să vină (o dată pe set) lângă jucătoare pentru a-i comunica prin viu grai ce are de făcut.
P.S. În condiţiile în care nu mai prididim să ne lăudăm cu ce “generaţie de aur” a tenisului feminin avem, cu nu ştiu câte jucătoare în prima sută mondială, sper să nu aud pe cineva văicărindu-se de mama focului şi rostind cuvinte grele dacă Simona Halep va sări peste marele meci de “Fed Cup”, de peste numai vreo două săptămâni, cu Canada, al cărei portdrapel continuă să fie, dacă nu mă înşel, (Eu)Genie Bouchard, aflată, momentan, undeva prin… a doua sută mondială.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu