1>2

Realist vorbind, locul trei ocupat de Lewis Hamilton la finalul Marelui Premiu de Formula 1 al Bahrainului, desfăşurat duminică, după ce a plecat abia de pe poziţia a noua din grilă şi a beneficiat, printre altele, de abandonurile ambelor monoposturi Red Bull, este cam tot ce putea spera britanicul, chiar dacă, de-a lungul întregii curse, comunicările radio dintre el şi echipă lăsau impresia că se încerca de-a dreptul forţarea unei victorii, de care, în schimb, s-ar fi putut apropia coechipierul său, Valtteri Bottas, plecat al treilea şi ajuns al doilea (doar) în urma retragerii lui Kimi Raikkonen, însă jalnica tentativă de a-l depăşi pe Sebastian Vettel [cel care, în paranteză fie spus, dacă n-a fost, cumva, într-o viaţă anterioară (că nu prea avea când), cu siguranţă va fi într-una viitoare mecanic de locomotivă, fiindcă, odată instalat în fruntea trenu plutonului, e aproape imbatabil, dovadă cele patru titluri mondiale obţinute aşa] în ultimul tur (mi-)a demonstrat, (încă) o dată pentru totdeauna, că finlandezul de la Mercedes conduce bătrâneşte, frânând în spatele neamţului, la capătul liniei drepte, în condiţii de deplină siguranţă care i-ar fi mulţumit şi pe vigilenţii poliţişti din traficul bucureştean de zi cu zi (la fel ca indivizii ăia care, când intră pe o străduţă, execută virajul la dreapta doar după ce în prealabil aproape că opresc de tot), fără măcar să blocheze vreo roată sau să înroşească discurile şi cu atât mai puţin să plonjeze pe interior, unde avea spaţiu berechet, aşa cum ar fi încercat – indiferent dacă ar fi şi reuşit – un pilot adevărat gen Hamilton, Alonso, Ricciardo sau Verstappen, ba poate chiar şi Vettel însuşi într-o situaţie similară inversă.

Ca de obicei, strategia celor de la Mercedes s-a dovedit şi ea falimentară, alde Toto şi Niki socotind (greşit) că nu trebuie decât să-l (men)ţină, practic cu forţa, în frâu, pe Hamilton (altminteri mai rapid de-atât) într-un ecart de 20 secunde, în principiu strict necesar, dar – mai cu seamă după experienţa din Australia, cu calculatoarele sabotate de viruşi străini de aritmetică (la Ferrari se pare că sponsorul Kaspersky îşi face bine treaba; poate că ar avea nevoie şi nemţii de un Bitdefender) – nu neapărat şi suficient pentru ca, în cazul unei la început fireşti, dar apoi tot mai improbabile schimbări de pneuri în plus a lui Vettel, acesta să iasă în urma britanicului, ceea ce oricum n-ar fi fost de ajuns, deoarece ar fi putut pune unele nu doar mai proaspete, ci şi cu două specificaţii mai moi (ultrasoft faţă de medii), astfel încât oricum l-ar fi depăşit fluierând, cum o făcuse şi mai devreme, când abia pusese softurile.

Până la urmă, mult mai dibaciul Vettel – care, spre deosebire de Hamilton, pare să-şi poată impune, măcar pe ici pe colo, prin părţile esenţiale, punctul de vedere în cadrul echipei, nu doar să se lamenteze atunci când înţelege că aceasta greşeşte flagrant! – nu a mai schimbat deloc, parcurgând vreo patruzeci de tururi cu cauciucuri moi, ceea ce nici măcar nu e cine ştie ce mare premieră la Ferrari, planul lor “D” fiind destul de previzibil de la un moment (încă util) dat, în condiţiile în care Bottas – călăuzit şi el prost de staff – a păstrat, multe (zeci de) tururi, o distanţă prea mare, îngăduindu-i neamţului să-şi gestioneze cursa fix cum a vrut, chiar dacă rămăsese şi fără sprijinul coechipierului, asta pentru a fi şi mai vădită diferenţa de inteligenţă (tactică?) dintre Ferrari şi Mercedes, italienii ieşind biruitori şi în situaţie de doi contra unu, în Australia, şi de unu contra doi, acum. Dovadă irefutabilă că numai cu o maşină mai performantă şi nişte piloţi mai talentaţi nu se face o primăvară liniştită şi nu se câştigă la nesfârşit titluri mondiale!