UNUL E MAI TINEREL, ALTUL E MAI TÂMPIŢEL

Există în cariera (mai) fiecărui tânăr pilot (relativ, sau măcar aparent talentat) de curse, auto şi/sau moto, un moment în care inclusiv specialiştii îi prevăd un viitor strălucit, îl proclamă drept următorul Schumacher sau Rossi, promovează – uneori efectiv peste noapte – în competiţia etalon, Formula 1, respectiv MotoGP, unde, însă, de obicei devine mai degrabă un Barrichello sau Pedrosa, etern secund al adevăraţilor urmaşi ai lui Schumacher şi Rossi, proveniţi, poate, din competitori mai puţin efervescenţi la vârste fragede, dar mai constanţi şi mai serioşi atunci când contează cu adevărat.

Judecând după evoluţiile din primele două curse ale noului sezon, când greşelile s-au ţinut lanţ, începând cu repetatele ieşiri în decor şi răsucirea completă din Australia şi culminând cu depăşirea hazardată din Bahrain, în urma căreia l-a acroşat pe Lewis Hamilton şi a fost nevoit să abandoneze, mă tem ca nu cumva Max Verstappen să se încadreze în prima categorie, în ciuda sau, dimpotrivă, tocmai datorită eforturilor disperate de a se menţine (sau deja ridica din nou) la nivelul piedestalului pe care multă lume s-a grăbit să-l urce şi unde parcă deja nu prea mai are loc de un Ocon, Leclerc sau, mai foarte nou, Gasly.

O comparaţie cu deja consacratul şi multiplul campion mondial de MotoGP Marc Marquez nu şi-ar avea loc decât pe jumătate, ca două mostre de pilotaj iresponsabil în acelaşi weekend şi doar pentru a face o trecere cam din topor către incidentul similar celui amintit, doar că dintre acesta din urmă şi Valentino Rossi, care – chiar dacă mai discutabil decât altele provocate de spaniol de-a lungul timpului, inclusiv vreo două precedente din aceeaşi cursă, dat fiind că, din punctul meu de vedere, “Doctorul” a avut şi el o abordare destul de ambiguă a virajului în care cei doi s-au atins, lăsând cam mult spaţiu la interior şi încercând ulterior să-l închidă cam brusc (poate pe fondul unei uşoare dezechilibrări, pista fiind încă umedă) – a demonstrat că Marquez nu prea înţelege sensul sintagmei “a-ţi cere scuze”, acestea fiind îndeobşte utilizate atunci când cineva greşeşte cu totul şi cu totul accidental, o dată la hăt, cine ştie cât timp, nu de câte trei-patru ori într-un sfert de oră şi eventual faţă de acelaşi om. De unde şi atitudinea cam de înţeles a celor de la Yamaha, în frunte cu victima, “violată” în mod repetat, aproape sistematic, de a ignora mâna întinsă de către agresor, în ciuda aerului de căţeluş spăsit pe care şi-o luase acesta la intrarea în padocul advers şi care îmi stârnise chiar şi mie – fervent antipatizant al lui – un sentiment de compasiune.

Pe undeva, chiar şi expresia “ne-a distrus sportul”, folosită ulterior de Rossi, are oareşce acoperire, deoarece, indiferent de sancţiunile (oricum prea mici) pe care (poate) le va primi Marquez, până şi piloţii care altminteri nu manifestă genul acela de “politeţe” excesivă de a (se) trage, practic, pe dreapta (sau, după caz, stânga) când văd că vine din urmă un pilot mai rapid, angrenat în lupta pentru victorie, vor începe să o facă, de teamă ca nu cumva “nebunul” să le ruineze cursa, scoţându-i în decor şi văduvindu-i, astfel, de cele câteva punctişoare agonisite cu greu. Ceea ce n-are cum să sporească spectacolul.

În plus, circumstanţele de duminică sunt cu atât mai agravante cu cât depăşirile acelea mult prea agresive, la şi uneori dincolo de limita punerii în pericol a integrităţii corporale a adversarilor, s-au produs nu în condiţii de sensibil echilibru între piloţi şi motoare, când se mai poate justifica o manevră forţată, uşor hazardată, vreo soluţie “neconvenţională”, ci când spaniolul era cu aproape două secunde pe tur mai rapid decât oricine, aşa încât se puteau face lejer, în puncte ale traseului (mai) sigure. Oricât de mare, talentul nu poate substitui şi un minim de inteligenţă.


P.S. Pe lângă abilitatea remarcabilă cu care, sfidând, parcă, legile fizicii, se salvează din situaţii aproape imposibile, când oricare alt pilot ar avea parte de o cădere spectaculoasă, Marquez o are şi pe aceea de a se menţine în şa cu o mână ridicată în semn de scuze şi cu capul întors către adversarul aproape (sau de-a dreptul) aruncat în decor, chiar şi pe o pistă umedă, cu motocicleta voblând înspăimântător.

Pe viitor însă, ar trebui, poate, să piloteze doar în această poziţie, cerându-şi scuze cu anticipaţie, preventiv, pentru manevrele periculoase pe care le pune la cale atunci când nu se află în fruntea plutonului.