CONTRA DAUM

O ironică fatalitate face ca, după patru meciuri disputate de naţionala de fotbal a României în proaspăt înfiinţata competiţie Liga Naţiunilor, nici măcar cei mai de seamă comentatori din presa noastră sportivă – una cu nimic mai brează decât fenomenul pe care îl analizează cu atâta (in)competenţă, indiferent de ceea ce cred ei despre ei – să nu poată emite un verdict temeinic despre nivelul real atins de echipă sub conducerea selecţionerului Cosmin Contra: cel cu Muntenegru, de pe teren propriu, s-a jucat fără spectatori, într-o atmosferă de antrenament, în Lituania gazonul a fost artificial, iar duminică, cu Serbia, am evoluat mai bine de o repriză în inferioritate numerică. Doar partida de la Belgrad a avut o desfăşurare cât de cât normală, dar tot neconcludentă din punctul lor de vedere.

De altfel, după atâtea ratări ale calificărilor la turneele finale, “analiştii” încă îşi manifestă sentimente de “neplăcută surprindere” şi “dezamăgire” faţă de “exprimarea modestă” a Naţionalei, “sub potenţialul real (?!)”, ceea ce mă face să cred că adevărata problemă a fotbalul românesc din ziua de azi este aceea că se află în situaţia unui bolnav de cancer diagnosticat de către “cei mai renumiţi specialişti” cu gripă şi tratat cu aspirină şi paracetamol. Până când nu se va înţelege gravitatea situaţiei, faptul că, de pildă, aşa cum s-a putut vedea cu ochiul liber (chiar şi) la televizor, “diferenţa evidentă de valoare” (conform propriei lor terminologii) dintre Lituania şi România a fost infinit mai mică decât cea dintre România şi Serbia (cu referire, desigur, la prima repriză a meciului de la Bucureşti, când măcar din punct de vedere numeric eram egali şi cu observaţia că, altfel, situaţiile erau similare, în sensul că pe lituanieni i-am întâlnit, ce-i drept, în deplasare, dar cu sârbii am jucat, totuşi, acasă), vom continua să avem aşteptări absurde şi rezultate catastrofale, pe măsura lipsei de valoare a jucătorilor din actuala generaţie.

În plus, aceiaşi mari specialişti care ne împuie zilnic capul cu termeni pretenţioşi, gen “tranziţie pozitivă”, “verticalizare”, “desfăşurare pe flancuri”, “pressing de întâmpinare”, “tackling întârziat”, sisteme de joc savante – 4–3–3, 4–4–2, 4–1–4–1, 4–2–3–1…. –, “vârf retras”, “nouă fals”, “zece autentic” şi aşa mai departe, ajung să(-şi) pună prin conferinţele de presă şi studiourile de televiziune tot eterna întrebare penibil de simplistă, (ne)demnă de cel mai amator dintre amatorii de fotbal: “(de data asta) o să jucăm şi noi ofensiv?”.

Ei bine, meciul de duminică, încheiat cu un 0-0 care – în fotbalul din 2018, nu în cel din anii ‘980, când printr-o “dăruire exemplară” se obţineau relativ frecvent astfel de rezultate în inferioritate numerică – reprezintă un adevărat miracol şi pentru care jucătorii noştri chiar merită felicitaţi, nu beşteliţi mai rău ca la o înfrângere la scor, de care am avut şi se prea poate să mai avem parte prin preliminariile adevărate, ar trebui să le demonstreze o dată pentru totdeauna, tuturor experţilor, reali sau închipuiţi, că acesta este de fapt “stilul de joc”, “identitatea” naţionalei României (de azi), mai ales în compania unor adversari superiori, adică de la Liechtenstein şi San Marino în sus: o apărare (cât mai) ermetică, pe alocuri chiar disperată, cu (încercări de) contraatacuri tăioase (când evoluăm în 11), din cât mai puţine pase (lungi), dat fiind că mai mult de două în şir oricum nu le ies, chezăşie stând, duminică, bietul Nicuşor Stanciu, vedeta echipei, “tehnicianul”, “magicianul”, care, în ciuda unor eforturi altminteri lăudabile, nu a reuşit – după socotelile mele, care de la un moment dat m-am încăpăţânat să stau cu ochii pe el şi să i le număr – nici măcar una singură, fie şi de jumătate de metru, cel mai literalmente aproape fiind în două situaţii, când avea coechipierul în imediata vecinătate, dar a scăpat mingea în aut. Iar cine, când sau dacă ajunge în preajma careului advers să tragă la poartă, fiindcă jucătorilor noştri mai degrabă le iese o fentă urmată de şut, decât o pasă simplă.

La urma urmelor, cam aşa evolua şi “Generaţia de Aur” a foarte criticilor (pe lângă că “dezamăgiţilor”) Dorinel Munteanu şi Ilie Dumitrescu, fiindcă nu-mi amintesc ca marile noastre victorii cu Argentina, Columbia… şi… cam atât să fi venit pe fondul vreunei posesii a balonului de 80%, cu adversarii masaţi în propriul careu şi noi călare pe ei.

P.S. Pentru a nu se face (şi mai rău) de râs şi a sfârşi într-o totală dizgraţie, ca bietul lui predecesor Daum, Cosmin Contra ar trebui să se abţină de la polemicile acestea ridicole cu jurnaliştii, când pare că a văzut cu totul şi cu totul alt meci decât o ţară întreagă sau de la enormităţile de genul “dacă am fi rămas în 11 contra 11 cu sârbii, puteam reveni chiar şi dacă ne dădeau gol din acel penalty”.

Până la un punct e de înţeles că-şi apără marfa, dar o brumă de bun-simţ al ridicolului n-ar strica.