DUPĂ REFERENDUM

Pentru a nu fi acuzat că mă implic în vreun (/orice) fel în “campania electorală” dinaintea referendumului despre familie, dar, mai cu seamă, ca să nu-mi iau înjurăturile de rigoare din partea reprezentanţilor ambelor tabere şi să fiu obligat să mă cert cu cretinii de toate orientările (politice şi sexuale) de pe internet, aşa cum mi se întâmplă de obicei în ultimul timp, am preferat să nu-mi dezvălui (public), şi cu atât mai puţin explic (pe larg) intenţia de (ne)vot, ceea ce, în schimb, voi face acum, chiar dacă niciunul dintre pericolele enumerate mai sus sau mai jos nu a trecut cu adevărat.

Aşadar, foarte concis spus, am stat acasă, însă dintr-o serie întreagă de motive independente sau corelate între ele pe care le voi expune şi care nu m-ar mira să fie cu totul altele decât cele care i-au făcut pe restul de, chipurile, vreo 14 milioane de cetăţeni români cu drept de vot să procedeze la fel.

Mai întâi şi-ntâi de toate, subiectul mi s-a părut absolut neinteresant, artificial, chiar şi dincolo de aproape angajamentul meu de a nu mai participa la niciun fel de scrutin, dat fiind că, pe de-o parte, am o vârstă, iar, pe de alta, n-am copii, astfel încât îi las pe alţii, mai tineri şi/sau cu moştenitori, să-şi, respectiv să le “hotărască viitorul”. Prin urmare, cel puţin până aici, nu este vorba de niciun fel de “boicot” din partea mea în sensul trâmbiţat de mulţi dintre cretinii amintiţi, activi pe reţelele de socializare şi în mass-media, ci doar de o simplă abţinere, cea pe care alţi mulţi dintre ei, dar în general de orientare (politică, nicidecum sexuală) contrară, nu o înţelegeau sau se făceau că nu o înţeleg, apelând la “spiritul civic” al cetăţenilor, care, vezi Doamne, ar avea un soi de obligaţie – morală, dacă legală din fericire (încă) nu există – să participe la referendum, asta deşi legea prevede în mod expres un “cvorum” tocmai pentru a se certifica interesul populaţiei şi a se asigura că un asemenea demers nu e făcut pe o temă derizorie.

Cu alte cuvinte, “Legiuitorul”, în înţelepciunea lui (altminteri manifestată destul de rar), a luat în calcul şi posibilitatea ca, la un moment dat, nişte politicieni ciudaţi (cam ca ăştia de-acum) să se apuce să organizeze vreun referendum în care populaţia să fie întrebată dacă vrea ca gardul clădirii parlamentului să fie vopsit în galben sau anotimpul toamnă să-şi schimbe numele în primăiarnă, pentru simetrie cu primăvară-vară.

Iată de ce apelurile patetice la “civism” şi îndemnurile oligofrene făcute de politicieni şi alţi retardaţi ca “fiecare cetăţean” să-şi manifeste musai “sacrosanctul drept constituţional la vot” sunt încă şi mai stupide (sau manipulatoare, dacă aceia care le fac nu sunt pur şi simplu proşti, ci mai degrabă au un interes meschin) decât atunci când se întâmplă la alegerile “normale”, locale, prezidenţiale sau legislative, eu însumi fiind de multe ori făcut, practic, responsabil de victoria PSD-ului la alegerile trecute pentru faptul că (de asemenea) am stat acasă, acuzaţii aduse – paradoxal şi nu prea – fix de cei care acum s-au bucurat (prosteşte) să afle că nu m-am dus la referendum şi care, în paranteză fie spus, încă speră că dacă voi vota la următoarele alegeri o voi face cum vor ei, nu cum vreau eu, aşa că mai bine să aibă grijă ce-şi doresc.

Tot ca un paradox şi nu prea, aş vrea să consemnez – aşa, pentru posteritate – schizofrenia postacilor de pe internet care deplâng amarnic faptul că referendumul nu a fost validat şi dau vina pentru această situaţie pe “mizerabila campanie de manipulare”… a celorlalţi, în condiţiile în care paginile lor de Facebook colcăie de glumiţe şi caricaturi dezgustătoare din care se (sub)înţelege că cine nu participă (respectiv a participat) la referendum e cu siguranţă homosexual şi de lozinci prin care oamenii sunt îndemnaţi să voteze DA ca să nu se pomenească cu propriii copii (?!) înfiaţi de cuplurile gay! Vestea proastă pentru toţi aceşti sceleraţi e că, în urma scorului drastic de la scrutin şi conform logicii lor bolnave, fac parte acum dintr-o minoritate sexuală în România, heterosexualii, şi trebuie să stea cu ochii pe odrasle ca pe butelie!

Revenind la motivele mele – dincolo de faptul că, recunosc, până să înceapă nebunia asta nici n-am ştiut că “familia” reprezintă un capitol aparte în Constituţie –, când spun “subiect absolut neinteresant, artificial” nu mă refer la noţiune în sine şi la ceea ce reprezintă sau ar trebui să reprezinte ea pentru societate, cât la faptul că, pe de-o parte, nu mi se părea în niciun caz vreo prioritate majoră “redefinirea” ei, de vreme ce suntem bine-mersi cu actuala definiţie de aproape trei decenii, de când e consemnată ca atare în Legea fundamentală în vigoare din 1991, plus o istorie întreagă, exact aşa nu mi s-ar fi părut stringent să votăm dacă, de pildă, în documentele oficiale va trebui să fie (în)scrisă cu majusculă [asta apropo de cei care (se) plângeau cu lacrimi de crocodil că românii nu mai sunt interesaţi nici măcar de “familie”, când, de fapt, referendumul avea doar tangenţial legătură cu ea], iar, pe de alta, schimbarea preconizată nu avea nicio consistenţă, “căsătoria” în sine fiind definită deja, cât se poate de clar, în alte acte normative, genul acela care – tot conform taberei DA – pot fi modificate oricând, la fel, însă, ca şi legislaţia privitoare la adopţii – singurul aspect cât de cât pseudocvasiraţional în povestea asta – care, teoretic, se poate amenda în Parlament oricând, oricum, inclusiv în sensul de a nu se califica pentru înfieri nici familiile (sau Familiile) tradiţionale, ci doar homosexualii celibatari, eventual cu condiţia ca bărbaţii să ia doar fete, iar lesbienele doar băieţi, pentru evitarea riscului de apariţie a perversiunilor (şi) de incest, care par să tulbure somnul “adevăraţilor creştini”, caz în care degeaba Constituţia ne liniştea în privinţa “familiei”, dar nu şi a “căsătoriei” sau a “adopţiilor”.

Sincer vorbind, cred că modificarea oricărui alt articol din Constituţia noastră nu atât proastă, cât uşor interpretabilă (de către rău-voitori), inclusiv într-o formă poate redundantă, pentru a le fi limpede şi celor mai dobitoci sau/şi analfabeţi politicieni ce roluri au (sau nu au!) Preşedintele, Guvernul, Parlamentul..., astfel încât să nu mai ajungă toată ziua la (mâna) CCR, ar fi fost un demers cu mult mai rezonabil decât acest mare… nimic.

În fine, în chip de al treilea (parcă) motiv, dacă aş fi fost cumva obligat, sub ameninţarea torturii sau măcar a plăţii unei amenzi consistente, ca urmare a vreunui paragraf de lege inspirată din lumea lui George Orwell sau a lui Margaret Atwood, să votez, aş fi pus ştampila mai degrabă pe NU, în mare pentru cel de-al doilea motiv, expus mai devreme, dar şi pentru că, în continuare, oricâte ravagii ar face şi în cazul meu vârsta, mă consider, încă, un tip liberal, care, doar pentru faptul că nu-mi sunt pe plac sau chiar mă dezgustă unele lucruri, nu consider că trebuie să iau parte în vreun fel la INTERZICEREA lor prin lege.

Şi, în fond, unde ne oprim? De ce să nu definim ÎN CONSTITUŢIE familia drept “căsătoria între un bărbat şi o femeie care nu fac parte dintr-o sectă care propovăduieşte sinuciderea în masă” [apropo tot de adopţii şi “îndocrinarea” sau “pervertirea” (minţii) copiilor] sau “care nu sunt cretini” sau “pedofili” sau “bolnavi de SIDA”?… Plus că, în curând, poate va trebui să (re)definim chiar noţiunile de “bărbat” şi “femeie”, dat fiind că ştiinţa şi “emanciparea individuală” evoluează, iar fiecare om se poate declara ce simte el că e în interior, nu?

Mă tem că există aberaţii încă şi mai mari, pentru care chiar ar ieşi la vot 30% din electoratul României!

P.S. Cât despre cei care pun rezultatul referendumului pe seama eternului fapt că “oamenii (de la ţară etc.) nu au fost (corect) informaţi”, am o singură observaţie, mai degrabă retorică: dar dacă e tocmai pentru că au fost foarte bine informaţi?