O TREABĂ (MARE) NEMŢEASCĂ

Numai o incredibilă serie de gafe, deja caracteristice, din partea celor de la Mercedes l-a împiedicat pe Lewis Hamilton să-şi asigure titlul mondial al piloţilor în actualul sezon de Formula 1 încă de ieri, la finalul Marelui Premiu al Statelor Unite, unde s-a clasat doar al treilea, după Kimi Raikkonen şi Max Verstappen, cu toate că astrele se aliniaseră perfect pentru ei de-a lungul întregului weekend, cu Sebastian Vettel retrogradat, sâmbătă, trei poziţii în grilă, până pe a cincea, şi căzut până pe locul paisprezece imediat după start, în urma unui incident (de cursă) care, printre altele, i-a făcut pe caraghioşii comentatori de la Digi Sport să-l declare pe britanic campion cu peste cincizeci de tururi înaintea finişului, fără să sesizeze că, după (i)logica lor de oameni care n-au mai văzut o cursă auto, era de fapt încununat chiar dinainte de start, de vreme ce pornea din pole position, iar principalul său contracandidat abia al cincilea, ceea ce adăuga la cele 67 de puncte (reale) dintre ei, încă cincisprezece (virtuale), cu alte (numai) 75 aflate în joc în ultimele trei Mari Premii. Dar să luăm gafele nemţilor pe rând:

Mai întâi şi-ntâi de toate, dincolo de stupiditatea regulii conform căreia piloţii (de top) sunt obligaţi să ia startul în cursă cu setul de pneuri cu care au obţinut cel mai bun timp în Q2 – ceea ce, din punctul meu de vedere, omoară şi mai mult spectacolul sau cel puţin suspansul, fiind cu mult mai interesant ca fiecare echipă să-şi aleagă cauciucurile după bunul plac şi strategia preferată – n-am reuşit până acum să înţeleg de unde obsesia celor de la Mercedes şi Ferrari (plus Red Bull, dar ei contează mai puţin), adică al echipelor protagoniste, de a încerca de fiecare dată (cel puţin de la un moment dat încoace) să realizeze amintitul timp-etalon din Q2, cel care le permite accesul în ultimul act al calificărilor, pe pneurile mai puţin rapide, dar mai rezistente, de obicei cele cu compoziţia de mijloc, respectiv “medii”, dacă utilizăm terminologia care, din fericire, va intra (sau, mai degrabă, va reveni) de anul viitor în uz, simplificând actuala varză cu hiper, ultra şi supersoft. Presupun că “strategii” celor două mari au ei motivele lor, la fel cum, până duminică, aveam şi eu curiozitatea mea de a vedea ce se întâmplă dacă numai una dintre ele reuşeşte, astfel încât să ia startul pe o “strategie alternativă”, fiindcă, până acum, de fiecare dată când a izbutit Mercedes, a făcut-o şi Ferrari (şi viceversa: când n-au izbutit unii, n-au făcut-o nici ceilalţi).

Ei bine, ieri (respectiv în urma sesiunii de calificări de sâmbătă), această diferenţiere a apărut prin intermediul lui Kimi Raikkonen, care a plecat cu cauciucurile cele mai moi, spre deosebire de “poleman-ul” Hamilton, încălţat cu “medii”, iar rezultatul a fost cel uşor previzibil [cel puţin – fără falsă (şi cu atât mai puţin reală) modestie – pentru mine], şi anume finlandezul a reuşit să-şi depăşească rivalul la start şi chiar a început să construiască un ecart bunicel.

Pentru că – dincolo de pomenita lipsă de (falsă) modestie – nu-mi imaginez, totuşi, că sunt chiar singurul om care să fi anticipat un asemenea scenariu, mă gândesc că şi responsabilii de la Ferrari şi Mercedes iau în calcul acest risc, dar – de vreme ce insistă cu acele Q2-uri făcute pe “medii” – au ajuns (odată pentru totdeauna, deşi doar la modul teoretic, nu şi empiric până ieri!) la concluzia că merită din plin, mai ales când (sau dacă) adversarul NU reuşeşte să plece şi el în cursă pe aceeaşi compoziţie (mai dură).

Cu alte cuvinte, duminică, cei de la Mercedes erau în culmea fericirii că Raikkonen a pornit cu “handicapul” de a avea monopostul echipat cu “softuri”, iar previzibilul beneficiu iniţial al acestuia nu i-a îngrijorat câtuşi de puţin, strategia lor “pe termen lung” având să fie, fără îndoială, cea câştigătoare. [De adăugat că, în acest moment sau, mai precis, după turul cu numărul doi, Sebastian Vettel nu (prea) mai reprezenta nicio ameninţare, nici (măcar) la titlu şi cu atât mai puţin pentru victoria de etapă, singurul adversar real – şi (tot) doar în perspectiva câştigării cursei – fiind Raikkonen, pornit, însă, cu insurmontabilul “handicap”.]

Date fiind premisele de mai sus, următoarea mişcare de neînţeles pentru mine din partea celor de la Mercedes a fost chemarea la boxe a lui Hamilton din turul 11, sub Virtual Safety Car, în condiţiile în care, pe de-o parte, britanicul se apropiase deja foarte mult de Kimi, iar, pe de alta, monopostul său fiind echipat cu pneurile mai dure, “Planul A” presupunea, în mod normal, o intrare cu vreo zece-douăsprezece tururi mai târziu şi, (tot) în principiu, DUPĂ finlandez.

Eu unul, când i-am văzut că fac pregătiri, am crezut că totul e la cacealma, pentru a-i determina – aşa cum le-a mai mers de câteva ori anul acesta – pe ferrarişti să-l cheme pe Raikkonen, care, printre altele, cred că ar fi ieşit şi după Bottas. Hamilton ar fi rămas în frunte şi ar fi continuat să ruleze cele zece-douăsprezece tururi, fiind protejat de coechipier sau, în cel mai rău caz, apărându-se cu îndârjire de eventualul atac al lui Kimi, ieşit pe pneuri noi, dar mai dure. De asemenea, exista şi varianta (oricum mai proastă, din punctul meu de vedere) de a intra amândoi – Raikkonen şi Hamilton – caz în care diferenţa se putea face la boxe, printr-un schimb mai rapid al nemţilor, sau, în cazul cel mai rău, se revenea în poziţiile iniţiale, dar se putea miza pe superioritatea monopostului Mercedes şi a pilotului britanic. Oricum, (măcar) LOCUL 2 era asigurat!

Din păcate (şi, fireşte, tot din punctul meu de vedere), s-a ales varianta cea mai proastă, aceea care (mi s-) a părut mai degrabă o cădere a Mercedes în propria capcană sau în groapa săpată altuia, şi anume intrarea lui Hamilton şi revenirea pe “harduri” (ce-i drept, noi), cu Kimi rămas la “Planul A”, singura parte bună pentru nemţi fiind că bietul Bottas şi-a acceptat rolul de om de sacrificiu, astfel încât n-a reprezentat o problemă să se dea la o parte din calea coechipierului.

Partea încă şi mai proastă, în schimb – şi, probabil, neprevăzută de marile minţi luminate de la Mercedes – a fost că Hamilton a ajuns relativ (prea) repede în spatele unui Kimi care era la mintea cocoşului că nu se va (mai) grăbi să intre la boxe şi care, fireşte, l-a ţinut pe adversar cât de mult a putut în spate, făcându-l să piardă vreo opt secunde, inclusiv faţă de Vettel (aflat într-o cursă de recuperare deloc uimitoare pentru potenţialul Ferrari), şi, mai important, straturi importante dintr-un pneu care ar fi trebuit să reziste – într-un scenariu (mult prea) optimist, pe care sunt sigur că s-a mizat – până la final, peste patruzeci de tururi. Practic, bătălia dintre Hamilton şi Kimi, altminteri frumoasă, dar încununată de succes… pentru finlandez, care n-a putut fi depăşit, în loc să se dea când şi britanicul avea nişte pneuri (oricum de o compoziţie mai rapidă decât cele pe care trecuse) ce urmau să fie schimbate, s-a petrecut când acesta era pe cauciucurile cu care ar fi trebuit (şi putut) să încheie cursa, însă doar în nişte condiţii de rulare ideale, cu o “gestiune” perfectă. Aşa, chiar şi când a rămas primul, în “aer curat”, pagubele erau deja importante după tentativele nereuşite de depăşire.

E adevărat, odată cu intrarea (intempestivă) la boxe sub VSC (de altfel, cred că Hamilton a fost singurul care a făcut asta, ceea ce deja ridica un mare semn de întrebare), apărea şi varianta unui schimb suplimentar, fără pierderea celor vreo douăzeci de secunde obişnuite, fapt care i-a determinat pe mulţi să considere manevra celor de la Mercedes drept “genială”, dat fiind că au realizat, chipurile, un schimb “gratis”. Şi în acest caz, însă, strategii germani au greşit, pe de-o parte (să zicem, mai mică), fiindcă – aşa cum “specialiştii” comentatori ar fi trebuit să ştie – nu mai aveau la dispoziţie, pentru cel de-al, practic, treilea “stint”, decât cauciucuri (noi?) dintre cele mai dure/lente, oarecum penalizante, când mult mai logic ar fi fost ca, pentru cele sub douăzeci de tururi rămase, să pună unele mai moi/rapide, iar, pe de altă parte (mai mare), au făcut schimbul respectiv (muuuult) prea târziu, după ce, preţ de tururi bune, pierdeau câte o secundă şi jumătate faţă de (mai) tot plutonul, lucru care, într-o primă fază, m-a făcut să cred că este vorba doar despre acea “gestiune de pneuri”, Hamilton urmând să rămână cu cele vechi până la final.

Cum n-a făcut-o, după intrarea la boxe (a doua!) a ieşit (şi) în urma lui Verstappen (plecat din grilă al optsprezecelea!!!), la vreo douăsprezece secunde de Raikkonen (faţă de care avusese o bună bucată de timp un avans de vreo şaptesprezece, deci, cu cele douăzeci petrecute pe linia boxelor, trebuia să iasă numai la vreo trei în urmă, şi, categoric, în faţa lui Max), nereuşind apoi să treacă de niciunul dintre ei, lucru şi-aşa cam dezamăgitor din partea britanicului, pus – colac peste pupăză – şi în umilitoarea ipostază de a fi lăsat să treacă, prin ordine de echipă, în DOUĂ rânduri de colegul său Bottas, poziţionat în grila de start cu două poziţii mai jos, şi care a mers cel mult mediocru, în cele din urmă fiind depăşit (pe bune!) şi de către Sebastian Vettel.

După ce, încă de pe la jumătatea cursei, transpirat de nervi, îi spuneam soţiei că Hamilton (aflat, la vremea respectivă, în frunte!) va prinde podiumul doar prin amabilitatea lui Bottas (exact cum s-a întâmplat!), la final îmi imaginam, pe jumătate furios, pe jumătate amuzat, cum cei de la Mercedes făceau un bilanţ la cald – cu Hamilton plecat din pole, dar ajuns al treilea, în urma lui Kimi şi a unui Verstappen (cu Red Bull!) venit de pe optsprezece (?!), după ce britanicul a trebuit să-şi depăşească, de două ori, prin intervenţia echipei, colegul, şi cu Vettel aflat imediat în urma lui, deşi nemţul se răsucise pe pistă şi căzuse la un moment dat până pe paisprezece – privindu-se zâmbitori, îmbrăţişându-se cu entuziasm, bătându-se pe umeri şi spunându-şi unii altora: “cred că am făcut o treabă excelentă!”