La scorul de 6-7, 5-4 pentru Simona Halep în meciul cu (piaza rea) Kaia Kanepi din primul tur al Australian Open, când adversara sa conducea cu 40-30 pe propriul serviciu, iar eu tocmai mă nimerisem pe recepţie într-un tur de orizont al canalelor care transmit turneul, după ce competiţia de schi la care mă uitasem până atunci intrase într-o fază neinteresantă, cu favoritele coborâte de mult, mi-am rostit în barbă ceva de genul “bine, Simona, o să stau cu tine să câştigi setul ăsta, că n-am încredere să te las iarăşi singură” şi m-am pus pe treabă în felul meu specific şi admisibil doar în faţa televizorului, nu şi în tribune, respectiv ţinându-mi degetele încrucişate şi murmurând în mod repetat “cârpa, cârpa, cârpa…” (un derivat, bazat pe simpla similitudine fonetică, al lui “zbârca”, însuşit în timpul liceului, când jucam tot felul de jocuri pe bază de concentrare şi dexteritate, doar că pe-atunci şmecheria era să îl urli cât te ţin plămânii în urechile adversarilor, în timp ce le fluturai prin faţa ochilor degetele îmbârligate) în momentul când servea estona (dar cu mare grijă să nu apară în cadru favorita, pentru ca nu cumva “blestemul” să cadă asupra ei!), procedeu care, ca în… puţine alte ocazii, a funcţionat de minune, Simona câştigând setul, iar apoi – după un “decisiv” pe care din nou l-am urmărit literalmente doar pe sărite, adică sărind de la primul schimb de mingi tocmai la ultimul – şi partida.
Toate astea pentru că n-am fost în stare să mă adun mai curând după (dar, la drept vorbind, nici înainte de) sărbătorile de iarnă ca să scriu ce îmi trecuse de mai multă vreme prin cap în legătură cu jucătoarea noastră, aşa încât, pe lângă motivele perene pentru care, ca întotdeauna de când o urmăresc (dar şi când n-o fac), mi-am dorit să învingă, a fost şi acela punctual şi vremelnic că nu voiam să par unul dintre vitejii aceia care apar după câte un război pierdut.
Acum, cu dubla satisfacţie a rezultatului, dar şi a faptului că însuşi fostul antrenor al Simonei, simpaticul Darren Cahill, a declarat înaintea partidei un lucru pe care îl remarcasem şi eu cu multă vreme în urmă, şi anume că sportiva noastră are bunul “obicei” de a nu pierde două meciuri la rând în faţa aceleiaşi adversare, pot să-mi exprim liniştit “teoria”, aşa cum intenţionam să o formulez încă dinaintea startului actualului sezon de tenis:
În ciuda declaraţiilor stereotip-optimiste ale Simonei Halep în legătură cu viitorul ei, mă întreb dacă nu cumva – cu inteligenţa şi luciditatea care o caracterizează – a ajuns (şi ea) la concluzia cam de bun-simţ că anul 2018 a reprezentat, de departe, vârful carierei sale, cu un număr nesperat (şi, probabil, de neegalat, măcar în următorul secol, de către un sportiv român) de săptămâni petrecute în fruntea ierarhiei mondiale, un prim (dar foarte posibil şi ultim) titlu de Mare Şlem şi o serie nesfârşită de (alte) premii şi distincţii mai semnificative sau mai derizorii (“cea mai frumoasă lovitură”, “cel mai lung meci”...). Dincolo de mulţimea punctelor pe care le are de apărat în prima jumătate a lui 2019 (până după Roland-Garros, să spunem) şi din cauza cărora, fără să fi făcut vreun calcul oricât de sumar, mă tem că există riscul să iasă dureros de curând chiar şi dintre primele douăzeci, nu doar cinci sau zece jucătoare ale lumii, categoric nu întinereşte (detaliu decisiv pentru o sportivă care se bazează mai ales pe calităţile atletice), iar problemele de sănătate apărute la sfârşitul sezonului trecut, chiar dacă uşor misterioase, nu au cum să nu-i afecteze randamentul.
(Doar) Aşa s-ar explica, de pildă, seninătatea cu care pare să privească absenţa din stafful ei a unui antrenor de top (sper că şi-a păstrat măcar “mental coach”-ul, decizie pentru care nu trebuie decât să se uite la alde Buzărnescu, Ana Bogdan, Monica Niculescu, Sorana Cîrstea sau Begu, deja bătute din clipa în care pe parcursul unui meci ajung într-o situaţie favorabilă pe care n-o fructifică imediat), antrenor în, respectiv pe, care cred că mai degrabă nu vrea să-şi investească ceea ce ar putea să însemne o (prea) mare parte din câştigurile (băneşti) viitoare (şi chiar trecute), decât că nu-l consideră absolut necesar, aşa cum, în paranteză fie spus cu mirare, chiar nu-l consideră unul dintre mentorii ei, Ion Ţiriac, personaj despre care îmi imaginam că în atâţia ani de carieră (inclusiv ca antrenor!) şi de viaţă a acumulat o înţelepciune mai mare decât să declare că “Simona ştie ce are de făcut şi fără antrenor, şi o face bine, că doar de-aia a ajuns numărul 1 mondial”! (Dar cu antrenor, domnule Ţiriac!) Cum spuneam, constănţeanca e mai lucidă şi mai inteligentă de-atât, şi probabil a realizat, doar, că, la momentul actual, şi cu şi fără un antrenor (de top) soarta îi cam este pecetluită. Un Florin Segărceanu (pe care, sincer să fiu, m-am bucurat să-l văd alături de ea, în loja de la Melbourne) e de-ajuns ca să nu asistăm de-a dreptul la o prăbuşire în clasamente.
Oricum, eu unul nu mai sunt în stare să trec prin emoţiile din anii trecuţi, aşa încât doar îi voi ţine pumnii de la distanţă (inclusiv DE televizor), voi comuta din când în când pe posturile care îi transmit meciurile (poate mai des când joacă în compania “iubiţelelor” mele, în frunte cu Sharapova) şi voi spera din suflet să mă înşel amarnic [aşa cum s-a mai întâmplat, graţie (tot) talentului ei] în previziunile pesimiste de mai sus.
ACTUALIZARE (17 ianuarie 2019): Chiar dacă, de-a lungul celor, poate, maximum, zece minute cât m-am uitat la partida Simonei din turul secund al turneului, cu Sofia Kenin, adică la ultimul ghem al setului doi şi pe parcursul tie-breakului (pierdut), nu mi-a funcţionat nici măcar varianta alternativă la descântecul “cârpa, cârpa, cârpa…” şi anume “f’leu, f’leu, f’leu…” (aka “fileu”) în momentele când servea adversara, jucătoarea noastră a reuşit să câştige “decisivul”, cu 6-4, după, din câte am înţeles, o revenire “de senzaţie” de la 2-4.
Cum la scorul de 6-3, 3-0 pentru Simona, zărit pe ecranul televizorului într-o scurtă incursiune pe postul care transmitea meciul, n-am putut să mă simt la fel de încrezător în victoria ei cum aş fi făcut-o dacă n-ar fi existat o anumită finală de Roland-Garros pierdută după ce conducea (în faţa dispărutei între timp din prim-plan Ostapenko) tot cu set şi 3-0, iar la finalul tie-breakului pierdut îi aminteam şi soţiei nenumăratele situaţii similare (adică la un pas de victoria în două seturi, dar intrarea în al treilea) în urma cărora, cum scriam şi mai sus, Buzărnescu, Niculescu, Cîrstea, Ana Bogdan sau Begu pierdeau seturile decisive fără să ia mai mult de două ghemuri (dar mai adesea niciunul), am primit şi răspunsul (pozitiv) la întrebarea nici măcar retorică, ci mai degrabă subînţeleasă, (ne)formulată sub forma unei speranţe: da, se pare că lucrează în continuare cu un “mental coach”. Bravo ei şi baftă în continuare, fiindcă are nevoie (şi de “mental coach” şi de baftă), cu atât mai mult cu cât, în comparaţie cu alte jucătoare de top şi ca favorită numărul 1, nu a prea avut noroc (nici) la tragerea la sorţi, dând mai întâi peste o Nemesis de-a ei, Kaia Kanepi, apoi peste o jucătoare nu doar bine plasată în ierarhia WTA, dar şi aflată într-o mare formă, proaspăt câştigătoare de turneu, Sofia Kenin, iar acum de Venus Williams, care numai conjunctural nu este cap de serie!
