99, 100...

99. Absolut de nepreţuit imaginea ochilor mari şi goi, a sinceră stupoare bovină, făcuţi pe deasupra măştii de ministrul Sănătăţii, Nelu Tătaru, atunci când, în sfârşit, după luni de zile de pandemie, o jurnalistă i-a pus în mod relativ direct, pe treptele unei instituţii, întrebarea pe care mi-o pun şi eu cam din prima săptămână, şi anume cum trebuie să procedeze, în aşteptarea rezultatului, un cetăţean care tocmai s-a testat pentru covid, mai nou poate pentru a putea pleca în Grecia: să rămână pe holul spitalului sau cabinetului privat toate cele enşpe ore până la câteva zile, eventual solicitând şi o izoletă (apropo, mai ştie cineva ceva de ele?) în care să se vâre?; să se autoizoleze în sânul familiei poate sănătoase, poate nu, la care se întoarce cu un metrou supraaglomerat?; sau are voie să meargă liniştit să-şi cumpere proviziile pentru drum în orice supermarket?

După care, dacă rezultatul e pozitiv, cel puţin conform vechilor proceduri trebuia de îndată internat cu forţa în spital, ca să nu mai infecteze, desigur, şi alte sute de oameni pe lângă sutele deja infectate, care la rândul lor… De unde şi toate articolele mele despre ipocrizia autorităţilor (noastre, în primul rând, dar nu numai) din pandemie, ale cărei rezultate se văd acum în „explozia” de cazuri.

100. Exact în această lumină încercam, în urmă cu ceva luni, să-l fac pe un reputat epidemiolog să-mi explice cât de eficientă poate fi izolarea celor întorşi din străinătate sau care au avut contact cu persoane confirmate pozitiv, în condiţiile în care, după cele 14 zile obligatorii, nu erau testaţi decât cei deveniţi între timp simptomatici. Asta deoarece – amănunt uitat de multă lume, inclusiv de cei care au dat verdictul „nevinovat” în cazul Virgil Chiţac – cele 14 zile sunt pentru a fi acoperită perioada de incubaţie a virusului, nu de vindecare a bolii. Cu alte cuvinte, un asimptomatic nu e testat fiindcă… nu dă semne de boală, dar el poate fi infectat (şi contagios) mult peste cele 14 zile, chiar spre două luni, după unele mărturii.

În consecinţă, dată fiind proporţia (mare) de asimptomatici, chestia cu izolarea este şi, mai ales, a fost dintotdeauna un soi de ascundere struţească a capului în nisip, pentru că, în loc să-i testeze şi pe toţi cei ieşiţi din izolare, autorităţile se lăsau în seama hazardului, cu nădejdea că lipsa simptomelor e semn incontestabil de sănătate. Cu atât mai absurdă era internarea forţată a celor care, cum-necum, erau depistaţi, în timp ce… asimptomaticii neprinşi (recte nedepistaţi) erau, chipurile, cetăţeni sănătoşi.

101. Nu ştiu dacă – la fel ca în cazul măştilor, care la început erau de-a dreptul contraindicate, în opinia specialiştilor, iar acum sunt indispensabile – şi în cazul evoluţiei „imprevizibile” a bolii, când, cică, un asimptomatic poate deodată să se simtă rău, iar în decurs de ore sau cel mult zile să se cureţe de tot, neştiința oamenilor de ştiinţă e cauzată de noutatea virusului, dar mă gândesc că, dacă e o boală ca mai toate bolile (virale), o posibilă explicaţie ar putea fi starea de moment a (imunităţii) pacientului. În sensul că omul e asimptomatic cât e asimptomatic, iar dacă, să zicem, într-un weekend îşi face de cap, pierde două nopţi la rând, bea şi fumează la greu etc., hop şi simptomele, poate chiar alea naşpa, cu terapie intensivă și aşa mai departe. Ceea ce n-ar fi deloc misterios, cum lasă doctorii să se înţeleagă, atunci când nu repetă la nesfârşit nişte clişee, gen ăla cu spălatul pe mâini, ajutaţi, ce-i drept, în acest sens şi de întrebările stupide şi repetitive ale jurnaliştilor.

102. Fascinant cum, imediat după decizia CCR privitoare la izolare şi carantină, toţi cei prea proşti să înţeleagă sensul ei şi cei prea ticăloşi să-l enunţe corect chiar şi dacă l-au înţeles urlau ca din gură de şarpe că instituţia – controlată, fireşte, de ciuma roşie pesedistă – vrea să ne omoare pe toţi cu zile prin contaminare cu virusul ucigaş, după care, atunci când, de bine, de rău, s-a scos o lege pe această temă, iar altă serie de proşti, de pe cealaltă parte a baricadei politice, au început să ameninţe iarăşi cu CCR, primii parcă s-au înţelepţit deodată, invocând în mod corect poziţia iniţială a Curţii, şi anume că îngrădirea libertăţilor individuale este, la urma urmelor, posibilă în cazuri de forţă majoră (gen pandemii), doar că, în conformitate cu Constituţia, numai şi numai prin lege, nu prin alte fiţuici emise de te miri cine. Aşa încât noul act normativ nu ar avea de ce să fie invalidat (cel puţin pe aceste considerente) de o altă decizie a judecătorilor. Aşa se schimbă optica, sau de-a dreptul „filosofia” politicienilor (dar, din păcate, şi a multora dintre alegătorii de rând, spălaţi pe creiere de discursurile lor) în funcţie de interesul de moment.

103. În loc să se aolească atâta la imaginile cu tineri înghesuindu-se fără măşti prin cluburi şi terase (de pe litoral), jurnaliştii şi experţii medicali ar face mai bine să reamintească (aş spune „mai des”, dar de la o vreme nu-i mai văd făcând-o deloc) faptul că persoanele cele mai vulnerabile sunt cele în vârstă şi/sau cu alte afecţiuni, aşa încât măcar ele ar trebui să se ferească de aglomeraţie şi să poarte în permanenţă măştile, care în principiu le pot apăra, cel puţin într-o oarecare măsură, şi de cei iresponsabili. Că eu văd şi destui bătrânei cu măştile cel mult pe bărbie.

104. Ce nu ştiu grecii, care cer teste (negative) covid pentru intrarea străinilor în ţară, e cum se obţin în România chiar şi fişele medicale pentru permisele de conducere…