(POATE) ULTIMELE PUNCTE

Pentru a marca, într-un fel, tranziţia de la faza acută a pandemiei, cu stări de urgenţă şi alertă, la cea de aproape normalitate, voi consemna, chiar cu o uşoară nostalgie stranie, tot pe puncte, ca în ultimele luni, câteva (cred că mai precis vreo patru, dacă nu-mi vin şi altele pe parcurs) dintre aspectele sesizate (relativ) recent.

89. În mare(e)a de analişti, critici ai guvernului, covidosceptici şi aşa mai departe, nu s-a găsit încă nimeni care, măcar dintr-o banală curiozitate (jurnalistică), să-l întrebe pe domnul Arafat, de pildă, sau pe ministrul Sănătăţii, de unde apar, concret, sutele de cazuri zilnice de oameni testaţi pozitiv la coronavirus în ultimele săptămâni, din cauza cărora am ajuns acum pe lista măcar gri, dacă nu de-a dreptul neagră, a ţărilor europene. Fiindcă una e să fie depistaţi, să spunem, (tot) dintre persoanele aflate în diferite forme de carantină, gen cei veniţi din străinătate, sau din rândul categoriilor „de risc” – medici, în primul rând –, şi alta dacă sunt oameni obişnuiţi, de pe stradă, care după ce au fost la cumpărături sau pe o terasă de pe litoral s-au simţit rău, au sunat la 112 şi au fost diagnosticaţi cu COVID.

90. Tot la capitolul curiozităţi, însă la care probabil că nu voi avea niciodată un răspuns precis (care, la drept vorbind, mai degrabă să-mi confirme o convingere de-a mea lăuntrică), mă întreb – aşadar mai mult retoric – dacă nu cumva exact indivizii aceia care pe la începutul pandemiei voiau să le dea afară din case pe vecinele lor asistente medicale, despre care aflaseră că lucrează cu pacienţi COVID, sunt cei care acum neagă cu vehemenţă faptul că virusul există sau a existat vreodată. Că par exact specimenele predispuse la ambele tipuri de atitudini.

91. Ca un mare pasionat de sport ce sunt, nedezlipit de posturile de profil (practic singurele pe care le mai urmăream/urmăresc) de dimineaţă, de la trezire, până mai devreme sau mai târziu în noapte, în funcţie de transmisiuni, la culcare, chiar voiam la un moment dat, prin martie-aprilie, să spun cât de greu mă acomodam cu lipsa competiţiilor de toate felurile, de la fotbal şi tenis până la cele auto şi moto, başca turneele de snooker şi cursele de schi, când din zece în zece minute tresăream de spaimă că am uitat de vreun meci sau de vreun slalom, doar ca să realizez dureros că nu mai e cazul să-mi fac astfel de plăcute griji pentru cine ştie câtă vreme de atunci înainte.

Acum, că lucrurile au revenit la un fel de normalitate şi din punctul acesta de vedere, mă gândeam, zilele trecute, cum ar fi fost ca, după meciul de fotbal de la Cluj, dintre CFR şi Universitatea (oricare ar fi ea) Craiova, câştigată de oaspeţi cu 3-2, când Dan Petrescu, antrenorul ardelenilor, explica înfrângerea prin existenţa regulii cu cei doi jucători sub 21 de ani, din cauza căreia, chipurile, a fost nevoit să ţină doi titulari de bază, maturi, pe tuşă, Cristiano Bergodi, antrenorul oltenilor, să fi invocat aceeaşi povară, susţinând că din cauza aceleiaşi nenorocite de reguli „U21” nu a putut obţine o victorie cu mult mai concludentă, vreun 4 sau 5-2, fiindcă şi el are nişte „bătrâni” plini de un real talent. (A, pentru cei mai puţin familiarizaţi cu regulamentul şi care doar se uită ca proştii în gura lui Dan Petrescu, fac precizarea că TOATE echipele sunt obligate să introducă pe teren cei doi jucători tineri. Aşadar NU doar CFR Cluj).

92. Urmărind nesfârşitele zbateri de la Dinamo, cu tot felul de (im)probabili sau cel mult posibili investitori arabi, spanioli, alţi arabi, din galerie şi aşa mai departe, îmi imaginez cum există pe undeva un fel de Talpan al Stelei, poate însuşi fostul ce-a fost el chiar la Dinamo, Badea, care, cu sufletul la gură, mai emoţionat decât oricare dintre fani, stă şi el cu ochii ca pe butelie la toate negocierile sau măcar zvonurile despre ele, frecându-şi cu anticipaţie mâinile, în speranţa că se vor soluţiona cât mai curând favorabil, lucrurile vor merge acolo din ce în ce mai bine, clubul îşi va reveni atât pe plan sportiv cât şi, mai ales, financiar, va lua din nou titluri, va merge în cupele europene etc., astfel încât, la momentul oportun, în plină refăcută glorie, să scoată şi el hârtiuţa magică şi mototolită din care să rezulte că palmaresul, emblema, culorile, aia-aia sunt de fapt ale lui, şi nu ale oricui îşi imaginase că le-a cumpărat, sau ceva, de la Negoiţă. Becali ştie de ce.